Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi (II)

0
133

athonitDupă cum probabil ştiţi, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care într-o primă fază a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului liturgic pe care-l  avem până astăzi în Biserica Ortodoxă din toată lumea, şi care se numeşte noua sinteză savaito-studită. Aşadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au introdus elemente din typiconulSfântului Sava în typiconulMănăstirii Sfântului Teodor Studitul; mai apoi acest din urmă typicon a fost difuzat la Constantinopol şi în întreaga Ortodoxie. Aşadar, typiconul zis „al Sfântului Sava” pe care îl avem astăzi în toată Biserica Ortodoxă ca regulă a slujbelor bisericeşti este în fapt typiconul athonit, mai mult sau mai puţin modificat în funcţie de loc. Dar această sinteză, care a avut loc la Muntele Athos, nu priveşte doar rânduiala liturgică, ci şi spiritul şi organizarea monahismului. Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adăugat elemente ce veneau din tradiţia palestiniană, care a avut întotdeauna „lavre”. Din acest motiv, Sfântul Atanasie şi-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, după „lavrele” palestiniene.

Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele Athos, el însuşi era un isihast – viaţa lui dovedeşte că a avut o lungă experienţă de viaţă solitară, eremitică – şi doar forţat de împărat el a întemeiat o mănăstire cenobitică, însă având tot timpul această grijă de a păstra o dimensiune isihastă în chiar viaţa cenobitică. Chiar şi în testamentul său, Sfântul Atanasie prevedea ca în lavra sa, Marea Lavră, şi în dependinţele ei să se găsească cel puţin cinci eremiţi: „Vreau ca în mănăstirea Marea Lavră să fie cinci eremiţi – şi slavă lui Dumnezeu dacă se vor găsi cinci!” Adică să fie adevăraţi eremiţi: care să trăiască în dependenţă organică cu mănăstirea, care să aibă o viaţă ascetidă şi isihastă intensă, dar, repet, care să fie în relaţie organică cu monahismul cenobitic.

Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte mănăstiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe măsură ce istoria a evoluat, din ce în ce mai mult marile mănăstiri athonite s-au organizat ca mari mănăstiri cenobitice, având în dependenţa lor eremiţi sau chilii, care erau unele din „mănăstirile” de altă dată, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, şi care s-au transformat treptat în ceea ce numim astăzi „chilii” sau „schituri”, dar care fuseseră iniţial vechi mănăstiri. în secolul al Xll-lea existau în Sfântul Munte 300 de mănăstiri, nu doar cele 20 pe care le cunoaştem astăzi! Şi fiecare din acestea avea chiar o identitate juridică, dar au fost încetul cu încetul asimilate de către cele 20 de mari mănăstiri şi transformate în timp din mici mănăstiri în mari chilii.

Situaţia pe care o găsim astăzi este că Muntele Athos e împărţit între 20 de mari mănăstiri, care sunt în mod normal mănăstiri cenobitice, şi toate celelalte aşezăminte monastice – schituri, chilii, colibe eremitice – depind juridic de una din cele 20 de mari mănăstiri cenobitice.

La origine, această instituire însemna că toţi monahii vieţuitori ai Muntelui Athos depindeau în mod necesar, atât material, cât şi spiritual, de una din mănăstirile cenobitice. Dar o dată cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în timpul epocii turceşti, s-a produs o slăbire a controlului spiritual şi material pe care-l  exercitau mănăstirile asupra dependinţelor lor, şi s-au creat aşa numitele „schituri idioritmice”. Nu doar mănăstirile au devenit idioritmice, ci şi schiturile şi-au luat o independenţă faţă de mănăstire. Deci astăzi ceea ce numim „schiturile” sunt doar formal, juridic dependente de o mănăstire, dar în fapt, practic, sunt autonome.

 Şi altădată?

Altădată (şi astăzi după regulile de instituire şi deci de o manieră formală) orice monah eremit ce vieţuia la Muntele Athos, fie că era într-un kellion, fie că era într-o kathisma, fie că era într-un skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre mănăstiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile mănăstiri, unde a existat o scădere a controlului unităţii în conducerea mănăstirilor, a făcut să apară independenţa schiturilor.

Aceasta era starea pe care a găsit-o aici noua generaţie care a venit în epoca de rearticulare, în 1963, anul sărbătoririi mileniului Muntelui Athos.

Momentul sărbătoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos a prilejuit mari festivităţi – toţi patriarhii ortodocşi au venit -, dar s-a constatat că exista un asemenea declin al vieţii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropăciunea Muntelui Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin şi de a-i concentra pe toţi monahii în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee.

Era o mişcare datorată mai multor raţiuni, dintre care raţiunea principală era o absenţă a vocaţiilor monastice şi deci o îmbătrânire a populaţiei monastice, cea mai mare parte a mănăstirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al doilea război mondial. Chiar mănăstirea noastră de aici, Simonos Petras, până în momentul când monahii noştri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!

Pe lângă această îmbătrânire a populaţiei monastice, exista şi un soi de slăbire a spiritului monastic, datorată urmărilor idioritmiei (în timpul epocii turceşti practic toate mănăstirile au trecut prin situaţia de a fi mănăstiri idioritmice). Starea, situaţia monahismului athonit era disperată şi părea fără soluţie…

Totuşi, la începutul secolului nostru existau la Muntele Athos 5.000 de monahi…

Mai mulţi chiar.

Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al doilea război mondial.

În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vieţii monastice, foarte bogată. De asemeni, şi la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor ruşi (şi români, şi sârbi, dar mai ales ruşi). Jumătate din monahii Muntelui Athos erau ruşi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la Profetul Ilie… Vă puteţi imagina… Această masivă prezenţă rusească a creat tensiuni etnice încă din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru – certuri cu mănăstirile greceşti etc. – făcând ca populaţia athonită să fie împărţită între cele două „clanuri”.

Mănăstirile greceşti au suferit la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru de o criză a vocaţiilor monastice. Dar, mai ales cu anii 1921-l 922, ele au avut o mare afluenţă de monahi ce veneau din Asia Mică, refugiaţi greci ai expulzărilor făcute de turci în Asia Mică (aşa-zise „schimburi de populaţie”…). Mulţi dintre aceştia s-au trezit în acei ani dezrădăcinaţi, fără familii, orfani. Mănăstirile athonite au primit atunci mulţi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importantă creştere a populaţiei monastice, care însă n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevărat monastice, ci adesea pentru motivaţii, ca să spun aşa, sociologice.

Dar momentul de criză a fost al doilea război mondial şi anii ce i-au urmat. După război, Grecia s-a aflat într-un război civil ce a durat până în 1947, cu multe tensiuni şi probleme; iar după războiul civil a urmat plecarea în străinătate (Germania, SUA, Franţa – dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau nu mai vroiau să trăiască în Grecia. Astfel, vocaţiile monastice s-au redus la minimum.

Dar nu numai din cauza acestor masive emigrări, ci şi datorită ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era străină sau chiar opusă monahismului. S-au dezvoltat în această epocă cu putere fraternităţile laice apărute în Grecia la începutul secolului, fraternităţi de tip pietist create după prototipul de viaţă spirituală occidentală şi care erau pe faţă opuse monahismului.

 ZOI SOTIR…?

 Da, da, aceste fraternităţi.

Muntele Athos, datorită mişcării de inerţie, continua să aibă ceva monahi. însă monahismul în Grecia fusese complet decapitat încă din secolul trecut. Numai Muntele Athos rezistase la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. în Biserica Greciei, monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui.

Deci când şi cum s-a prbdus reînvierea?

Reînvierea s-a produs în anii 70 şi s-a datorat mai multor factori. Am putea spune că au fost trei factori principali – în măsura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicaţia principală pe care noi o dăm este că noi considerăm aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului – cred că e, în fapt, prima explicaţie. Insă putem înţelege cum s-au petrecut lucrurile şi de o manieră, să zicem, umană.

După cum vă spuneam şi mai înainte, între anii 1963 şi 1968 se considera că monahismul nu mai are nici un viitor – în Grecia şi în Ortodoxie în general – şi că „ar trebui găsite acum noi forme de spiritualitate”…

(I) Mişcarea cea mai profundă a fost o mişcare de reînviere a studiilor patristice, mişcare începută în Biserica Occidentală, deci în Biserica Catolică, înainte de război, dar mai ales după război, cu reeditarea ediţiilor patristice şi liturgice ca pregătire pentru Conciliul II Vatican, şi care a avut efecte şi în Ortodoxie, pentru că un anumit număr de teologi greci au studiat în Franţa, Anglia, Italia – dar mai ales în Franţa – şi au fost influenţaţi de această renaştere, de această reînviere patristică ce exista în Biserica Catolică; sau au fost influenţaţi de prezentarea spiritualităţii şi teologiei ortodoxe aşa cum a fost ea făcută de emigraţia rusă în Occident. Deci aceşti teologi greci şi-au regăsit propriile lor izvoare patristice graţie contactului cu aceste două surse de reînviere care se numesc: emigraţia rusă şi reînvierea patristică catolică. Aceasta a fost, cred eu, mişcarea de fond, poate nu cu efecte imediate, dar o mişcare de fond.

(II) Al doilea factor a fost prezenţa pe Sfântul Munte a unor personalităţi spirituale, duhovniceşti, care nu au lipsit niciodată în toată istoria Muntelui Athos – părinţi duhovniceşti şi oameni ai lui Dumnezeu, care au experienţa rugăciunii şi a vieţii ascetice -, deci aceşti oameni nu au lipsit niciodată din Sfântul Munte, atâta doar că providenţa divină face, în funcţie de epocă, ca ei să apară de o manieră mai mult sau mai puţin evidentă.

Dialoguri duhovniceşti, Ieromonahul Macarie Simonopetritul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here