Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi (IV)

0
114

athos 3Aţi spus că astăzi schiturile şi chiliile de la Muntele Athos nu au posibilităţile, resursele unei mănăstiri. Care sunt resursele materiale ale unei mănăstiri pentru a-şi putea permite să aibă o viaţă pe care schiturile şi chiliile nu o pot avea?

 Avantajul, marele avantaj al mănăstirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietăţile. Acum nu proprietă­ţile agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altădată. Cea mai mare parte a acestor proprietăţi au fost date refugiaţilor veniţi din Asia Mică în anii 1922-1924. Practic toată Peninsula Calcidică aparţi­nea Muntelui Athos – mai sunt şi acum sate cu nume de mănăstiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost date Statului şi Statul dă, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani mănăstirilor, o retribuţie, care însă nu înseamnă mai nimic. Dar cea mai mare parte a mănăstirilor au încă resurse provenind din proprie­tăţi: clădiri, proprietăţi imobiliare şi funciare. Apoi, concesionează exploatarea pădurilor unor întreprin­deri specializate.

Dacă unele mănăstiri au dificultăţi economice, totuşi cea mai mare parte a mănăstirilor au suficiente resurse pentru a asigura viaţa comunităţilor lor. Nu au suficient pentru restaurări şi lucrări de construcţie, însă au suficient pentru a asigura viaţa comunităţii şi ospitalitatea.

Trebuie spus de asemeni că mănăstirile Sfântului Munte beneficiază de numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos să poată cumpăra orice practic fără taxe.

în schituri situaţia e diferită. Schiturile profită şi ele de pe urma acestor scutiri de taxe, însă nu au proprietăţi. Şi cum fiecare chilie a unui schit este in­dependentă economic, trebuie să trăiască din munca proprie. în vremea când viaţa era mai simplă, cum vă spuneam, era suficient un pic de artizanat, făcut liniştit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viaţa monahului. Şi asta asigură şi astăzi viaţa unor monahi chilioţi care trăiesc foarte simplu. însă cei care au nevoie să construiască sau să repare o clădire sau să desfăşoare anumite activităţi unde sunt necesare maşini, ei bine, aceştia au nevoie de mult mai multe resurse şi sunt astfel obligaţi să lucreze mai mult. Ne aflăm deci în faţa unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri şi chilii, în detrimentul… nu atât al vieţii duhovniceşti – există toarte buni monahi chiar în schiturile în care se lucrează mult -, ci în detrimentul acestei posibilităţi a vieţii personale.

 Dacă am înţeles eu bine, unul din punctele esen­ţiale ale acestei noi sinteze monastice este apariţia unui anumit număr de mari părinţi duhovniceşti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre mânăstirile Muntelui Athos, şi care, spre a fi realişti, la moartea lor nu vor putea fi înlocu­iţi cu nişte personalităţi la fel de mari. Credeţi că această sinteză monastică le va supravieţui? Este ea perenă?

 Cum vă spuneam mai înainte, apariţia unor părinţi duhovniceşti harismatici este un efect al Providenţei divine, în funcţie de nevoile Bisericii şi spre zidirea ei. Este un adevăr valabil nu doar pentru Muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul lui Dumne­zeu face să apară personalităţi frapante, importante pentru menţinerea credinţei ortodoxe sau pentru activitatea misionară sau pentru monahism, în funcţie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Părinte Efrem, un Părinte Paisie, mari personalităţi duhovniceşti, noi dăm slavă lui Dumnezeu pentru a fi avut aceste mari personalităţi care au dat un elan deosebit acestei reînvieri monastice, însă nu limităm această reînviere monastică athonită la persoane. Dumnezeu este Cel care a împlinit această reînviere. Providenţa divină este cea care a împlinit această reînviere şi care s-a folosit de oameni pentru aceasta. Deci, dacă va fi nevoie de alţi oameni ca Părintele Paisie sau Părintele Efrem, noi avem încredere – şi este un element al credinţei noastre, al vocaţiei noas­tre monastice, de a avea încredere şi de a ne pune la dispoziţia Providenţei divine. Când vorbim despre dispariţia părinţilor duhovniceşti nu avem o nelinişte de genul: „Iată, părinţii duhovniceşti vor dispărea”. Avem încredere că, în măsura în care vom avea ne­voie, Dumnezeu ne va da ceea ce avem nevoie.

Cel de-al doilea aspect este că un lucru este prezenţa unui părinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învăţăturii duhovniceşti, harisma organizării, a gestiunii unei mănăstiri, a administrării – este un lucru şi un mare har, însă ceea ce este de asemenea foarte important în istoria monahismului sunt instituţiile (aşezămintele, regulile). Atunci când un mare întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în măsura în care instituţiile (aşezămintele) pe care el le-a stabilit au devenit tradiţie. Pentru noi, tradiţia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli etc, ci este un element inspirat de har, un vehicul al energiilor necreate, al Duhului Sfânt. Deci instituţiile (aşezămintele monas­tice), tradiţiile monastice sunt purtătoare de har. Deci a trăi în tradiţie, tradiţia formală şi canonică, dar mai ales în tradiţia duhovnicească a unei familii monastice a succesorilor unui părinte duhovnicesc înseamnă a primi harul acestui părinte spiritual, înseamnă a trăi cu el. Aşadar, părintele duhovnicesc care a avut o învăţătură duhovnicească în mod special frapantă, nu va dispărea la moartea sa; va continua să rămână viu prin învăţătura sa şi prin tradiţia pe care a creat-o prin acest curent de viaţă care rămâne în comunitatea sa şi în comunităţile care depind de el.

Dialoguri duhovniceşti, Ieromonahul Macarie Simonopetritul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here