Vasile Tatakis își încheie „Filosofia bizantină” cu capitolul intitulat „Bizanț după Bizanț”. „Ceea ce face Roma în Evul Mediu – spune el – pentru lumea occidentală și germană face Bizanțul pentru lumea greacă, slavă și orientală”. Printre aceste lumi, „Rusia țarilor, formată de Bizanț, a rămas până la începutul secolului al XX-lea, în toate manifestările vieții sale, cea mai fidelă imagine a Bizanțului dispărut”. Sufletul zbuciumat și însetat după Adevăr și-a găsit în „Dostoievski, prin opera sa genială, cea mai desăvârșită expresie. În secolul trecut, filosoful rus Kireevsky spunea că în filosofia bizantină se află cunoașterea desăvârșită a adevărului. În viitor, adaugă el, filosofia slavă va fi fundamentată pe autorii bisericești din Bizanț. Este ceea ce a încercat în zilele noastre filosoful rus Nikolai Berdiaev, într-o sinteză filosofică ce vrea să prindă omul în întreaga sa spiritualitate. Iar această spiritualitate, ne dăm cu ușurință seama, este spiritualitatea bizantină”.
Biserica, încă de la începuturile sale, a asimilat valorile lumii antice. Știința și filosofia s-au integrat în teognozia Sfinților Părinți, spiritualitatea bizantină constituind un tot organic al culturii creștine. Secularizarea, fenomenul vremurilor moderne, descompune această unitate în valori și discipline autonome. „Religia în limitele rațiunii” se reduce în mod rapid la una din funcțiile spiritului omenesc detașat de Absolutul dumnezeiesc. Dumnezeu este îndepărtat până ajunge să nu mai fie decât „un postulat moral” și, în cele din urmă, obiectul unei filosofii a religiei.
Răsăritul creștin n-a acceptat niciodată principiul rațiunii naturale. Revelația creștină nu este o completare a vederii naturale. Dacă în evoluția istorică se formează o filosofie autonomă care coexistă cu filosofia religioasă, deplinătatea acesteia nu va consta în diferența observată în coexistența celor două sisteme, ci în chiar existența celor două filosofii eterogene prin natura lor. Filosofia rusă stabilește un raport strâns între filosofie și religie, afirmă dependența de netăgăduit a gândirii filosofice față de categoria ei fundamentală, cum spune Viceslavțev: „Noi gândim mereu în relație cu Absolutul”. Acest raport conferă oricărei reflecții filosofice o dimensiune religioasă. Frontiera dintre filosofie și teologie nu este niciodată trasată și definită în mod categoric. În Rusia, un teolog care depășește limitările școlare și un filosof care cugetă asupra realităților ultime ale existenței sunt numiți la fel, „gânditori religioși”. Nikolai Lossky, în sistemul său intuiționist cu privire la ideal – realismul concret -, stabilește un raport de coordonare gnoseologică între subiectul și obiectul care condiționează înțelegerea intuitivă a realității transsubiective, cunoașterea imediată a obiectului acolo unde se găsește el. Este o interacțiune care trece în comuniune reciprocă. Ea presupune o proximitate intimă și face să apară un raport mai profund, care este iubirea.
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană
Jurnal Spiritual
