Nu mai știm să ,,fim’’

inima-mareNu ne mai place să trăim cu modestie și simplitate,
Alergăm după lucruri complicate, sofisticate.
Ne-am învățat, cei mai mulți dintre noi cu al vieții – modernism,
Ne-am învățat să avem și tot să avem și nu mai știm să ,,fim’’.
Ca străbunii noștri, nu mai vrem să trăim.
Al vieții timp, deloc nu-l chibzuim, nu-l prețuim.
Îl cheltuim în zadar, împlinind doar dorințe trupești,
Uitând cu desăvâșire de adevăratele nevoi – cele sufletești.

Suntem repetenți la lecția iubirii,
La lecția prieteniei și comuniunii.
La lecția milostivirii și compasiunii,
La lecția altruismului și dăruirii.
La lecția purității și copilăriei.
La lecția smereniei și recunoștinței,
La lecția nădejdii și credinței.
La lecția modestiei și simplității.
La lecția omeniei și solidarității.

Avem însă, numai note de zece
La lecția indiferenței și egoismului rece,
La lecția împietririi inimii,
La lecția invidiei și urii
La lecția comodității și lenii,
La lecția cârtirii și nemulțumirii.

Suntem roboți cu inimă de piatră,
Suntem obiecte lipsite de viață.
Suntem cu suflete goale și reci,
Suntem cu inimile împietrite și seci.

Creația divină nu ne mai sensibilizează,
Doar viața materială e tot ce ne interesează.
Nu mai iubim nici cerul, nici soarele, nici marea,
Nu mai știm nici ce e zâmbetul sau îmbrățișarea.
Suntem roboți pe acest pământ trecător,
Suntem roboți fără suflet, fără dor
De Acasă, de Cer, de veșnicie.
Și oare așa ar trebui să fie?

Cristina Toma

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here