„Nu-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi!”

0
38

„Nu-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi!”

În toată istoria omenirii, plină de evenimente, tot atâ­tea faţete ale destinului ei, există câteva cuvinte ale străluci­tei biruinţe asupra a ceea ce încearcă să slăbească, să micşo­reze, să minimalizeze, să răpească omului aura sa de fiinţă triumfătoare. Căci ele îi dăruiesc convingerea, certitudinea că este cu adevărat cununa creaţiei, destinată a răspunde cu dragoste iubirii fără margini a Creatorului.

„Nu-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi!” Nu cunosc cuvinte de bucurie mai grandioasă, de măreţie a Dumnezeirii, la care noi suntem chemaţi a lua parte. Nu cunosc nici o altă frază, din tot ce s-a exprimat vreodată în cuvinte, care să redea mai total destinul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte, ridicându-ne peste moarte, la viaţa veşnică. Se poate imagi­na o victorie mai strălucită decât biruinţa vieţii asupra mor­ţii? O dovadă mai desăvârşită de dragoste, pe care numai un Părinte o arată fiilor Săi?

Ar fi putut veni ca un Stăpânitor, copleşindu-ne cu atotputernicia Sa, astfel ca să cădem în ţărână, orbiţi de străluci­rea prea puternică pentru ochii noştri. Dar El a venit într-o iesle, printre ciobani săraci, pentru că nu dorea teama, cutre­murul, ci dragostea noastră, pentru că ne lăsa libertatea s-o acceptăm pe a Sa, ne lăsa meritul suprem al alegerii noastre nesilite. Şi în felul acesta ne-a deschis perspectiva fericirii eterne, care ne aşteaptă dincolo de moarte. Prin miracolul Naşterii Sale, Domnul ne-a învăţat că există ceva ce se nu­meşte smerenie, modestie, frăţietate. „Când sunt slab, atunci sunt tare” iată secretul adevăratei forţe sufleteşti, a puterii care ne smulge din mărginire, pentru a ne trece, aidoma unei ambarcaţiuni miraculoase, dincolo de malul pustiu al unui sfârşit definitiv, unde nu mai există nimic.

Crăciunul, semnul că Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate ne iartă păcatul neascultării şi ne conduce spre viaţa veşnică, spre Învierea prin care a călcat moartea cu moartea Sa! Toată existenţa noastră este străjuită de cele două Sărbători dătătoare de viaţă: Naşterea şi Învierea Domnului, cei doi poli cruciali, cele două promisiuni pe care Mântuitorul le împlineşte dacă vrem cu adevărat să mergem împreună cu El pe acest drum.

„Iisus s-a arătat astfel ca Dumnezeu minunat, întru­cât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar, pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi, săvârşind nu numai faptele cele mai umane, dar şi pe cele mai presus de lume”, spune Părintele Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. II).

Unindu-se cu umanitatea, dându-i acesteia o valoare maximă şi deschizându-i drumul spre eternitate, Hristos, „Lumina lumii” ne face şi pe noi părtaşi la această lumină. Crăciunul este poarta noastră spre veşnicie, purificarea na­turii umane de zgura păcatului moştenit, înălţând-o ziditor într-o reală autenticitate, de relaţie directă între Dumnezeu devenit Om şi oameni. El s-a făcut Om pentru ca să lege definitiv omenirea de Dumnezeu. Un Prunc mititel, cum spune colindul, se naşte în Noaptea pe care Rilke o numeşte a Minunilor, pentru a-Şi asuma jertfa care ne va răscumpăra. E realitatea complexă, faptul definitiv, cotitura unică a isto­riei, care depăşeşte prin adâncimea sa toate evenimentele omenirii. Este măreţia smereniei în simplitatea lor aparen­tă, cuvintele nu pot înşela. O aparentă contradicţie care sub­liniază miracolul, care face inutile pompa superficială, pseudogloria, goliciunea măiestrit ascunsă sub nimicnicie, ca în povestea lui Andersen despre hainele împăratului, aducând cu sine spaima, ca orice dominaţie tiranică, ce-şi impune ordinea ei. Nimic nu poate fi mai grandios decât smerenia, care evidenţiază cât de înaltă este dăruirea de sine, jertfa şi generozitatea pentru noi, pământenii, pe care Dumnezeu ne vrea liberi, aşteptând doar un semn, dragostea noas­tră pe care s-o arătăm, la rândul nostru, semenilor noştri. Căci nimeni nu se poate mântui singur. Drumul către cer îl putem face numai împreună cu ceilalţi, într-o libertate deplină şi nu impunându-ne ideologii impregnate de ură şi dispreţ. Libertatea adevărată există numai la Dumnezeu… Se auzeau de undeva de sus din cer cântece îngereşti: „pe pământ pace şi între oameni bună învoire…” Cei trei crai s-au închinat aducându-şi darurile: aur, smirnă şi tămâie.

Apoi, îndreptându-şi razele spre ieslea care, în acea clipă, era centrul omenirii, Steaua i-a călăuzit să se întoarcă pe alt drum, pentru că duşmănia, ura începuseră deja lupta împo­triva unui Prunc nevinovat, culminând cu răstignirea Sa pe cruce. Ura, duşmănia, care cresc mereu până astăzi…

Steaua rămâne peste veacuri miracolul pe care con­ştiinţa poporului îl înţelege cu înţelepciunea sa, mărturi­sind că El a venit „să se nască şi să crească, să ne mântu­iască”. El ne cheamă permanent la masa Sa. Trebuie doar să avem veşminte curate, să lăsăm deoparte pretextele mi­nore care ne îndepărtează de bucuria comuniunii, de lu­mina care nu se stinge niciodată, în care ne împărtăşim de veşnicie. Datorită ei înţelegem că universul nu este numai materie ci şi spirit. Acesta alcătuieşte realitatea universului, pe care trebuie să o deosebim de falsele imagini ale unei materialităţi simplificatoare, care ne îndepărtează de sen­surile adevărate ale vieţii.

Din păcate, istoria ne mai arată şi altceva. Creşte numă­rul celor supuşi poruncii lui Irod, cei care acceptă răul ca pe un adevăr ce se impune, cei pentru care răul este caracterul real al umanităţii. Un fel de umanism cu semn minus, semn al unei emancipări false, nimicitoare. Fără să înţeleagă ine­vitabilul sfârşit al dominaţiei nefericitului rege.

Rezultatele incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâ­ţia ani de muncă asiduă, nu sunt de contestat. Ele au stabilit fundamentele unei existenţe înnoite şi realitatea lor definiti­vă, dincolo de cea pe care mintea noastră a vrut să o instau­reze, ca pe o necesitate suverană, nu are nevoie de argumente. Ne preocupă mereu fenomenul unic al luminii, îi analizăm structura electromagnetică, fenomenele caracteristice, frecvenţa, anii lumină, unitate de timp oarecum simbolică, ce scapă de sub posibilităţile noastre de măsură, de sub pu­terea cantitativului, noţiune accesibilă nouă. Consecinţele prezenţei ei există, indiferent dacă vrem să le acceptăm sau nu.

Dar lumina există şi altfel decât în paginile docte, cu numeroasele ei semnificaţii, cu numeroşii ei kilometri pe secundă. Lumina pe care o împrăştie Steaua ce i-a călăuzit pe Magi n-are nevoie de demonstraţii cantitative, de axiome şi formule. Ea nu încetează, dăinuie peste vreme. Ea face parte din altă categorie de adevăruri, ale căror răspunsuri nu trebuie căutate, experimentate, verificate în postulate, în simboluri pe care le reprezintă, pentru că adevărul există dincolo de toate acestea, există pur şi simplu. Există o logică şi o raţionalitate care n-au nevoie de argumente, o altfel de raţionalitate, care este pur şi simplu, lată miracolul pe care până şi ştiinţa îl ocoleşte, pentru că ca cere totdeauna o ple­doarie pentru cuvântul „este”. Şi uită că „este” nu se poate explica, nici nu are nevoie de justificări. Nu sugerează oare Heidegger că ştiinţa face abstracţie de sensuri, le evită?

Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului există, ne luminează şi acum ca şi odinioară şi ne va lumina mereu. Noaptea minunilor se repetă mereu pentru omeni­re. Cei smeriţi o recunosc şi se închină slavei dumnezeieşti, vizionarii, conştiinţele care nu se lasă înşelate de minciuni, se închină aducându-şi cu sfială darurile, îngerii cântă. Îi putem auzi, îngerii cântă totdeauna pentru a celebra biruinţa asupra morţii, a efemerului, a păcatului. Trebuie doar să ne dăm osteneala şi să cântăm împreună cu ei. Şi atunci ne vom descoperi puterea de a prelungi bucuria. Vom vedea că dacă o privim cu ochii credinţei, lumea are altă substanţă decât credem. Şi că dacă îi ajutăm pe cei ce au nevoie, ne vom înălţa, pentru că înălţimea este locul de unde întindem mâna celor slabi. Ea este înălţime tocmai pentru că devine astfel şi pentru cei slabi.

Uităm mereu cuvintele fundamentale: „Nu-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi!”

Scrierile Sfinte conţin cu adevărat înţelepciunea defini­tivă, sensul adevărat şi nepieritor, temelia pe care s-a clădit întreaga existenţă umană, deschizând perspective de neînlo­cuit, drumul spre eternitatea pe care Dumnezeu îl dăruieşte, din bunătatea Sa infinită, creaţiei Sale. Sunt Cărţile bucuriei, ale nădejdii noastre. Dar mai ales sunt cărţile biruinţei, ale începutului vieţii fără sfârşit.

Naşterea Domnului reprezintă Adevărul, dincolo de toate speculaţiile noastre. Ea e răspunsul la cea mai mare întrebare a omenirii. Un răspuns nepieritor pe care se spri­jină întreaga existenţă a lumii. Oare am primit-o cu toţii în inimile noastre? Am lăsat lumina stelei să ne lumineze sufletele? Am lăsat-o să pătrundă în noi, am devenit trans­parenţi pentru razele ei? Cu zeci de ani in urmă, Victor Papilian, celebrul profesor de anatomie de la Cluj, literat plin de har, a scris o piesă de teatru cu titlul „Cerurile spun”, poate una dintre cele mai remarcabile piese ale dramaturgiei româneşti. Din păcate, ea a fost îngropată în tăcere, ca atâ­tea alte opere literare de valoare, care păcătuiesc prin lipsa proslăvirii răului, a murdăriei, a pornografiei, conform celor susţinute de ctitori ai noii literaturi germane. De menţionat, într-o cronică de acum câţiva ani s-a desfiinţat un roman, pentru că acesta „nu conţinea nici o pagină de pornografie”. Nu, nu e o anecdotă, este adevărul adevărat! Evident, această tendinţă din cultura actuală şi cauzele ei ar merita analizate mai pe larg de către persoane competente. Dar nu despre asemenea tendinţe este vorba acum, ci despre cele două cu­vinte: „Cerurile spun”, pe care, din păcate, nu le auzim şi nu le folosim destul de des. Care ar trebui să intre în vocabula­rul nostru de zi cu zi. Pentru că „cerurile spun”, cu adevărat. Cerurile ne vorbesc zilnic, doar că nu vrem sau nu ştim să le auzim. Şi niciodată glasul lor nu este mai actual, mai plin de semnificaţii, mai prezent decât în preajma Crăciunului.
Într-un text amintit, deseori citat, binecunoscutul teo­log catolic Karl Rahner deplânge melancolia care ne însoţeşte toată viaţa. Dar dacă am înţelege că suntem fiinţe favorizate, destinate a trăi pururi în lumină? Dacă am înţelege că am fost izbăviţi de „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”, cum spune teologul german? Dacă am încerca să o înlocuim cu bucuria de a ajuta pe ceilalţi, de a le fi fraţi, de a primi în noi lumina dragostei, a nădejdii în veşnicia pe care ne-a hă­răzit-o Dumnezeu? Pentru că lumina Stelei care a strălucit odinioară la Betleem, deasupra ieslei sărace, unde venise pe lume sub chipul unui Prunc nevinovat, Mântuitorul nostru, al omenirii, străluceşte şi azi. Ea renaşte într-o realitate a aspiraţiei către o lume nepătată, în care binele şi frumo­sul sunt coordonatele definitive. La Sinodul al IV-lea de la Calcedon s-a declarat că Iisus Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi”… „în esenţă se mărturiseşte deci că Fiul lui Dumnezeu Cel înainte de veci S-a întrupat şi S-a tăcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a re­alizat uniunea ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o Persoană în două firi, persoana lui Iisus Ilristos”, spune Părintele Stăniloac în Dogmatica sa, volumul al II-lea. „El n-a venit să altereze natura, pe care El, ca Dumnezeu şi Cuvântul, a iăcut-o, ci ca să îndumnezeiască firea pe care El a unit-o cu Sine în acelaşi şi unic ipostas… pe care a unit-o în chip voit cu bu­năvoinţa Tatălui şi cu conlucrarea Duhului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul în Disputatio cum Pyrrho).

Cerurile spun, cerurile cântă sărbătoarea întregului univers, bucuria biruinţei asupra răului. Ele cântă odată cu noi momentul crucial al acestui fapt unic. Aşa cum coru­rile de îngeri au cântat la Naşterea Domnului semnificaţia grandioasă, unică a întrupării care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omeneşti. Generaţii nenumărate care ne-au precedat ne-au învăţat semnificaţia magnifică a Sărbătorii, a Crăciunului, nu a unei „sărbători de iarnă”, de tristă amin­tire, care nu spune nimic. Omenirea a fost oprită din pră­buşirea ei spre moartea definitivă, spre non-existenţă. Am primit de la ei moştenirea bucuriei, a speranţei, a frumuseţii lumii noastre aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, cei pe care ne-a numit fiii Săi.

Este Sărbătoarea iubirii, a împărtăşirii bucuriei cu cei­lalţi. Ne adunăm în jurul bradului împodobit, colindăm, ne spunem vestea cea mare, cântăm împreună cu înalturile: „Astăzi a venit Hristos Mesia cel luminos, lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!” îl primim pe Moş Crăciun care ne aduce fiorul unor clipe de sărbătoare cosmică, de măreţie şi stră­lucire, anticipând existenţa noastră în eternitate. Ne rămâ­ne doar să deschidem larg uşa sufletului cu toată smerenia, pentru a-L adăposti pe Fiul lui Dumnezeu care a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, aşa cum odinioară L-a adăpostit ieslea modestă, luminată de steaua călăuzi­toare, şi să lăsăm vocile îngerilor să răsune ca şi atunci, să răsune şi azi, purtând în suflet şi celelalte cuvinte care au pecetluit definitiv destinul omenirii: „Nu-L căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi!”

Ele ne destinează cu adevărat eternităţii. Odată cu ele, în­gerul Domnului ne-a vestit darul pe care Fiul lui Dumnezeu ni-l face, nu numai prin venirea, dar şi prin moartea şi învierea Sa, prin ceea ce înseamnă istoria mântuirii noastre. Înţelegem oare infinita Sa dragoste pentru noi? Privilegiul unui fel de viaţă pe care suntem chemaţi să o ducem? Răspunsul pe care noi, creaţia pe care Dumnezeu o iubeşte într-atât, trebuie să i-L dăm? Faptul că bunătatea Sa faţă de noi ne obligă la mai mult decât la o acceptare pasivă, comodă, fără a ne implica în nici un fel în faptul credinţei, în contribuţia activă la aces­ta, indiferenţă mascată rău sub o falsă modestie? Îngăduinţa excesivă este cu adevărat smerenie, lipsa de implicare nu în­seamnă nepăsare, îndepărtare de comuniune, lipsă de dra­goste pentru ceilalţi? Indiferenţa excesivă poate fi numită obiectivitate, simţ al realităţii, simţ al echilibrului, îngăduinţă pentru ceilalţi? Prin Naşterea Domnului „Persoana dumne­zeiască intră în relaţia nemijlocită cu noi, oamenii, ca per­soană omeneasca’ (Dumitru Stăniloae, Dogmatica, voi. II). Este începutul unei ere noi pentru noi toţi. O sărbătoare a întregului univers, a pământului a cărui faţă a schimbat-o, a cerurilor care spun, care cântă odată cu noi bucuria biruinţei asupra răului, semnificaţia grandioasă, unică a întrupării care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omeneşti. Transcendentul vine în mijlocul nostru, devine realitatea noastră, certitudi­nea fundamentală a existenţei, promisiunea veşniciei. Căci „Iată, Eu stau la uşă şi bat”.

Să lăsăm vocile îngerilor să răsune şi azi: „Nu-L căutaţi pe Cel viu printre cei morţi!” îngerul înveşmântat în lumi­nă ne-a spus tuturor aceste cuvinte. Ele rămân peste secole, ca o garanţie a destinului pe care Dumnezeu L-a orânduit creaţiei Sale, realitate absolută a învierii Sale, chezăşie a în­vierii noastre. El a biruit moartea, făcând din cruce un sim­bol al trecerii din vremelnicie, din durere, din neputinţă în realitatea definitivă.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here