Notele muzicale. Știați că…

0
919

812734_404554409634113_1602647859_oCea mai veche formă de notație muzicală a fost scrisă în cuneiformă pe o tabletă descoperită pe teritoriul orașului Nippur din Sumer (Irakul de astăzi) și datează din jurul anului 2000 î.Hr. Tableta reprezintă instrucțiuni fragmentate despre a cânta muzica, astfel că acea muzică era compusă în armonii de terțe și a fost scrisă folosind o scară diatonică.

O tabletă din jurul anului 1250 î.Hr. arată o formă de notație mai dezvoltată. Deși interpretarea sistemului de notație este încă foarte controversat, este clar că notația indică numele coardelor unei lire, al cărui acordaj este descris pe alte tablete. Deși sunt fragmentate, aceste tablete reprezintă cele mai vechi melodii notate găsite pe pământ, informează Agerpres.

Sistemul  ”Sol Fa Tonic”

Sistemul de notație muzicală al Greciei Antice a fost folosit cel puțin din secolul al VI-lea î.Hr. până în aproximativ secolul al IV-lea d.Hr. Mai multe compoziții complete și fragmente au supraviețuit de-a lungul anilor. Notația consta în simboluri amplasate deasupra silabelor textului. Un exemplu de compoziție completă este epitaful Seikilos care datează undeva între secolele II î.Hr — I d.Hr. În manuscris există trei imnuri scrise de Mesomedes din Creta. Imnurile Delfice, care datează din secolul al II-lea î.Hr., folosesc această notație, dar au fost conservate complet. Notația greacă se pare că a dispărut din folosință în perioada Declinului Imperiului Roman.

Notația muzicală vestică este un sistem evolutiv ce datează încă din perioada Greciei și Romei Antice. În jurul anului 500, scriitorul și omul de stat roman Boethius a atribuit 15 litere pentru două octave de tonuri. Chiar dacă dezvoltatorul sistemului de notație cu litere a fost roman, majoritatea țărilor europene folosesc sistemul ”Sol Fa Tonic”. Acest sistem a fost introdus în jurul anului 1000 de către un călugăr benedictin numit Guido d’Arezzo și folosea sunetele ”Ut Re Mi Fa Sol La Si” pentru a reprezenta sunetele dintr-o octavă. Mai târziu ”Ut” a fost înlocuită cu ”Do” (de la Dominus), astfel ca Dumnezeu să fie începutul scării muzicale.

Solfegiul bizantin 

Muzica bizantină este o muzică religioasă vocală bazată pe cântarea modală monodică a Greciei Antice și a Orientului Apropiat preislamic. Notația s-a dezvoltat pe același principiu al notației vestice, fiind ordonată de la stânga la dreapta și separată în măsuri. Diferența era ca simbolurile notației erau diferențiale și nu absolute, adică acestea indică schimbarea de tonalitate, iar muzicianul trebuie să deducă cu exactitate care notă urmează.

Cele șapte note standard în solfegiul bizantin sunt: pá, vú, ghá, dhe-, ké, zo-, ne—și corespund notelor din notația vestică re, mi, fa, sol, la, si, do. Muzica bizantină folosește exclusiv cele opt scări netemperate numite ”E-khoi” (sunete), astfel că tonalitatea absolută a fiecărei note poate varia puțin de fiecare dată, depinzând de E-khos-ul folosit. Notația bizantină este încă folosită în multe biserici ortodoxe. Unii cantori mai experimentați pot folosi notația vestică, adaugă ”înflorituri” nenotabile din memorie și intră pe scările naturale.

Simbolurile speciale de major și minor

Folosirea simbolurilor speciale pentru majore (cu o jumătate de ton mai sus decât nota scrisă) și minore (cu o jumătate de ton mai jos decât nota scrisă) a început foarte devreme. Semnul de minor (bemolul stilizat în litera ”b”) a fost dezvoltat din simbolul B-minor (Si-minor) care a fost considerat o notă separată pe scară. Ulterior a apărut și majorul (diezul stilizat în semnul #) ca o extensie a minorului.

Primul sistem de durată a notelor este atribuit în mare parte lui Franco de Cologne, acesta realizând în secolul al XIII-lea lucrarea ”Ars cantus mensurabilis”. În această lucrare de Cologne nu a încercat doar să codifice tonalitatea sunetelor, ci și durata a acestora. Un început bun, dar oarecum limitat deoarece majoritatea notelor erau fie lungi (întregi), fie scurte (o treime din nota întreagă).

Sistemele de notație muzicală au dat inițial dovadă de o largă varietate, dar în secolele XVII—XVIII formele familiare de acum, precum forma notelor, timpii etc., au început să devină standardizate.

Ana Grama 

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here