O căprioară într-un paradis pierdut – O mărturisire a arhim. Justin Popovici

0
844
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

caprioara 1Atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai după neascultarea lor faţă de Dumnezeu, ei au devenit muritori şi supuşi morţii.

Această alungare din paradis a afectat însă întreaga creaţie, nu numai omenirea.

Întreaga creaţie a devenit un paradis pierdut din pricina hotărârii omului de a nu se supune lui Dumnezeu din voia sa proprie. Întreaga creaţie şi toate creaturile lui Dumnezeu au fost supuse suferinţei şi morţii din pricina păcatului omului şi dupâ cuvintele de Dumnezeu insuflate ale Sf. Pavel: „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom. 8: 22).

Pentru a ne arăta cât de serioase şi catastrofale sunt consecinţele păcatului perpetuu şi originar al omenirii împotriva creaţiei lui Dumnezeu, părintele Justin a ales una dintre cele mai blânde şi nevinovate dintre toate creaturile lui Dumnezeu – o căprioară, şi ne face să vedem omenirea şi creaţia căzută prin ochii ei plini de tristeţe.

Să nu îngăduiţi ca tonul iniţial al acestui eseu să vă tulbure, căci el se termină cu credinţa şi nădejdea în realitatea restaurării raiului lui Hristos. „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8: 21).

Sunt o căprioară. Eu sunt simţământul de respect şi durere din univers.

Cu mult, mult timp în urmă Cineva a aruncat pe pământ tot ceea ce era dureros în toate lumile şi din aceasta el mi-a alcătuit inima. Şi, de aceea, eu sunt simţământul durerii. Eu trăiesc absorbind întristarea din toate fiinţele şi creaturile.

Fiecare fiinţă picură câte o picătură întunecată după picăturii întunecată în inima mea de îndată ce mă apropii de ea. Şi roua întunecată a întristării, ca un minuscul pârâiaş curge prin venele mele. Şi acolo, în inima mea, roua întunecată a întristării e distilată, într-o rouă palidă şi albăstruie.

O anumită putere magnetică de tristeţe se întinde în întreaga mea fiinţă. Şi tot ceea ce este trist pe lume, acea putere este atrasă în chip irezistibil de inima mea în care ea se strânge. De aceea, eu sum mai întristată decât orice altă creatură. Iar eu am lacrimi pentru durerea oricui… Să nu râdeţi de mine, voi care rânjiţi! Sunt uimită du cunoaşterea faptului că în această lume a durerii există fiinţe care râd. O, ce dar blestemat şi chiar întreit blestemat – să râzi într-o lume în care durerea fierbe, tristeţea arde, moartea urlă! Ce dar condamnabil!… Din pricina durerii eu nu râd niciodată. Cum aş putea să râd, când voi cei ce rânjiţi sunteţi atât de cruzi şi de răi! Când sunteţi atât de urâţi şi plini de răutate! Şi sunteţi urâţi din pricina răului. Deoarece numai răul face ca creaturile cereşti şi pământeşti să fie urâte… îmi amintesc: acest pământ a fost cândva un paradis, iar eu – o căprioară în rai. O, îmi amintesc de vremea când plină de încântare dădeam dintr-o bucurie în alta, dintr-o nemurire în alta, din veşnicie în veşnicie!…

Dar acum? – întunericul mi-a acoperit cu totul ochii. Peste tot dau doar de un întuneric gros. Cugetele mele picură cu lacrimi. Iar amintirile îmi fierb în minte pline de necazuri. Un anume foc nestins plin de întristare mi-a învăluit întreaga fiinţă.
Totul în mine arde de întristare, dar în nici un chip nu se va putea stinge. Şi doar eu singură sunt veşnică, biată jertfă -holocaustul oferit pe altarul de tristeţe al universului. Iar altarul de durere al universului este pământul, acea planetă gri şi sumbră, palidă şi întunecată…

Inima mea este o insulă inaccesibilă într-un ocean nemărginit de tristeţe. Este inaccesibilă bucuriei! Este orice inimă o insulă inaccesibilă? Spuneţi că aveţi o inimă!

caprioara 3Ştiţi voi ce vă înconjoară cu totul inimile voastre? Pe a mea – în întregime cu aceleaşi prăpăstii şi abisuri oceanice. Şi te cufunzi mereu în ele, nu e chip să ieşi din ele, să scapi de ele. Tot ceea ce apuci cu mâna este la fel de moale ca apa.

De aceea, ochii mei sunt plini de lacrimi şi inima mea este subminată de suspinuri.

Pupilele ochilor mei sunt pline de durere, deoarece multe miezuri de noapte şi-au petrecut noaptea în ele. Astă noapte soarele a apus în ochiul meu, iar dimineaţa nu l-a mai trezit. El s-a însoţit cu întunericul durerii mele.

Ceva înfricoşător şi cumplit a început să se mişte prin fiinţa mea. Mă înspăimântă tot ceea ce este în jurul meu şi deasupra mea. O, dacă aş putea scăpa de teama acestei lumi! Dar există vreo lume lipsită de teamă? Sunt cufundată în durere, îmbătată de pelin amar, sătulă de amărăciune. Îmi trezesc inima tulburată din beţia ei cu ajutorul durerii, dar ea-i din ce în ce mai beată. Strig către sufletul meu, înspăimântat şi hăituit de temerile acestei lumi şi-i spun să se întoarcă la mine, dar din ce în ce mai pe furiş el fuge de mine, lasându-mă tristă şi deprimată.

Sunt o căprioară. Dar cum? – Nu ştiu. Văd, dar nu înţeleg cum. Trăiesc, dar nu înţeleg ce este viaţa. Iubesc, dar nu înţeleg ce este dragostea. Sufăr, dar cu nici un chip nu înţeleg cum încolţeşte suferinţa, cum creşte şi se dospeşte înlăuntrul meu.
În general, înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi în jurul meu. Şi viaţa, şi dragostea, şi suferinţa – toate acestea sunt mai întinse şi mai profunde şi mai nemărginite decât cunoaşterea şi înţelegerea şi puterea mea de a le cuprinde.

Cum aş putea râde, când tu cel ce rânjeşti eşti atât de crud şi rău! Când eşti atât de aspru şi urât! Şi eşti urât din pricina răului. Căci numai răul face ca creaturile cereşti şi pământeşti să fie urâte… Îmi amintesc, îmi aduc aminte: acest pământ a fost cândva un paradis, iar eu o căprioară în rai. O, cum îmi amintesc când plină de încântare mergeam din bucurie în bucurie, din nemurire în nemurire, din veşnicie în veşnicie!…

Dar acum? – întunericul mi-a acoperit cu totul ochii. Oriunde mă întorc dau de un întuneric gros. Cugetele picură cu lacrimi, iar amintirile fierb în minte pline de întristare.

O văpaie de nestins plină de durere mi-a-nvăluit întreaga fiinţă. Totul în mine arde de întristare, dar nimic nu o poate stinge. Şi doar eu singură sunt biata şi veşnica jertfă – holocaustul jertfit pe altarul de durere al universului.

Iar altarul de durere al universului este pământul, acea planetă gri şi sumbră, palidă şi întunecată…

Inima mea este o insulă inaccesibilă într-un nesfârşit ocean al durerii. Ea este inaccesibilă la bucurie! Este oare orice inimă o insulă inaccesibilă? Spui că ai o inimă!

Ştiţi voi ce vă înconjoară cu totul inimile voastre? Pe a mea, în întregime, cu aceleaşi prăpăstii şi abisuri oceanice. Şi te cufunzi mereu în ele. Nu e chip să ieşi din ele, să scapi de ele. Tot ceea ce apuci cu mâna e la fel de moale ca apa. De aceea, ochii îmi suni plini de lacrimi, iar inima îmi e subminată de suspinuri. Pupilele ochilor mei mă dor, din pricina multor miezuri de noapte care şi- au petrecut noaptea în ele. Astă noapte soarele a apus în ochiul meu, iar dimineaţa nu l-a mai trezit. El s a însoţit cu întunericul durerii mele.

Ceva înfricoşător şi cumplit a început să se mişte prin fiinţa mea. Mă înspăimântă tot ceea ce mă împresoară şi stă deasupra mea. O, dacă aş putea scăpa de teama acestei lumi! Dar există vreo lume lipsită de teamă? Sunt cufundată în durere, îmbătată de pelin amar, sătulă de amărăciune. Îmi trezesc inima tulburată din beţia ei cu ajutorul durerii, dar ea-i din ce în ce mai beată. Strig către sufletul meu, înspăimântat şi hăituit de temerile acestei lumi, şi-i spun să se întoarcă la mine, dar din ce în ce mai pe furiş, el fuge de mine, lăsându-mă tristă şi deprimată.

caprioara 2Sunt o căprioară. Dar cum? – Nu ştiu. Văd, dar nu înţeleg cum. Trăiesc, dar nu înţeleg ce este viaţa. Iubesc, dar nu înţeleg ce este iubirea. Sufăr, dar cu nici un chip nu înţeleg cum încolţeşte, creşte şi dospeşte suferinţa în mine.

În general, înţeleg foarte puţin din ceea ce este în mine şi împrejurul meu. Iar viaţa, şi dragostea, şi suferinţa – toate acestea sunt mai largi şi mai profunde şi mai nemărginite decât ştiinţa şi înţelegerea şi puterea mea de a le cuprinde. Cineva m-a aruncat în această lume şi a pus puţină înţelegere în fiinţa mea; aşadar, înţeleg puţin din lumea ce mă înconjoară şi din lumea ce se află în mine. Tot ceea ce este de neînţeles şi mă priveşte nemaipomenit de lung prin ochii fiecărei creaturi mă înspăimântă. Iar ochii mei larg deschişi sunt ei aşa de mari din această pricină – pentru ca să strângă neînţelesul, să cuprindă necuprinsul, să perceapă imperceptibilul?

Pe lângă durere, Cineva a turnat ceva în mine, ceva făcut de El nemuritor şi veşnic – ceva ce este mai mare ca senzaţia şi mai tare decât gândul, ceva ce este la fel de tainic ca nemurirea şi la fel de uriaş ca veşnicia. Este un instinct către iubire, într-Însul există ceva atotputernic şi irezistibil.

El aleargă prin toate simţurile mele, prin toate cugetele mele şi îmi stăpâneşte întreaga fiinţă. Fiinţa mea este ca o micuţă, minusculă insuliţă şi împrejurul ei se întinde, se răspândeşte şi străluceşte acea enigmă a sufletului meu: iubirea.

Oricum m-aş tot întoarce în fiinţa mea, dau de ea. Este ceva atotprezent în mine, dar şi pururea prezent, înlăuntrul meu „Eu sunt” este egal cu „Iubesc”. Prin iubire sunt ceea ce sunt. A fi, a exista este acelaşi lucru pentru mine cu a plăcea, a iubi. Poate oare exista măcar o singură fiinţă lipsită de iubire? Inima mea de căprioară nu cunoaşte o astfel de fiinţă.

Nu jigniţi iubirea din mine. Căci voi jigniţi atunci singura mea nemurire şi singura mea veşnicie. Căci există oare valoare, în afara a ceea ce este nemuritor şi veşnic?

Iar eu sunt nemuritoare şi veşnică doar prin iubire. Aceasta este totul pentru mine. Cu ajutorul ei, eu sunt, şi gândesc, şi privesc, şi aud, şi văd, şi ştiu, şi trăiesc şi sunt nemuritoare. Când spun „Iubesc” – am cuprins cu aceasta toate cugetările mele nemuritoare, toate simţămintele mele nemuritoare, toate năzuinţele mele nemuritoare, toate vieţile mele nemuritoare. Cu aceasta, sunt deasupra tuturor felurilor de a muri şi deasupra tuturor nefiinţelor: eu – o căprioară de argint, o căprioară blândă, o căprioară tulburată…

Peste prăpăstiile îngrozitoare şi cumplitele abisuri, iubirea mea zboară către tine, cu un albastru infinit – către tine, om bun – către tine, înfloritoare poiană – către tine, înmiresmată iarbă – către tine, o, Atotbunule şi Atotblândule! Iubirea mea şi-a croit drum printr-o mulţime de feluri de a muri, spre tine, o, dulcea mea Nemurire!

De aceea, durerea este însoţitorul meu veşnic. Orice cruzime este întreagă moarte pentru mine. Mai presus de orice, în această lume am tot supravieţuit cruzimilor unei fiinţe numite – om. Uneori, el este moartea tuturor bucuriilor mele. O, ochi ai mei, priviţi prin el şi deasupra lui către Cel Ce este Atotbun şi Atotblând! Bunătatea, nobleţea, aceasta este viaţă pentru mine, aceasta este nemurire, aceasta este veşnicie. Fără bunătate şi nobleţe viaţa este iad. Atunci când am în minte bunătatea Celui Atotblând şi Bun, mă aflu cu totul în rai. Dacă cruzimea omenească mă cuprinde, cum mă cuprinde şi iadul cu toate grozăviile lui! De aceea, sunt înspăimântată de om, de orice om, dacă acesta nu este bun şi blând.

Mă aflu lângă un izvor, ale cărui maluri sunt împodobite cu flori albastre. Şi izvorul e alcătuit din lacrimile mele. Oamenii mă rănesc în inimă şi în loc de sânge, curg lacrimi. 0, ceruri blânde, către voi îmi dezvălui taina: în loc de sânge eu am lacrimi în inima mea. Întru aceasta se află viaţa mea, întru aceasta taina mea. De aceea, eu plâng şi mă tânguiesc pentru toţi cei necăjiţi, pentru toţi cei nevinovaţi, pentru toţi cei umiliţi, pentru toţi cei jigniţi, pentru toţi cei înfometaţi, pentru toţi cei fără acoperiş deasupra capului, pentru toţi cei chinuiţi, pentru toţi cei necăjiţi, pentru toţi cei întristaţi. Cugetele mele s-au înecat în durere şi s-au prefăcut în simţăminte, iar simţămintele se revarsă în lacrimi. Da, simţămintele mele sunt nemărginite, iar lacrimile mele sunt nenumărate. Şi aproape orice simţământ din mine se întristează şi jeleşte, deoarece, de îndată ce pleacă de la mine spre lumea din jurul meu, el dă de vreo cruzime omenească. O, există oare vreo fiinţă mai crudă şi mai brutală decât omul?

SONY DSCDe ce am fost eu aruncată în această lume, printre oameni! Odată, cândva – cu mult, mult timp în urmă – pe când eu, în pădurile mele dese şi nemărginite, nu ştiam de oameni, lumea era bucurie şi rai pentru mine.
Îmi împleteam cu bucurie propriile mele stări paradisiace şi extazuri din flori înmiresmate şi mesteceni zvelţi, din poieni înflorite şi ceruri albastre. Dar el a păşit in raiul meu.

El – crudul, brutalul şi arogantul – om. El a călcat peste florile mele, mi-a doborât pădurile şi mi-a întunecat cerul. Şi aşa mi-a transformat raiul în iad… 0, nu-l urăsc din acesta pricină, ci, mai degrabă, îmi pare rău pentru el. Îmi pare rău că nu simte nimic faţă de rai. Iar pentru o creatură, orice creatură de orice fel, nu există teroare mai mare ca omul. Ştiţi, o căprioară nu poate urî; îi poate doar părea rău pentru cineva şi-i poate fi milă de unul ca acesta. Ea respinge toate jignirile, toate cruzimile, cu întristare şi milă. Întristarea, aceasta este răzbunarea sa. Întristare, urmată de milă… O, voi, oameni, cât de brutali şi de cruzi sunteţi! Am auzit că există demoni. Este oare cu putinţă ca ei să fie mai răi decât oamenii? Întreb doar un singur lucru, doresc doar un singur lucru: să nu fie oare un suflet într-un om, un simţământ într-un om, o gândire (o judecată) într-un om…

Simt orice cruzime omenească drept o lovitură grea in inima mea. De aici mi-a apărut o tumoare în inima mea! O, câte lovituri!… A, da! Iar eu sunt într-un paradis pierdut: o căprioară într-un paradis pierdut! O, fie-ţi milă de mine Atotbunule şi Atotgenerosule! Grămezi de răni, una după alta, una în vârful celeilalte, şi aşa s-a format o tumoare în inima mea! O, scapă-mă de oameni, de oameni răi şi cruzi! În acest chip vei transforma lumea mea în rai şi întristarea mea în bucurie…
Mai mult decât toate iubesc libertatea. În ea se cuprind bunătatea, blândeţea şi dragostea. Iar răul, cruzimea şi ura -acestea sunt sclavie în forma ei cea mai urâtă. Fiindu-le sclav, eşti sclav al morţii. Şi există oare sclavie mai de temut decât moartea? Oamenii – aceşti născocitori şi făcători ai răului, cruzimii şi urii –m-au condus într-o astfel de sclavie. Şi m-au trimis în lume, zicând şi prezicând, hotărând şi mai dinainte hotărând: „Fii întristat şi iubeşte”. Şi cu toată fiinţa mea îmi împlinesc sarcina: mă întristez şi iubesc. Mă întristez prin iubire, iubesc prin întristare. Şi pot eu face cu adevărat altceva într-o lume locuită de oameni? Viaţa mea se află în acest cadru, în aceasta stare. Sunt în întregime inimi, ochi, întristare, iubire; prin urmare, sunt plină de teamă, acea teamă de căprioară, pe care doar o căprioară întristată o cunoaşte…

În aroganţa lor oamenii nu au nici măcar o idee vagă din acele simţăminte frumoase, minunate pe care noi, căprioarele le avem în noi. Între voi şi noi se cască o mare prăpastie, iar voi nu puteţi ajunge la noi şi noi nu putem ajunge la voi.
Voi nu aveţi un simţământ al lumilor noastre. Dacă ar fi fost cu noi, căprioarele, să fi intrat la voi prin inimă, am fi intrat în iad. Cândva, am fost în rai. Dar voi, oamenii, l-aţi transformat într-un iad pentru noi. Ceea ce diavolii sunt pentru voi, voi, oamenii, sunteţi pentru noi. Mestecenii ne-au spus: „L-am văzut pe satana căzând din cer pe pământ, căzând între oameni şi rămânând acolo”.
El, cel care a căzut din cer, a declarat: „îmi este foarte plăcut printre oameni; şi am un paradis al meu propriu – oamenii…”

Ştiu şi presimt că o mai bună nemurire mă aşteaptă pe mine decât pe oameni.

Printre voi, oamenii, acolo, în lumea aceea, există şi iad, Dir pentru noi, căprioarele – numai raiul, căci voi, oamenii, în mod conştient şi voluntar aţi inventat păcatul, răul şi moartea; şi atunci fără învoirea noastră, ne-aţi tras şi pe noi în ele prin răutatea şi cruzimea voastră, fiindcă voi aţi avut putere asupra noastră.

Prin urmare, şi voi veţi avea a răspunde pentru noi – pentru toate necazurile, tulburările, suferinţele şi morţile noastre. Şi voi va trebui să fiţi răscumpăraţi pentru noi din pricina noastră… Am fost’ ascultat, cerul albastru i-a tot şoptit pământului negru acest veşnic adevăr: în ziua Judecăţii oamenii vor trebui să dea răspuns pentru toate durerile, suferinţele, necazurile, pentru toate morţile tuturor fiinţelor şi creaturilor pământeşti. Toate animalele, toate păsările, toate plantele se vor ridica şi vor învinui neamul omenesc do toate durerile, de toate rănile, de toate relele, de toate morţile pricinuite lor din dragostea lui arogantă faţă de păcat. Căci în neamul omenesc, înaintea sa, dinapoia sa, merg păcatul, moartea şi iadul.

Dacă ar fi să aleg între creaturi, aş alege un tigru înainte de om, fiindcă un tigru este mai puţin sălbatic si crud decât omul. Aş alege un leu înainte de om, fiindcă leul este mai puţin însetat de sânge decât omul. Aş alege o hienă înaintea omului fiindcă acesta e mai puţin respingătoare decât omul. Aş alege un râs înainte de om, fiindcă acesta este mai puţin fioros decât omul. Aş alege orice monstru înainte de om, fiindcă chiar şi cel mai îngrozitor monstru este mai puţin groaznic decât omul. O, grăiesc adevărul, vorbesc din inimă, căci omul a inventat şi a făcut păcatul, moartea şi iadul. Iar acesta este mai rău decât cel mai rău lucru, mai groaznic decât cel mai îngrozitor lucru din toate lumile mele.

Am auzit un izvoraş de lacrimi bolborosind faptul ca oamenii se fălesc cu un anume fel de inteligenţă. Dar eu le văd din principalele lor lucrări – păcatul, răul şi moartea. Am ajuns la concluzia că, dacă inteligenţa lor vine din aceea că ei au inventat si au creat păcatul, răul şi moartea, atunci aceasta nu este un dar, ci un blestem. Inteligenţa care trăieşte şi se exprimă pe sine prin păcat, rău şi moarte este pedeapsă divină. Mare inteligenţă – mare pedeapsă. M-ar insulta dacă mi-ar spune că sunt inteligent – inteligent în sens omenesc. Dacă o astfel de inteligenţă este singura trăsătură a oamenilor, atunci nu numai ca o resping, ci o şi blestem.

Dacă atât raiul meu şi nemurirea mea ar fi depins de ea, aş repudia paradisul şi nemurirea în veci de veci. Inteligenţa fără bunătate este pedeapsă dumnezeiască.

Şi o mare inteligenţă fără o mare bunătate este un blestem insuportabil.

Cu inteligenţă, dar fără bunătate şi blândeţe, omul este un diavol gata confecţionat.

Am ascultat îngerii din cer, atunci când ei îşi spală aripile în lacrimile mele: diavolul este o mare inteligenţă lipsita de bunătate şi iubire. Un om inteligent, fără bunătate şi compătimire, este iad pentru sufletul meu blând, iad pentru inima mea îndurerată, iad pentru ochii mei nevinovaţi, iad pentru umila mea fiinţă.

Sufletul meu aspiră la o dorinţă: să nu trăiesc nici în lumea aceasta, nici în cealaltă lume lângă un om care este inteligent, dar nu are bunătate sau o blândeţe compătimitoare. Doar în acest chip voi fi de acord cu nemurirea şi veşnicia.
Dacă nu, o, Dumnezeule, nimiceşte-mă şi prefă-mă în nefiinţă!

În vremurile de demult, căprioara albă mi-a spus că El, Atotsmeritul şi Atotmilostivul a trecut deasupra pământului şi l-a preschimbat din nou în rai. Oriunde stătea El, apărea şi raiul. Dintr-însul se revărsa spre toate fiinţele şi toate creaturile o nemărginită bunătate şi dragoste, şi blândeţe, şi milă, şi umilinţă şi înţelepciune, A umblat peste pământ şi a adus cerul pe pământ. Ei L-au numit Iisus Hristos. O, noi am văzut în El că omul poate fi minunat şi extrem de frumos doar când el este fără de păcat.

El a împărtăşit durerea noastră şi a plâns cu noi din pricina relelor pe care oamenii le-au săvârşit împotriva noastră. El a fost cu noi şi împotriva acelor creaţii omeneşti. El le-a îmbrăţişat cu dor dumnezeiesc şi le-a apărat de păcatul omenesc, de răul omenesc şi de moartea omenească. El a fost şi a rămas pururea Dumnezeul nostru, Dumnezeul creaturilor necăjite şi întristate, de la cele mai mici până la cele mai mari.

caprioara_4-1600x1200Numai acei oameni care Îi seamănă – ne sunt dragi. Ei sunt familia noastră şi nemurirea noastră şi dragostea noastră. Sufletul acestor oameni este ţesut din bunătatea Sa, şi compasiunea, şi blândeţea, şi smerenia, şi credincioşia Sa. Inteligenţa lor este dumnezeiesc de înţeleaptă, bună, smerită, milostivă. Căci marea inteligenţă şi marea bunătate, unite într-un singur tot – fac din om un înger.

Prin urmare, toată dragostea noastră se îndreaptă Atotsmeritul, Atotbunul, Atotmilostivul şi Blândul Iisus. El este Dumnezeul nostru şi Nemurirea noastră şi Veşnicia noastră. Evanghelia Sa este a noastră mai mult decât a omului deoarece în noi există mai mult din bunătatea Sa, din dragostea Sa şi din blândeţea Sa… El – o, Binecuvântat este El în toate inimile noastre şi în toate lumile noastre! El – Domnul şi Dumnezeul nostru! El – dulcea noastră mângâiere în această lume amară care trece şi veşnica noastră bucurie în acea lume nemuritoare care vine…

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here