”Nu timpul decide când trebuie să te împărtăşeşti”

0
188

credinciosi-la-imapartasit„N-are atâta importanţă cât de des se împărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul în care se pregăteşte pe sine pentru aceasta, şi cât de mult îl păstrează înlăuntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfinţească omul aşa, pur şi simplu, atunci toţi preoţii care se împărtăşesc în cursul săptămânii şi în fiecare duminică ar fi deja sfinţi! Contează cum se împărtăşeşte cineva şi câtă osteneală face pentru aceasta. Unul care se împărtăşeşte des nu înseamnă că se va şi sfinţi. Dacă ar fi astfel, s-ar sfinţi toţi preoţii care consumă întreg Sfântul Potir. Cât timp rămâne harul Sfintei împărtăşanii cu cel care o primeşte? Oare nu-l pierdem de îndată?… Pregătirea are un mare rol în păstrarea harului Sfintei împărtăşanii”.

Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pag. 122. 2„0 împărtăşire deasă cu Trupul şi Sângele Domnului poate duce la slăbirea concentrării în primirea Lor.” Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, nota 605, p. 432.

-Cum ne este mai de folos: o împărtăşire deasă sau rară?

-Dragă, dumneavoastră trebuie să ştiţi un lucru: Nu timpul decide când trebuie să te împărtăşeşti. Ci pregătirea lăuntrică, văpaia care arde în inima ta. Posteşti o săptămână sau două dar în acelaşi timp eşti plin de răutate, vorbeşti de rău şi judeci pe ceilalţi oameni. În cazul acesta dacă nu te sileşti să te căieşti şi să te spovedeşti şi nu te abţii după putinţă de la aceste lucruri eşti oprit de la împărtăşanie!

 „Vezi, dar, că viaţa virtuoasă ne este de mai mult folos? Şi eu nu numesc viaţă virtuoasă postul, nici îmbrăcatul cu sac şi nici culcatul pe cenuşă, ci dispreţul averilor (aşa cum trebuie dispreţuite), milostenia, împărţirea pâinii tale cu cel sărac, înfrânarea mâniei, alungarea slavei deşarte, stârpirea invidiei. Aşa ne-a învăţat şi Hristos: «învăţaţi de la Mine, ne spune El, că sunt blând şi smerit cu inima». N-a spus: «Că am postit», deşi putea spune, că a postit El patruzeci de zile, dar n-o spune, ci spune: «Că sunt blând şi smerit cu inima». Şi iarăşi, când i-a trimis pe Apostolii Săi la propovăduire nu le-a spus: «Postiţi!», ci: «Mâncaţi tot ce vi se pune dinainte!». Nu spun acestea, defăimând postul, – Doamne, fereşte! -, ci lăudîndu-1 foarte. Dar sufăr când vă văd că neglijaţi toate celelalte virtuţi şi socotiţi că postul vă este de ajuns pentru mântuire; şi doar postul este cea mai mică parte din corul virtuţilor. Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia.” Sfanţul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVI, 4.

„Sfânta Liturghie nu este numai întâlnirea dintre credincioşi la nişte rugăciuni comune, ci întâlnirea lor comună cu Hristos. Ei îşi întăresc prin Sfânta Liturghie, atât unirea cu Hristos, cât şi unirea mtre ei cu Hristos. Nu mă pot uni sufleteşte cu semenul meu, trecând peste motivele care ne despart, decât în Hristos; şi nu mă P°t întâlni cu Hristos ca un ins singuratic, închis în egoismul meu, căci inima care nu se deschide altora, nu se poate deschide lui Hristos.” Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Mănăstirea Sihăstria, 1993, p.7  ( Ioan 13, 34).

Există poruncă repetată de Iisus Hristos: să vă iubiţi unul pe altul. Trebuie să ne controlăm dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi.

Se constată că practic e greu. Bine, asta se subînţelege. Dar cu nici un chip să nu urăşti. Dacă nu urăşti nu mai eşti cu piciorul în apă, eşti pe prima treaptă. Şi sigur că treptele continuă până la dragoste, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Eşti liber şi cu posibilitatea de a urca dacă nu urăşti. Dacă eşti pe prima treaptă a scării eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi – că ne-a creat Dumnezeu numai pentru El – ne îndeamnă să păşim mai sus pe scara virtuţii. Pentru că poruncindu-ne să iubim ne-a dat şi putinţa să iubim. Astfel se întâmplă să capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă şi tot aşa până la ultima treaptă. Mântuitorul1 vorbeşte la superlativ nu ne spune că sunt treizeci de trepte ca Sfântul Ioan Scărarul. Dar acum noi în frecuşul cotidian între a urî şi a nu urî alegem răul cel mai mic. Mă aşez pe prima treaptă: să nu urăsc. Dar în acelaşi timp mă ţin cu mâinile de treapta de mai sus, deci este posibil să ajung la ea că este deja în mâna mea. Deci cu orice chip să fim atenţi la relaţiile interumane, să avem relaţie măcar la bună ziua sau să nu urâm pe cineva. Degeaba ne canonim dacă relaţia noastră cu celălalt este compromisă cu resentimente, cu duşmănie. Inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Un duşmănel care stă cocoţat în zona asta grozavă a inimii îl goneşte pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul acela. De aceea am scris: Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care te urăsc şi dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii. Pentru că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul spune: să fii al Meu întreg, să-Mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta; dracul zice să-mi dai doar un deget, că prin asta el te stăpâneşte. Nu mai este Hristos lângă tine dacă i-ai dat o unghie de la un deget dracului.

„Sfinţii au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au «simplificat» pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.” Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 47; „Ceea ce primim prin Sfânta împărtăşanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu cel ce întăreşte sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii şi unifică făptura cu Dumnezeu. ÎI primim în primul rând în suflet, şi din suflet trece în trup. Căci în suflet sunt rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului. Sufletul nostru devine pnevmatic, se întăreşte în ceea ce are superior naturii şi se poate pnevmatiza şi trupul sau rădăcinile lui aflate în suflet. Sufletul dobândeşte astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subţiere a trupului. Unirea între suflet şi trup devine tot mai mare, adâncă în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pnevmatizat, L-a subţiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Dacă, după Sf. Maxim Mărturisitorul, în sfinţi dualitatea e depăşită (dualitatea funcţională, nu cea de substanţă, se înţelege), cu atât mai mult în Hristos. Şi prin împărtăşirea de El se începe depăşirea ei şi în cei ce se împărtăşesc des şi cu conştiinţa curată. Prin aceasta, sufletul adus în unirea cu Dumnezeu va putea trăi în veci şi va da în parte şi trupului tărie să copleşească procesele naturale încă in lumea aceasta, iar prin întărirea   rădăcinilor lui raţionale .

Curăţirea inimii ar fi deci un criteriu care trebuie respectat în vederea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Cine este pregătit lăuntric se poate împărtăşi mai des. Însă dacă te împărtăşeşti foarte des  începi ca fiinţă omenească cu neputinţe să ai momente de rutină, de lâncezeală, de uscăciune şi te cumineci din obişnuinţă, chiar zilnic – o greşeală extrem de mare . Mai des se poate împărtăşi cineva, dar să aibă un timp de pocăinţă, o perioadă de post etc.

Despre VIAŢA DE FAMILIE şi diverse probleme ale lumii contemporane, Ava ARSENIE Papacioc

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here