Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi (III)

0
112
Translate in

athos 1(I)Se spune, o tradiţie în Sfântul Munte zice că pe pantele abrupte ale Muntelui trăiesc 7 asceţi complet goi şi când unul moare, un altul vine şi-i ia locul… Iar Părintele Paisie afirmă că el a întâlnit câţiva dintre aceşti asceţi. Este o tradiţie cu o semnificaţie în primul rând simbolică, arătând permanenţa experienţei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos. Şi putem constata că chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a existat întotdeauna o sămânţă pe care providen­ţa divină a f ăcut-o întotdeauna să răsară în epoca în care era convenabil.

(II)Începând cu anii 1968 au început să apară semin­ţe pregătite în taina chiliilor pustnicilor, fără nici un fel de program sau intenţie, ci pur şi simplu prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seamă de prezenţa Părintelui Iosif Isihastul, care a fost unul din numeroşii monahi care au trăit o viaţă ascetică foarte discretă, şi care, fără măcar să aibă un adevărat îndrumător, a regăsit din propria-i experienţă firul tradiţiei isihaste. în jurul lui s-a adunat un număr de ucenici cu care a vie-ţuit în mai multe locuri din „deşertul” Muntelui Athos. După moartea Părintelui Iosif, discipolii lui s-au risipit în tot Sfântul Munte, adunând şi ei în jurul lor un număr de ucenici şi, încetul cu încetul, de aici a ieşit o mişcare ce a devenit tot mai amplă. Deci această comunitate a ucenicilor Părintelui Iosif a creat comunităţi care au devenit mănăstiri, intrând în mănăstiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au petrecut de o manieră cu totul spontani, fără nici un fel de pro­gram. Şi putem astăzi vedea cum a lucrat providenţa lui Dumnezeu cu comunitatea Părintelui Iosif Isihastul, dar şi cu alte comunităţi sau personalităţi harismatice, ca Părintele Paisie, pe care providenţa lui Dumnezeu le-a făcut să apară într-un moment de criză.

(III) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a fost venirea pe Sfântul Munte a unor co­munităţi de monahi care se formaseră deja, care se constituiseră deja – fie şi numai de o manieră elementară – în exteriorul Muntelui Athos, în alte mănăstiri. Influenţate exact de această reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai sus, şi având adesea o solidă formaţie intelec­tuală, aceste comunităţi vroiau să regăsească în practică aceste izvoare ale tradiţiei monastice, dar constatând că această viaţă monastică este dificil de trăit în lume – pe de-o parte, datorită opo­ziţiei mediilor ecleziastice şi, pe de altă parte, datorită situaţiei materiale a mănăstirilor -, s-au decis să vină să trăiască pe Sfântul Munte. Este şi cazul comunităţii noastre, constituită de o manieră organizată la Meteora şi care am venit la Simónos Petras în 1973. Dar noi am fost precedaţi de o altă comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafară: comunitatea Părintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care deşi nu avea discipoli în exterior, a fost totuşi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual in­fluenţat de reînvierea patristică, şi a cărui instalare la Muntele Athos a fost privită ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.

 Câţi erau ei?

 A, nu erau decât doi sau trei. Dar erau intelectuali veniţi la Muntele Athos spre a trăi în tradiţia monas­tică athonită. Au intrat imediat în legătură cu Părintele Paisie şi s-au stabilit mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Mănăstirea Stavronikita. Ei au venit deci în 1968.

Tot în acei ani, igumenul nostru a început să viziteze Muntele Athos, să frecventeze părinţii duhovniceşti athoniţi. Era o maturaţie care se făcea, e drept, încă de o manieră foarte embrionară. Şi când comunitatea noastră, care era mult mai organizată ca cea a Părintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate mănăstirile doreau să vină la ele, căci toate mănăstirile aveau nevoie de monahi. In final ei au ales Simonos Petras.

Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comu­nităţii Părintelui Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate şi care a devenit monah. El a început cu o comunitate monastică prin împrejurimile Atenei, a constatat şi el dificultăţile vieţii monastice în lume şi s-a decis să încerce să vină la Muntele Athos. Atunci comuni­tatea noastră, şi ea numai de câteva luni instalată la Simonos Petras, i-a invitat să vină, şi, după câteva săptămâni de împreunâ-vieţuire aici cu noi, s-au in­stalat la Grigoriu, în mănăstirea vecină. Erau vreo 15 atunci; acum Mănăstirea Grigoriu are cel mai mare număr de vieţuitori în Muntele Athos, vreo 90.

Apoi, câţiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea Părintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.

A urmat comunitatea Părintelui Alexie de la Xe-nofontos.

Deci această venire „brutală” a unor comunităţi bine organizate din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic, a accelerat mişcarea, deja favorizată de reînvierea, de schimbarea de atitudine din mediile teologice şi ecleziastice gre­ceşti, care au început să ţină cont din ce în ce mai mult

–  şi e o mişcare ce nu încetează să crească până astăzi

–  că identitatea ortodoxă, că teologia ortodoxă a fost deformată de influenţele occidentale şi că trebuie ca ea să-şi regăsească propria-i identitate. Interesant e că, în fapt, mişcarea venea de la emigraţia rusă din Occident, şi din Occident revenea în Grecia… Şi, prin această mişcare, teologii greci i-au regăsit pe Părinţi! In Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfinţii Părinţi. Erau preferaţi teologii germani! E uimitor.

Care era mai exact situaţia la Simonos Petras atunci când aţi venit?

Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igu­men tocmai murise şi monahii, nu mai mulţi de 12 la număr, erau atât de bătrâni, încât nu erau în stare să-l îngroape. Au fost nevoiţi să cheme câţiva mo­nahi de la Grigoriu ca să-i ajute să transporte trupul neînsufleţit de la biserică la cimitir. Era deci o situaţie disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mănăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mănăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înaltă: „Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să ne îngroape!”

Dacă mi-aţi povesti scena asta de zece ori, de zece ori aş fi cutremurat!

Da, e extraordinar. Nici nu vă puteţi imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu vă puteţi imagina ce schimbare a avut loc în câţiva ani. Situaţia era catastrofală.

Părinte, care sunt acum trăsăturile acestei reînvieri, care s-a dovedit până la urmă a fi o nouă sinteză monastică? în ce consistă ea?

În primul rând această reînviere – dacă putem spune aşa -, această schimbare în Sfântul Munte este mai întâi o schimbare cantitativă. Numărul absolut al monahilor Muntelui Athos nu s-a schimbat semnifica­tiv, pentru că mulţi monahi din vechea generaţie au murit, însă au venit şi mulţi tineri. Deci s-a schimbat compoziţia, din punctul de vedere al numărului, al compoziţiei originii sociale, al formaţiei. Adesea, altădată, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum mulţi au o formaţie şcolară, universitară etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur că aceste veniri ale unor întregi comunităţi – venirea a 25 de monahi dintr-o dată într-o comunitate e mult – au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în general veniri indi­viduale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mănăstirile. Acum, cu excepţia a una sau două mănăstiri greceşti şi a celor slave, cea mai mare parte a mănăstirilor au comunităţi vii şi dinamice.

Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, că această reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numărului de vocaţii monastice, ci şi o sinteză, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am vorbit mai înainte, a acestei relaţii între monahismul isihast şi monahismul cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de compenetrare. Astăzi însă asistăm la un fenomen nou, anume că reînvierea este majoritar cenobitică, adică înclinarea vieţii monastice astăzi e mai mult decât mănăstirea cenobitică, deşi sunt încă mulţi monahi care vin la chilii sau Iă schituri, dar totuşi ea e masiv cenobitică, ca o restaurare a idealului cenobitic aşa cum era el la Sfinţii Părinţi, însă într-un duh filocalic, într-un duh isihast. Deci, dacă până nu demult aveam două căi materializate atât de diferit – pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile şi principiile lui, iar pe de altă parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast şi filocalic -, s-a produs acum un soi de asimilare a duhului şi idealului filocalic în cadrul vieţii cenobitice. Pentru aceasta se poate astăzi vorbi de o sinteză, dar nu de o sinteză care suprimă cei doi poli – pentru că există întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei mănăstiri cenobitice să aleagă viaţa eremitică, viaţa isihastă aşa cum a venit ea prin tradiţie. Deci, dacă vorbim de o sinteză, asta nu înseamnă că e vorba de o sinteză care suprimă modurile de viaţă tradiţionale. Monahismul cenobitic rămâne cu principiile sale, monahismul eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viaţa schitenilor şi a isihaştilor este acum un duh care a fost asimilat şi care este raţiunea pentru care se vine astăzi în coenobium.

Da, însă nu cumva aceste afirmaţii spun în subtext că sinteza studită era puţin îndepărtată de duhul primelor coenobium-un?

În fapt, există multă neînţelegere vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea mo­nahismului studit.

Istoricii monahismului – până nu demult cei mai mulţi dintre ei fiind occidentali – au văzut adeseori monahismul studit după chipul celui benedictin, voind să regăsească criteriile monahismului bene­dictin în reforma Sfântului Teodor Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o epocă de declin a monahismului şi de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Aşa se face că el a insistat asupra principiilor cenobitice. Insă el nu excludea viaţa eremitică; nu se opunea vieţii isihaste, doar că avea, să spunem aşa, o viaţă strict comunitară, insistând pe virtuţile vieţii comunitare, pe virtuţile vieţii active. Asta nu înseamnă însă că Sfântul Teodor Studitul sau succesorii săi se opuneau vieţii contemplative, vieţii de rugăciune. Atâta că el sublinia cu precădere rugăciunea liturgică şi viaţa ac­tivă, virtuţile vieţii active. însă ei îl aveau în mănăstire pe întemeietorului Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna posibilitatea de opţiune a unei vieţi mai solitare, a unei vieţi de rugăciune mai intensă.

Deci nu vom putea vorbi de o opoziţie absolută. Există întotdeauna o complementaritate. însă ceea ce este nou, şi care a fost poate o lungă maturaţie în istoria monahismului ortodox, este o asimilare în cadrul vieţii cenobitice şi a vieţii comunitare, şi de a oferi în viaţa comunitară posibilitatea pentru o parte importantă de rugăciune personală şi de dezvoltare personală a monahului.

Deci care este acum relaţia dintre monahismul cenobitic, pe de-o parte, şi cel schitiot şi chiliot, pe de altă parte, în cadrul acestei sinteze?

Relaţia rămâne tradiţională, fără numai că, în măsura în care mănăstirile revin acum la viaţa ceno­bitică, este un control mai ferm al monahilor, şi dacă nişte monahi, din comunitatea Simonos Petras să zicem, se simt chemaţi către viaţa eremitică, ei o vor face acum într-un spirit eremitic care nu este şi nu tinde să devină independent – adesea eremiţii Muntelui Athos erau idioritmici ce vieţuiau în afara unor mănăstiri idioritmice… – şi deci care depind or­ganic de igumen şi care fac parte, ca printr-o înrudire spirituală, de comunitatea de care aparţin.

Şi vreau să subliniez că acesta este un lucru foarte important, pentru că situaţia pe care a creat-o idioritmia era o situaţie de independenţă în acelaşi timp spirituală şi materială, economică. Şi deci într-o epocă în care mănăstirile cenobitice athonite erau mari exploatări agricole – venitul mănăstirii era în principal agricol; existau în mănăstiri mulţi munci­tori laici care lucrau pentru mănăstire; se exploatau măslinii, via etc. -, ei bine, monahii mănăstirilor cenobitice lucrau mult şi lucrau la câmp etc, adică la munci dure. Aceasta aducea desigur o slăbire a vieţii duhovniceşti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice – deci lungi slujbe la biserică, foarte lungi slujbe – şi cu foarte puţină rugăciune personală: toată viaţa duhovnicească a monahului era plasată în viaţa liturgică. Pentru aceasta, monahii care doreau o rela­ţie mai intimă, o rugăciune personală mai intimă cu Dumnezeu, fie mergeau direct în schituri, fie, după ce petreceau câtva timp într-o mănăstire cenobitică, decepţionaţi de viaţa cenobitică oferită, se izolau în viaţa eremitică sau schitiotă, tocmai pentru că via­ţa monastică eremitică şi schitiotă le oferea avantajul posibilităţii rugăciunii personale. Deci aceasta era diferenţa: mănăstirile cenobitice aveau multă muncă şi multă slujbă în biserică, iar schiturile şi chiliile de eremiţi aveau mai puţină slujbă la biserică, mai puţin lucru şi mai multă rugăciune personală împreunată cu o viaţă foarte ascetică şi foarte simplă.

Astăzi, o dată cu schimbările tehnice, sociologice, economice, asistăm la schimbarea raportului între lu­cruri, şi care este şi raţiunea obiectivă a acestei sinteze de care vorbim: mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole – nu mai este nici un interes spre a cultiva măslinii aici, la Muntele Athos, pentru că asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru -mai sunt câteva mănăstiri care cultivă puţină vie sau exploatează pădurea – însă nu toţi monahii lucrează la asta, doar câţiva -, deci în marea lor majoritate mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole şi nu mai au posibilitatea de a avea mulţi muncitori laici agricoli şi metoace agricole în exteriorul Muntelui Athos – toate acestea au fost suprimate. Iar schitu­rile şi chiliile de eremiţi, cum au un anumit număr de nevoi materiale, sunt obligate să lucreze mult mai mult decât altădată. Pentru că altădată viaţa la Muntele Athos era autarhică; se putea găsi orice în Muntele Athos; viaţa nu era scumpă şi nu era nevoie de mulţi bani, pentru că toate se puteau procura prin schimb; exista o piaţă la Karies şi toate meseriile erau reprezentate…

Părinte, nu cumva tocmai această autarhie a vieţii monahului e recomandată de scrierile Părin­ţilor celor de demult? Pentru că Avva Ioan Colov îl defineşte pe monah ca fiind osteneală şi pentru că îi putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.

Osteneala nu este un criteriu absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este de a fi ostenit trupeşte, ci de a utiliza o osteneală măsurată într-un scop anume: spre a ajuta înălţării su­fletului, însă atunci când lucrul şi nevoile materiale ale comunităţii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizaţi de muncă şi fac ca viaţa duhovnicească a monahului să fie limitată din cauza lucrului, atunci am ieşit din duhul monastic. Şi deci atunci când spun că acum monahii au tendinţa de a merge în coenobium-uri, pentru că viaţa e materialiceşte mai uşoară, aceasta nu este o fugă de lucru, pentru că într-un coenobium fiecare are lucrul său, însă într-un timp limitat şi în acest duh de a sluji vieţii duhovniceşti a monahului.

Deci osteneala trebuie să fie întotdeauna un instru­ment pentru viaţa ascetică. Şi dacă unii monahi au nevoie de o mare osteneală, aceasta nu poate fi im­pusă unei comunităţi. Poate fi o alegere personală, chiar într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare asceză din punct de vedere material, însă aceasta nu poate fi impusă în detrimentul vieţii duhovniceşti.

Pentru a rezuma, ceea ce este astăzi posibil într-un coenobium este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personală a raportului monahului cu Dumnezeu, şi de a utiliza toate celelalte aspecte ale vieţii monastice pentru a favoriza această dezvol­tare personală: viaţa liturgică, lucrul comunitar, deci viaţa cenobitică – însă ceea ce se are în vedere este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul său cu Dumnezeu, şi nu slujirea nevoilor materiale.

Dialoguri duhovniceşti, Ieromonahul Macarie Simonopetritul

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here