Ce este lumea? Sfântului Ierarh Nifon care se ruga odată pentru mântuirea turmei sale, fiind răpit în uimire a văzut lumea ca pe o mare nemărginită plină de nenumărată mulţime de oameni. Ce făceau aceşti oameni? Se sileau cu toţii să treacă marea şi să ajungă la ţărm. Şi aveau aceşti oameni care înotau în această mare, multe şi mari greutăţi în spatele lor: pietre, pământ, lemne, cenuşă, aramă, argint, aur şi toate materialele de pe pământ.
Credeţi că ajungeau cu toţii la ţărm? Nu, nu ajungeau, fiindcă foarte mulţi se afundau în mare sub greutatea sarcinii din spatele lor. Unii dintre ei aveau sarcinile mai uşoare, dar încercând să înoate, adunau şi ei mai multe greutăţi datorită lăcomiei şi iubirii lor de argint şi după ce adunau mereu, mereu, se afundau în marea învolburată.
Şi era ceaţă şi întuneric peste toată întinderea mării, iar călătorii care doreau să o străbată erau cuprinşi de deznădejde.
Erau şi călători care nu aveau nicio povară în spate şi aceştia reuşeau să înoate uşor şi repede. Alţii mergeau pe suprafaţa apei, alţii aveau aripi şi zburau pe deasupra mării, cu multă bucurie şi veselie pe chipurile lor şi ajungeau repede la malul celălalt.
Unii când stăteau, când mergeau, alţii deşi se afundau sub povara greutăţilor din spate mai cereau încă povară, alţii mai aruncau puţin din sarcina lor, dar veneau ceilalţi din urmă şi adunau ce au aruncat ei.
Toată această privelişte te umplea de întristare, fiindcă unul pe altul se dădeau la înecare şi deşi existau corăbii în care ar fi putut intra, preferau să se înece sub povara lor.
Sfântul Ierarh Nifon era tare nedumerit şi nu înţelegea ce însemnau toate acestea care i s-au arătat în vedenia sa. Atunci a auzit un glas, zicându-i: ,,Marea este lumea, cei ce înoată sunt oamenii. Felurimea şi deosebirea călătorilor reprezintă treptele de sporire de-a lungul vieţii noastre. Cel ce vrea să ajungă repede la viaţa cea neîmbătrânitoare, trebuie să fie om nou în Hristos şi să treacă marea în deplină sărăcie. Pe când cel ce pluteşte încărcat cu multă materie, foarte repede se va îneca în adâncul iadului’’
,,Deşi Harul Lui Dumnezeu îl luminează, omul se clatină ca o corabie în vreme de furtună, fiind zdruncinat din toate părţile şi ameninţat de pierire. Şi unde altundeva să-şi pună el toată nădejdea, decât în Dumnezeu. Să strigăm, să suspinăm din toată inima către El aşa cum strigă cel în primejdie să se înece, să strigăm precum Iona din pântecele chitului sau precum Petru ce se afunda în mare. Domnul vede nevoia şi necazul, Domnul vede şi strădania ta şi-ţi va întinde mâna îndată să te ajute. Te va ridica şi va întări piciorul tău pe piatră, şi vei porni iar la luptă, ca un adevărat oştean.’’(Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască puterea de a căuta mântuirea sufletului mai mult decât orice bogăţie din lumea aceasta, adică să dobândim Împărăţia iubirii şi fericirii veşnice a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, să ne rugăm să nu ne înecăm în marea învolburata a păcatelor pierzându-ne sufletul nostru, fiindcă nu exista pe pământ vreun lucru mai valoros decât acesta. Dacă am pune într-o balanţă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogăţiile, frumuseţile şi plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuşi ne spune foarte clar: ,,Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Putem agonisi toate bogăţiile pământului: aur diamante şi smaralde, putem dobândi toată slava şi admiraţia lumii întregi, putem să ne însuşim înţelepciunea şi ştiinţa tuturor neamurilor şi a tuturor înţelepţilor, dar dacă ne-am pierdut sufletul afundându-l în marea lumii acesteia învolburate sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat şi să meargă în iad, am pierdut totul, fiindcă toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.
Nu poţi stăpâni marea dar poţi învăţa să înoţi. E greu să trăieşti frumos şi să rezişti într-o lume în care predomină partea materială a acesteia şi nu partea spirituală, într-o lume în care nu mai sunt respectate poruncile Domnului, unde nu mai există virtuţile creştine, într-o lume plină de răutăţi şi de păcate.
E foarte greu să te poţi lupta cu toate păcatele lumii acesteia: iubire de argint, slujirea la diverşi idoli, mândrie, desfrânare, hoţie, minciună, deznădejde, cârtire impotriva Lui Dumnezeu, nepăsare, zgîrcenie, împietrirea inimii, slavă deşartă, egoism, invidie, clevetire, etc. Noi nu putem schimba lumea cu tot ce este rău în ea, dar putem învăţa să rezistăm într-o lume ca aceasta, putem învăţa să trăim frumos, ducând o viaţă bineplăcută Lui Dumnezeu, putem învăţa să biruim răul şi să înfăptuim binele, putem învinge urâtul, iubind şi dorind frumosul în viaţa noastră, putem să înotăm în marea învolburata a păcatelor lumii acesteia şi să ieşim la suprafaţă, nu ne scufundăm dacă Îl luăm pe Dumnezeu drept ajutorul nostru, dacă îl considerăm nădejdea şi izbăvitorul nostru.
Dacă îţi doreşti mântuirea, lupţi cu patimile lumii acesteia, lupţi cu patimile tale şi reuşeşti să îţi atingi scopul vieţii, cel al dobândirii Duhului Sfânt, al mântuirii tale.
Dar pentru a ajunge să ştii să înoţi în marea păcatelor, trebuie să Îl iubeşti pe Bunul Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Trebuie să ştii să fii smerit, să fii răbdător, să fii modest, să iubeşti simplitatea, să ai nădejde şi încredere în mila Lui Dumnezeu, să te laşi în voia Lui, trebuie să Îl strigi pe Domnul – Dumnezeul Tău, mereu, ziua şi noaptea, să ai credinţă puternică, să nu fii egoist şi invidios, să iubeşti rugăciunea şi Biserica, să fii milostiv şi blând, să îţi speli mâlul păcatelor cu lacrimi curate de pocăinţă, să te întâlneşi cu Domnul Iisus Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei.
Dacă le faci pe toate acestea întotdeauna vei reuşi să ieşi la suprafaţă din mocirla păcatelor, reuşeşti să fii ca o lumină pentru cei din jurul tău, reuşeşti într-un cuvânt să ştii să înoţi chiar şi pe o mare învolburată, aflată în furtună…
,,Viaţa noastră este mare ce se înviforează neîncetat de furtunile necazurilor, patimilor şi smintelilor, trăind, plutim necontenit pe această mare, înconjuraţi de primejdii în orice clipă. Aceste primejdii sunt pricinuite de vânturile ispitelor neaşteptate. Multe căi sunt în această viaţă plină de necazuri, şi pe fiecare dăm de anumite necazuri, pe calea binelui trebuie să luptăm cu răul. Mângâiere ne dă faptul că Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre, ci ne dăruieşte ajutor ca să putem îndura ispitele. (Cuviosul Bonifatie de la Teofania)
Bunul Dumnezeu ne învaţă să înotăm în marea învolburată a lumii în care trăim dacă îi cerem ajutorul ca nişte copii aflaţi în pericol de a se îneca şi ne întinde un colac de salvare dacă dorim cu adevărat să ajungem la ţărm, dacă dorim să luptăm şi noi cu valurile patimilor noastre şi să le liniştim printr-o pocăinţa sinceră şi curată.
Să ne rugăm aşadar din toată inima Bunului Dumnezeu, să ne ajute să ajungem cu toţii la ţărmul mării înviforate a lumii în care trăim, să ajungem la ţărmul raiului veşnic, să ajungem ,,ACASĂ’’, unde nu vor mai exista valuri învolburate de viforul păcatelor noastre, ci doar linişte, pace, frumuseţe, armonie şi iubire.
Cristina Toma
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
