Nota de plată

0
35

Nota de plată. De curând, o actriţă povestea într-o emisiune de televiziune că băieţelul ei i-a prezentat într-o zi o notă de plată, după toate legile financiare în vigoare. El spunea acolo: „am luat nota cea mai mare la lucrarea de matematică” (şi adăuga cam câţi euro îi datora mama lui pentru această performanţă). Apoi: „te-am ajutat să pui rufele murdare în maşina de spălat… am stropit gazonul… am plivit buruienile din grădină… am ajutat la spălatul maşinii…” În total, după socoteala lui, mama îi datora „15 euro şi 50 de cenţi”.

Mama a luat nota de plată şi a scris la rândul ei o alta: „…te-am purtat nouă luni în mine… am plâns când erai bolnav… am vegheat nopţi întregi la patul tău…”

Dar n-a trecut nicio sumă… Puştiul a citit-o îndelung, apoi a pus mâna pe creion şi cu lacrimi în ochi a scris pe socoteală: „totul e plătit…”  Povestea pare poate lacrimogenă, patetică. Dar notele de plată ocupă toată viaţa noastră, o străbat ca un fir roşu, o întâlnim zilnic. Taxe, onorarii, munci casnice ce trebuie câte şi mai câte… Mai mult, socotelile apar uneori chiar sub forme mai rafistolate, între prieteni, între popoare, între state.

Plătim mereu şi, dacă facem ceva, aşteptăm să fim plătiţi. După tarif, după timpul de muncă, după calificarea mai înaltă sau mai modestă a muncii pe care am îndeplinit-o.

Suntem nemulţumiţi că nu am primit destul, că a trebuit să plătim prea mult. De câte ori ne gândim însă, când suntem copleşiţi de interesul celorlalţi, că el nu poate fi încadrat în nici un tarif? Că dragostea pentru ceilalţi nu are preţ? Că numărul de ore lucrate n-are importanţă, ca în parabola lucrătorilor tocmiţi în vie din Evanghelia după Matei (cap. 20). De câte ori ne este clar că tot ceea ce primim în dar de la Dumnezeu nu ni se pune la socoteală, că nu primim, pentru dragostea care ni se arată, pentru grija cu care suntem păziţi de rău, pentru sănătate, reuşită, pentru viaţă în general, nici o notă de plată care trebuie urgent achitată…?

Singura plată care ni se cere este de a face şi noi pentru ceilalţi ceea ce dorim să ni se facă şi nouă. În dragostea Sa nemărginită, Dumnezeu nu aşteaptă de la noi decât să o întoarcem la rândul nostru altora.

În lumea noastră, scăldată în binefacerile civilizaţiei şi modernismului, se spune deseori despre o femeie, cu o nuanţă de dispreţ care nu se poate ascunde: „Cum, numai mamă?” Ca şi cum a fi mamă este un lucru de nimic. O femeie care nu are şi o slujbă, oricare ar fi ea, este lipsită de respectul celorlalţi. Ea nu face nimic altceva, decât „este numai mamă”. Cu alte cuvinte, îşi pierde timpul degeaba. A fi mamă nu înseamnă nimic.

Cei care rostesc aceste judecăţi au avut la rândul lor mame care i-au adus pe lume, i-au crescut, au stat la căpătâiul lor, i-au învăţat ce este folositor în viaţă! Şi cu asta au fost „numai” mame!

Monica din Thagaste, Numibia, mama Fericitului Augustin, a fost sanctificată în Biserica catolică şi este îngropată la Roma în biserica Sant Agostino. Se ştie
chiar din mărturia fiului ei cât de mult a insistat pentru ca acesta sa vină creştin.

Şi nici n-a cerut vreodată o notă de plată! Ne punem destul de des întrebarea: Ce-ar fi dacă am primi note de plată pentru fiecare semn de interes care ni se dă?

Dacă n-am face decât ceea ce poate fi însoţit de o notă de plată? Dacă am uita să ne consultăm în fiecare zi agenda, pentru a vedea ce socoteli ni s-au plătit, ce mai avem de luat de la ceilalţi. Dacă ne-am hotărî să le punem doar o simplă întrebare: „ce faci, cum pot să te ajut?” Ce-ar fi dacă din când în când le-am dedica lor câteva ore?

Viaţa nu e alcătuită numai din socoteli şi treburi pe care trebuie să le rezolvăm repede. Viaţa e alcătuită din jertfe.

Doamna Marica Brâncoveanu… A mai existat în istorie o femeie care să fi trăit decapitarea celor patru fii ai ei şi a soţului, care au refuzat să se lepede de credinţa lor? Care, fiind apoi eliberată din temniţă a adus de la Istanbul rămăşiţele lor pământeşti. În biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul Bucureştiului, ctitorie brâncovenească, odihnesc şi astăzi moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu, care a ctitorit nenumărate biserici, mănăstiri (să menţionăm numai mănăstirea Hurezi), care şi-a legat numele de numeroase aşezăminte, cum a fost spitalul Brâncovenesc, dărâmat din imbecilitatea şi inconştienţa tiraniei pe care am trăit-o…

Da, viaţa e alcătuită din jertfe pe care trebuie să le facem pentru noi, pentru ceilalţi, pentru însăşi existenţa umană…

Pe care vrem să le facem pentru ceilalţi. Şi să acceptăm că ceea ce ne este rânduit este nu numai un dar făcut nouă, dar şi celor care îl fac! În versetele parabolei de mai sus, Mântuitorul spune:

„Nu mi se cuvine mie să fac ceea ce voiesc cu ale mele?… Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 15-16). Viaţa este alcătuită din rugăciune, pe care I-o adresăm ca să ne deschidă inima, să ne pregătească pentru a trăi şi pentru alţii.

Repet: nu există numai bine şi rău. Există şi mai bine şi mai puțin bine (mai rău).

Unde plasăm mentalitatea noastră care încearcă să comercializeze tot ce facem, tot ce gândim? Unde ne așezăm pe noi înșine în complicata noastră psihologie, atât de stufoasă, de încurcată, de confuză? Unde aşezăm notele de plată pe care le emitem zilnic, ca formă principală de existenţă, „am făcut asta, de aceea trebuie să fiu răsplătit precum urmează…”? „Cum aş putea să scap de obligaţia de a-mi achita datoria pe care altul o pretinde de la mine? Doar mie mi se cuvine să fiu ajutat. Mie mi se cuvine!” Acest „Mie” scris cu majusculă! Cred că trebuie să ne obişnuim cu ideea că majusculele n-au ce căuta în cele mai multe cazuri.

Poate că aceasta ar fi una dintre acţiunile importante ale vieţii.

Să nu ne deosebim de ceilalţi prin majusculele pe care ni le atribuim nouă înşine. Sau să le scriem pentru toţi! Ne lipseşte înţelegerea realităţii în toată complexitatea ei, a unei realităţi dincolo de cea văzută, singurul drum spre înainte al omenirii, pe care, în orbirea noastră, ne încăpăţânăm să-l trecem cu vederea. N-am învăţat că un drum fără obstacole nu duce nicăieri?

Ne împăunăm cu progresul societăţii? Dar acesta ar trebui să însemne a lua viaţa în serios, înseamnă respectul, interesul real pentru ceilalţi. Numai din el izvorăşte interesul pentru tine însuţi, din convingerea că nu poţi călca în picioare cele mai elementare reguli, cea mai elementară decenţă, peste care nu se poate trece.

A fi om înseamnă a trăi pe un plan al existenţei care obligă şi nu a fi înecat în note de plată uneori fictive. Aureola pe care ţi-o construieşti singur este un surogat care nu preţuieşte nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Înainte de orice, Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu
infinită răbdare un semn din partea noastră! I-l dăm oare? Ar trebui să
înţelegem că, aşa cum spune cunoscutul eseist spaniol Ortega y Gasset, nu ne
putem împrejmui cu un gard impenetrabil de păreri şi noţiuni pe care nimic nu
le poate corecta.

Cu puţină vreme în urmă, un om în vârstă a avut un accident destul de grav.

„În apropierea locuinţei mele se afla pe o rază de un număr restrâns de kilometri patru biserici la care mă duc mereu. Niciunul dintre preoţi, care mă cunosc bine, nu a dat un telefon ca să întrebe ce mai fac, dacă am ieşit din spital, dacă am nevoie de ceva”, ne-a spus cu amărăciune şi a continuat: „Mi-am adus aminte de ceea ce scrie în Cartea Sfântă, să-i ajutăm pe cei ce au nevoie, să-i cercetăm pe bolnavi!”

Nu ni se cere să dăm ajutor calificat, nu suntem medici şi nu ne pricepem. Dar un cuvânt de încurajare?

Cât de mult contează el, ce bine face, cât contribuie la însănătoşirea noastră… Cea mai modestă dovadă de interes… N-au avut timp, programul încărcat, slujbele şi prezenţa lor la biserică nu le lăsa timp… „M-am întrebat, ce-ar fi dacă Dumnezeu ar avea alte treburi mai urgente, dacă ar avea programul încărcat şi ne-ar amâna pe noi, cei în nevoie, pentru altă dată… Ce-ar fi viaţa noastră?” se întreba în simplitatea lui bătrânul nostru interlocutor.

Iată o altă întrebare care face cât toate tratatele savante, suplinind doctele tratate despre „binefacerile educaţiei”. „Ce-ar fi viaţa noastră?”

Se spune mereu că una dintre trăsăturile epocii noastre, pe care o numim cu emfază „modernă”, „liberală”, „lipsită de prejudecăţi” este de fapt morala dublă, în fond o pseudo- morală, pentru că nimic nu ne ţine în cadrul unor anumite cerinţe de comportament, nimic nu ne obligă să respectăm și să ne conformăm unor cerinţe pe care societatea umană civilizată le-a stabilit cu sute de ani în urmă.

Dubla morală este un sport practicat cu mult elan. Cei mai docţi în această privinţă sunt politicienii.

Toată lumea ar trebui să ia lecţii de măiestrie de la ei. Pretutindeni, nu numai într-o ţară mică, mai puţin băgată în seamă de ansamblul naţiunilor în general. Se stabilesc pretutindeni legi noi, în care se mai ia înapoi ceva din ceea ce era bine şi de folos pentru populaţie, impozitele cresc, taxele pentru fel de fel de acţiuni, din care
omul de rând nu are nimic de câştigat, cresc, libertăţile cu care capitalismul triumfa asupra dictaturilor comuniste şi de care era atât de mândru, se mai restrâng.

A fost nevoie în Germania de luni întregi de dezbateri în parlament pentru a se da 7-8 euro în plus şomerilor care au copii, pentru ca să-i poată trimită eventual să studieze muzica sau să facă sport.

Luni de zile s-a protestat împotriva acestui „act imprudent de generozitate”. Dacă, Doamne fereşte, oamenii vor bea banii aceştia, îi vor cheltui pe bere, în loc să-i folosească pentru educaţia progeniturii lor? Da, aţi auzit bine, politicienii se temeau că şomerii cei lipsiţi de conştiinţă vor cheltui aceşti bani pe băutură! În schimb, niciunul dintre partidele reprezentate în parlament nu s-a opus atunci când s-a hotărât ca deputaţilor să li se mărească cu câteva mii salariile, şi aşa imense, deşi au venituri lunare pe care puţini dintre oamenii de rând le pot câştiga în cursul întregii vieţi.

Bieţii de ei, au cheltuieli de reprezentare ridicate! S-ar putea da exemple cu duiumul despre asemenea acţiuni. Să nu mai vorbim despre afirmaţii care ridică în slavă diverse acţiuni, menite toate să fie „benefice pentru tot poporul”, când aceste afirmaţii sunt mai mult decât ridicole, fiindcă ştie toată lumea cui folosesc respectivele acţiuni.

„A fi numai mamă”… Monica din Thagaste, Marica Brâncoveanu, câte alte femei care au fost „numai mame” au clădit realităţile vieţii noastre. „A fi numai mamă”, înseamnă a educa copilul în spiritul respectării moralei, a-i transmite tradiţiile de credinţă şi seriozitate, aşa cum le-am moştenit de la generaţiile precendente, care nu glumeau cu ceea ce ştiau că trebuie să însemneze viitorul omenirii. De ce să ne mai ostenim astfel? Îi lăsăm în grija unor educatori plătiți pentru a creşte copiii noştri în dispreţul oricărei trăsături etice. Omul este un descendent al maimuţei, de care se distinge prea puţin. N-avem nevoie să credem într-o Ființă Superioară, care ne iubeşte şi doreşte să ne pregătim pentru a înainta pe drumul desăvârşirii.

Dezmăţul este amuzant, a defila gol şi în atitudini pornografice este un semn de modernism, de lipsă de prejudecăţi. Creştinismul este depăşit, cine mai crede astăzi că trebuie să fii corect, bun, să-i iubeşti şi să-i ajuţi pe ceilalţi?

De ce să ne îngrijim noi de lectura lor, de educarea lor, de
formarea lor ca oameni cultivaţi, cu spirit critic şi nelăsându-ne ameţiţi de
afirmaţii absurde? De ce să le transmitem respectul pentru istoria noastră,
pentru ceea ce am reprezentat noi, aşa ca toate celelalte neamuri în ansamblul
umanităţii? Proştii sunt mai uşor de convins. Deci haideţi să pornim la
needucarea generaţiilor următoare. Să-i ascultăm cu admiraţie pe copiii noştri
când declară că n-au ştiut nimic la bacalaureat, de exemplu, pentru că „n-au
avut chef să înveţe”. Să-i aprobăm când declară că dascălii lor sunt nişte
nesimţiţi care pretind ca ei să-şi piardă timpul învăţând! Genial, nu?

Trăiască dubla morală, care ne învaţă că una trebuie să spunem, pentru că aşa e bine, şi alta să facem, pentru că așa e „şi mai bine”. Să le sari în ajutor celor la fel ca tine, celor de pe urma cărora poţi profita, „do ut des”, din care-ţi „iese ceva”. Iată secretul progresului. În acelaşi timp, să mărturiseşti sus şi tare că asta este calea sigură spre fericire, spre bunăstarea urmaşilor, a speciei umane, a cărei ţintă o avem totdeauna înaintea ochilor.

Am fost întrebată la un interviu, dacă politica poate contribui
cu ceva la perfecționarea educaţiei tinerei generaţii! (De instrucţie să nu mai
vorbim!)

Da, ar putea contribui, dacă oamenii statului ar avea timp și de altceva decât de conflictele dintre ei. Şi acestea se fac cu artă, cu originalitate! Când să se mai ocupe şi de altceva, bieții binefăcători ai poporului? Trebuie doar să găsească epitete noi, înjurături suculente, expresii cu adevărat violente, potrivite unor specialişti care studiază cu seriozitate limbajul ca la uşa cortului. Doar noi românii excelăm în toate.

De ce n-am fi primii şi la arta imprecaţiilor? Măcar atât să aducem nou, să contribuim cu succes la europenizarea amărâtului nostru popor, care a fost atâta timp privat de arta de-a mai zice câte una mai deochiată!

Şi să nu uităm. Trebuie să inoculăm tinerelor generaţii şi dispreţul pentru propriile tradiţii, pentru oamenii care au lăsat ceva în urma lor. Trebuie să mai descoperim ceva pe seama lui Eminescu sau Goga, sau, de ce nu, Coşbuc şi Enescu?

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here