Numai cine iubeşte e viu…

0
148

Numai cine iubeşte e viu…
Aşa spune scriitorul german Martin Walser. Auzind aceste cuvinte, mi-am amintit de o bătrânică pe care am cunoscut-o odinioară. Locuia împreună cu fiica şi cu ginerele ei, cu care, în criza de locuinţe din anii 50, împărţeam apartamentul. Nu se prea sinchiseau de ea, nimeni nu-i avea grija şi rătăcea toată ziua între patru pereţi, singură, cu un aer absent, ca în pustietatea Saharei.

Se însufleţea doar când îl întâlnea în coridor pe tata.

Lui îi repeta în fiecare zi acelaşi cuvinte. Poate uita că le spusese şi cu o zi înainte, nu ştiu. Tata era singurul care o asculta. O asculta cu o răbdare îngerească şi bătrâna era fericită că putea comunica cu cineva. Vorbea despre „cel mai rău lucru în viaţă”, îl pomenea zilnic, cu aceleaşi cuvinte, mereu aceleaşi. De aceea le ţin minte: „Să iubeşti şi să nu te iubească…”

Apoi adăuga în grabă: „nu iubire de aia, înţelegi, vorbesc de dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, dragostea pentru oameni…”

Pe atunci râdeam şi-l întrebam pe tata dacă în ziua respectivă le auzise deja. El zâmbea, clătinând din cap: „Săraca bătrână…” Da, le auzise şi le auzea mereu, fără să dea semne de plictiseală…
Acum n-aş mai râde. Ştia ea ce ştia bătrânica de optzeci de ani, pe care toţi o consideram cam dusă. Într-o viaţă de om descoperise unul dintre marile secrete ale existenţei. Descoperise răul fundamental, lipsa de dragoste pe care o trăia intens, care furase realităţii toată culoarea, toată strălucirea, toată mângâierea.

Nu avea nici studii superioare, nici alură de cuvioşie, nici nu ştia să impresioneze printr-o sfinţenie spectaculoasă. Forfotea toată ziua, măruntă şi neînsemnată, în cămăruţele în care până şi mobilele ocupau un loc mai important decât ea, practic invizibilă pentru cei a căror dragoste o râvnea.

Cum spuneam, descoperise fundamentalul în viaţă: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am… de-aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu să fie ars, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte…”
Cuvintele Apostolului sunt actuale, de-o actualitate dureroasă şi vitală. Poate mai actuale ca oricând, pentru că explozia de ură care guvernează planeta a căpătat astăzi dimensiuni cosmice.

Şi, ceea ce e mai grav, ea a devenit şi un fenomen individual unanim acceptat, a dobândit forţa de a pătrunde în relaţiile cotidiene dintre oameni, de a izgoni dragostea, acolo unde odinioară funcţionau alte legi de existenţă.

Creştinismul, religia iubirii, a revoluţionat întreaga istorie a omenirii şi a răsturnat sistemul de valori guvernat de ură şi dispreţ, de egoism şi nepăsare. „Iubirea trece prin foc dar rămâne nemistuită, în trup se pogoară, dar în înalt veşniceşte, pe Cruce se spânzură, dar stă morţii biruitoare”, se spune în Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail. „Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu”, spune Sfântul Diadoh în Filocalia românească, vol. I. „Dar cel ce nu se iubeşte pe sine, din cauza bogăţiei covârşitoare a lui Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu.”

„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine… În aceasta stă chipul dumnezeiesc din el. Dar dragostea însăşi, în deplinătatea ei, nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu” (D. Stăniloae, Dogmatica, vol. II, pp. 256-257).

…Dragostea deplină înseamnă o victorie totală asupra lui însuşi, nu în sensul că s-ar dispreţui pe sine… ci în sensul că afirmă pozitiv viaţa, dar consideră că adevărata viaţă stă în grija exclusivă de alţii şi în uitarea de sine” (D. Stăniloae, Dogmatica, vol. II, pp. 256-257).
Toată creaţia este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Restaurarea lui după păcat este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Trăim în miezul acestei iubiri pe care o primim necontenit şi peste care trecem de atâtea ori fără să o cunoaștem, fără să o acceptăm.

Ea este atât de desăvârşită, încât ni se dă până şi dreptul de a o respinge. Avem libertatea de a o primi, sau de a o înlocui cu surogate neesențiale.

Înlocuim energia necreată, dumnezeiască şi îndumnezeitoare, comunicată nouă de Duhul Sfânt, cu lipsa de perspectivă a unei existenţe limitate, guvernată de ranchiune şi aroganţă, cu fundătura ce duce doar în moarte, cu care ne automăgulim egoismul. Şi uităm că dragostea, afecţiunea, interesul pentru ceilalţi se răsfrâng şi asupra noastră, luminează şi chipul nostru, facându-ne să trăim plenar în dragoste, unul pentru altul şi unul din altul. „Puterea ta se înmulţeşte infinit, dacă crezi că te iubesc”, spune Goethe într-o scrisoare către doamna von Stein, în 12 martie 1781.

Pentru că întâlnirea oamenilor în dragoste este comuniunea lor în izvorul infinit al existenţei, de unde îşi sorb puterea, este revenirea persoanei umane la destinul pe care Dumnezeu i l-a orânduit de la începutul veacurilor, departe de ceea ce căutăm astăzi, cu tot dinadinsul, să ridicăm la rangul de adevăruri şi care nu sunt decât nişte jalnice dovezi ale limitării umanului deformat, scos din mediul său firesc, cel al trăirii în Dumnezeu.

În Opere, II, Kirkegaard spune că cel care nu poate iubi este cel mai nefericit dintre toţi. Pentru că: „de la cel care te iubeşte îţi curge atâta viaţă ca de la Dumnezeu; dar aceasta pentru că el este în legătură cu Dumnezeu” (Sf. Simeon Noul Teolog, Capete practice şi teologice, cap. 114). În această reciprocitate stă esenţa vieţii. De aceea, iadul este locul singurătăţii, locul unde nu se întâmplă nimic, întunericul deplin, pe care nici o privire nu-l poate străbate, unde sufletele sunt supuse unei repetiţii eterne a chinului „fără sfârşit” ca în Infernul lui Dante. Este locul morţii definitive.

N-ar trebui să uităm, „numai cine iubeşte este viu”! O uităm prea des. Civilizaţia noastră „liberală”, „eliberatoare de constrângeri” susţine că amplifică faţetele sentimentale ale existenţei noastre.

De pildă, zilele trecute am ascultat întâmplător la radio un interviu cu o somitate intelectul vieneză. Era întrebată referitor la o carte pe care o scrise de curând referitoare la „eliberarea sexuală”, proces care, spunea binecunoscuta profesoară, posesoare de nenumărate titluri şi grade onorifice, ar fi început prin anii 60, odată cu mişcările studenţeşti orientate spre stânga. M-am întrebat dacă într-adevăr cele două cuvinte se potrivesc împreună, se întregesc unul pe altul, îşi sunt complementare.

Ce înseamnă de fapt „eliberare”, în acest caz? Nimeni nu contestă importanţa sexualităţii, ea face parte din viaţă, este un atribut al existenţei tuturor fiinţelor vii, fără de care ne-am închipui-o cu greu.

Se pare că animalele care se ataşează unele de altele îşi sunt deosebit de credincioase. Nu spunea acest lucru maimuţa care nega înrudirea cu omul? Poate chiar mai mult decât omul, care îşi schimbă cu mai multă uşurinţă partenerii, ceea ce se consideră, admirativ, un semn al superiorităţii sale. De fapt, de ce „servitute” anume se eliberează omul în această situaţie? De prezenţa devenită plicticoasă a celuilalt? De absenţa variaţiei? De lipsa de noutate? Te plictiseşti de o haină pe care ai purtat-o de mai multe ori…

Te plictiseşti să mănânci deseori aceleaşi bucate… Te plictiseşti să priveşti de la fereastră acelaşi peisaj… Te plictiseşte o carte… o, dar câte nu te plictisesc! De subliniat, sunt obiecte neînsufleţite, a căror prezenţă e o repetiţie, ceva care nu aduce nimic nou, o repetiţie în care nicio parte nu aduce nimic nou…

Şi atunci ne întrebăm: ce aducem noi nou în relaţia devenită imposibil de suportat, care simţim nevoia „să ne eliberăm”? Doar se ştie, atributul a ceva viu e necontenita schimbare. Ajungem deci la natură: ne considerăm vii, nu suntem capabili să producem nimic nou, suntem de fapt nişte obiecte repetabile, deformate de rutină. Suntem vii? Ne eliberăm cu adevărat? Ce înseamnă eliberarea sexuală, atribut al modernităţii lui, cu care omul modern se mândreşte?

Nu cumva este o promovare inconștientă a unei singurătăţi care nu ne oferă punct de sprijin? Frânturi ale Infernului, aşa cum îl caracterizează Dante?

În ultimul an mediile ne-au adus mereu veşti ale unor crime uneori inexplicabile. Mai degrabă explicabile pentru mentalitatea de azi. Femei care şi-au ucis partenerii, fiindcă nu mai suportau să aştepte moartea lor naturală, din plictiseală sau pentru că le-ar fi ajuns în mână sume frumuşele ale asigurărilor pe viaţă. (Asta ar fi explicaţia cea mai logică?) Soţi care şi-au înjunghiat soţiile fiindcă ele voiau să-i părăsească!

Doar nu poţi accepta să pierzi obiectul pe care îl posezi!

Cum e posibil ca el să vrea să te părăsească? Într-o stare de tulburare psihică, au simţit pur şi simplu nevoia să-şi ucidă prietena, partenera! Şi nu numai atât! De curând s-a judecat cazul unui bărbat care şi-a ucis cei patru copii, pentru că soţia voia să plece de la el. Le-a tăiat beregata pe când dormeau, ca act suprem de răzbunare. Judecătorii au fost „clemenţi”, i-a cuprins mila şi l-au trimis pentru câţiva ani într-un spital de psihiatrie, pentru că, au motivat, omul se tulburase extrem din cauza supărării şi era rănit în demnitatea sa. Da, într-adevăr biblicul Solomon ar putea lua lecţii de la ei…

Câte şi câte justificări! Toate de dragul libertăţii noastre, care nu cunoaşte limite. De fapt nici măcar de o libertate formală nu mai e vorba.

Câţi oameni mai consideră necesar să se lege împreună cu lanţurile căsniciei? Să înfrunte viaţa împreună, cu bucuriile şi cu necazurile ei? Relaţiile dintre oameni sunt astăzi mai degrabă o negare a libertăţii. Un surogat care, oricum, nu are nicio valoare şi nu funcţionează. El justifică cel mult dreptul de a face orice. Iată bunul cel mai preţuit al omului modern. Libertatea de a face orice pentru că în afară de acest orice nu mai există nimic. Viața omului devine un eveniment accidental, un incident pe care îl înlăturăm, pe care îl influenţăm după cum ne place. Ne mai amintim?

Dumnezeu este Cel care l-a ales încă de la început pe om ca pe un partener căruia i-a acordat libertatea, libertate pe care i-o respectă, chiar dacă acesta acţionează împotriva Lui.

Chiar dacă asemănarea cu Domnul se întunecă prin păcat şi neascultare. El l-a lăsat pe om să se dezvolte în direcţia pe care acesta singur o alege. Oare alege omul eternitatea, ca pe un „altceva al timpului”? Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu el poate rămâne cel care îl agrăieşte, dovedind astfel raţiunea şi libertatea care i-au fost dăruite, şi fiind agrăit de Dumnezeu, dovada supremă a iubirii Lui pentru creatura Sa…

Noi înţelegem altfel libertatea, avem o societate umană care se eliberează de orice rânduială şi bune moravuri, se „eliberează” între altele şi sexual, societate alcătuită din indivizi-obiecte animate de o imitaţie de existenţă, trăind în mijlocul altor obiecte identice, cu acelaşi apetit de pseudo- eliberare care nu duce nicăieri.

Obiecte care se consideră a fi înzestrate cu dreptul de a proclama vidul drept element fundamental, de a trece spre nimicul definitiv, printr-un simulacru de viaţă, al cărei atribut fundamental este uniformizarea. Uniformizarea, iată la ce se ţinteşte astăzi cu fermitate, aş spune chiar cu fanatism. Legile se fac pentru uniformizare, sentimentele se neagă pentru că ele dau caracter personal omului, se denigrează credinţa, pentru că ea accentuează unicitatea sufletului fiecăruia…

Da, chiar dacă Martin Walser declară că numai cine iubeşte e viu… Astăzi nu mai avem nevoie de asemenea declaraţii… Literatură de care nimeni n-are nevoie.

Până şi politica e garnisită cu înjurături de cea mai speță. Iată o metodă perfectă de uniformizare! (Nu ne dezgustă faptul că politicienii sunt uniform repetabili în modul lor de a ataca opozanţii, pentru a-şi justifica cele mai deplorabile acţiuni, falsuri, minciuni, înşelătorii în faţa cărora pălesc de invidie cei mai măiestriţi escroci, etc., … etc. …) S-a mai văzut un deţinător de funcţii de răspundere în viaţa oficială care să recunoască vreodată că a greşit, că adversarii lui sunt oameni demni şi că între ei se duce doar o luptă de idei şi nu imprecaţii ca la uşa cortului?

Uniformizarea, iată marele cuvânt al lumii moderne!

Dacă ne gândim bine, există o sumedenie de modalităţi, unele chiar ispititoare, de a o primi în viaţa noastră. De exemplu, tehnica respectabilă pe care o acceptăm cu toţii. Teama de a nu părea demodat, rămas în urmă. Cu cât semănăm mai bine unul cu altul în privinţa opiniilor noastre, cu atât mai liniştit şi comod trăim, cu atât mai liniştit şi comod trăiesc cei care ne conduc. E adevărat, ni se pun la îndemână toate mijloacele pentru a ne comporta ca nişte apariţii clonate. Avem presă, avem televiziune, mai cu seamă avem computere.

De ce să nu înghiţim ceea ce mestecă alţii, mai avizaţi decât noi, care ştiu ei ce ştiu, ne spunem. Oare chiar aşa să fie? Oare chiar atât de bine „ştiu ei ce ştiu”?

Să luăm de bune enormităţi care ni se servesc zilnic, afirmaţii pe care n-am avea cum să le credem, negaţii ale unor fapte care se petrec sub nasul nostru?
Noţiunea de realitate a dobândit o nouă accepţiune a cuvântului: realitatea nu mai este ceea ce este. Abundă alte atribute ale ei: absurdul, întrebări la care omul nu poate răspunde, pentru că universul lui e iraţional. Aşa spune Camus. Dar uităm că tot el a spus că absurdul nu poate fi ultimul cuvânt… Realitate este ceea ce convine să fie considerat că este…

Până şi forma „este” a verbului „a fi” a căpătat o altă semnificaţie. Iar pe cei care nu acceptă să fie orbi- îi deplângem.

Îi deplângem şi-i condamnăm: cum îndrăznesc să-şi însuşească alte idei, alte interpretări, alte convingeri, nu totdeauna „politic corecte”? Şi trecem cu vederea nemaiavând nici pe Dumnezeu, nici adevărata raţiune, nu mai rămâne nimic din siguranţa existenţei. Omul modern nu mai dispune de această siguranţă. Dar are aceasta vreo importanţă?

Odinioară omului i se deschideau încă din copilărie orizonturi care nu extindeau numai faptele, dar le şi adânceau.

Omul era învăţat să descifreze în orice element realitatea, semnificaţiile poate mai puţin evidente ale acesteia. Mai puţin explicite, dar care reflectau în mod real adevărurile care ne înconjoară. Învăţam şi din poveşti. Sensurile lor ne îndreptau pe drumul descifrării fenomenelor pe care le înţelegeam pentru totdeauna. Ne mai preocupă oare realităţile dincolo de aspectele brutale ale unei vieţi care nu ne oferă nimic decât lăcomia, nemulţumirea, ura faţă de ceilalţi? Mai încercăm să înţelegem sensuri care deschid orizonturi pe care le-am pierdut? Să deschidem şi copiilor noştri drumul către ceea ce ar trebui să devină? Să iubească o carte? Să înţeleagă o poveste cu învăţămintele ei? Am uitat poveştile, am uitat că fiecare din noi este o unicitate, aduce cu sine un specific pe care nu-l găsim în altă parte. Am uitat ce ne învăţau părinţii noştri şi am uitat că, aşa cum spune Wittgenstein, „A crede în Dumnezeu înseamnă să vezi că viaţa are un sens”.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here