O inimă care plânge. Predica părintelui Calciu

0
291

VamesulSiFariseulGr21-

“Umilinţa este primul lucru pe care trebuie să-l facem. Ne umilim în faţa lui Dumnezeu pentru că ştim că săvârşim fapte rele în fiecare zi: cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul. Aproape în fiecare minut. Şi nu exagerez când spun că în fiecare minut facem o faptă rea. Gândim ceva rău, chiar dacă nu facem fapta, totuşi gândim. Iar gândul, spune Sfântul Apostol Iacov, odrăsleşte fapta cea rea care, odată săvârşită, introduce păcatul în noi.

În acelaşi timp, de multe ori suntem ispitiţi ca şi fariseul să facem câteva fapte pentru ochii lumii şi nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibilă, ca şi fariseii. Când posteau se îmbrăcau în sac, îşi puneau cenuşa în cap, aveau faţă tristă şi nebărbierită, ca să se arate tuturor că postesc. Şi spune Mântuitorul: pentru lume postesc! Îşi vor lua răsplata în lumea aceasta! În Cer nu mai au nici o plată! Dacă făceau o faptă bună, ieşeau la răscrucea drumurilor, puneau să sune din trâmbiţe şi veneau săracii că să primească bani sau mâncare.

Adeseori şi noi suntem tentaţi să facem lucrul acesta. De altfel toată literatură, îndeosebi cea de azi, vorbeşte despre lume ca un teatru. Toţi ne comportăm ca nişte actori pe scenă. Una este viaţa noastră intimă şi alta este viaţa cu care ne expunem în faţa lumii. Acesta este fariseismul. Aşa de general este fariseismul nostru, încât numai când intrăm în biserică ne dăm seama cine suntem, cât de păcătoşi suntem.

Dacă te-ai pătruns de rugăciune, de cuvintele Mântuitorului, când intri în biserica te simţi deodată copleşit de propriul tău păcat, îţi dai seama că toate faptele tale le-ai făcut pentru lume şi nu pentru Dumnezeu. De aceea măcar la biserică să nu venim pentru lume. Dacă veniţi în biserică, faceţi aceasta pentru Dumnezeu! Nu staţi că fariseii! Nu vă comparaţi cu cel pe care-l socotiţi păcătos. Poate că cel păcătos face mai bine decât tine, căci se pocăieşte. Ci asemenea vameşului bateţi-vă cu pumnul în piept şi strigaţi: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18,13).

Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“. Spun Sfinţii Părinţi şi cei care practica rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă, că aceasta este cea mai completă rugăciune. Ea te aşează în raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi şi orice ai face în lumea aceasta, eşti păcătos. Totdeauna diavolul te asaltează şi tu nu poţi să rezişti, pentru că diavolul e numai duh, iar noi suntem trup şi suflet. El te asaltează cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipăitul, cu imaginaţia, cu nebunia. El te asaltează în toate chipurile şi dacă găseşte inima ta deschisă pentru ispite, atunci pune stăpânire pe tine şi te demonizează. Numai aşa alungăm pe diavol din inima noastră, spunând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Accentuezi cuvântul păcătos, pentru că ştii că eşti păcătos. Suntem păcătoşi prin naştere, pentru că moştenim păcatul strămoşesc. Psalmul 50 spune „că intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea“. Suntem păcătoşi prin faptul că adeseori gândim răul în inima noastră împotriva aproapelui şi împotriva tuturor. Suntem păcătoşi pentru că de multe ori depăşim gândirea şi intrăm în verbalitate şi spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc şi rănesc şi săvârşim păcatul bârfei. Multe sunt căile prin care păcatul intra în sufletul nostru. Iar singurul nostru scut împotriva păcatului este să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, păcătosul!“.

Noi suntem oameni supuşi păcatului. Fie că eşti arhiereu, preot, om de rând, intelectual, muncitor sau un gunoi al societăţii, toţi păcătuim într-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a arătat pe fariseu, care nu avea o aşezare a mărturisirii şi a inimii, ci credea că el a făcut numai bine în viaţa lui. Dar el de fapt n-a avut o legătură reală cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a mişcat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fă bine! Acum da milostenie! Acum du-te în templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inimă vie. Pe când a vameşului era o inimă vie, care măcar plângea! O inimă care plânge este o inimă pe care Dumnezeu o iubeşte.

Încercaţi să plângeţi! Încercaţi să vă pocăiţi!

Suntem păcătoşi, păcătuim în fiecare clipă, păcatele noastre sunt nenumărate, dar există o posibilitate de a fi iertaţi. Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţă”.

Sursa: razbointrucuvant.ro

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here