Noi ne numim creştini numai cu numele, iar cu faptele stăm foarte departe de adevărata creştinătate

0
182

Gracanica-Monastery-a-nun-in-prayerÎmpărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (I Corinteni 4, 26). Ştiind aceasta, am socotit că trebuie să povestim o istorisire sfântă, despre puterea credinţei lucrătoare a unui sfânt al Bisericii lui Hristos. Scopul nostru este de a arăta la ce măsură de desăvârşire aduce lucrarea faptelor bune pe om şi cât de neputincioşi am devenit noi, preoţii şi creştinii vremii de acum, faţă de acei creştini care au iubit pe Dumnezeu din toată inima şi s-au jertfit cu toată fiinţa pentru lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi a faptelor bune. Pentru a înţelege la ce depărtare ne aflăm cu lucrarea faptelor bune de sfinţii lui Dumnezeu, luaţi aminte cu atenţie şi cu evlavie la cele ce urmează: în vremea Sfântului Antonie cel Mare, a fost un sfânt părinte, cu numele Serapion, care a mers toată viata prin munţi şi locuri pustii spre a descoperi pe marii pustnici şi sihastri ce locuiau departe de lume şi pentru a le scrie viaţa lor sfântă şi minunată. Acesta a mers odată în pustia cea mai dinăuntru a Egiptului, la Părintele Ioan, stareţul. Luând blagoslovenie de la dânsul, fiind foarte obosit de drumul lung, s-a dus să se odihnească. Adormind, a văzut în vedenie că au apărut înaintea lui doi sihastri, care spuneau între ei: “Acesta este Avva Serapion”. Apoi unul dintr-înşii zise către el: “Frate Serapioane, cât de mult te-ai ostenit în viaţă ca să descoperi oameni sfinţi prin pustietăţi şi să le scrii viaţa, dar la Awa Marcu, cel ce vieţuieşte în muntele Francesc din Etiopia încă n-ai ajuns; căci între toţi pustnicii de prin pustietăţi, nu este nimeni ca acest Marcu, care este de o sută treizeci de ani, având nouăzeci şi cinci de ani de când se osteneşte în pustie. Iar unii dintre cei ce sunt întru lumina vieţii celei veşnice au fost ia dânsul şi i s-au făgăduit că îl vor primi la ei”.

Acestea vorbindu-le acei sihastri către Avva Serapion, el s-a deşteptat, dar nu a văzut pe nimeni. După aceea a spus despre aceasta lui Avva Ioan, stareţul, care i-a zis: “Fiule, într-adevăr este dumnezeiască această vedenie; dar unde este muntele Francesc?” şi i-a zis lui Avva Serapion: “Roagă-te pentru mine, Părinte. Şi, povesteşte în continuare Avva Serapion, după facerea rugăciunii, am sărutat pe bătrânul şi m-am dus la Alexandria. Iar calea fiind de 12 zile, am facut-o în 5 zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, ostenindu-mă prin aspre pustietăţi ziua şi noaptea, arzându-mă ziua zăduful zilei care ardea chiar şi ţărâna pământului. Ajungând în Alexandria, am întrebat pe un negustor dacă este departe calea către muntele Francesc din Etiopia. Iar el mi-a zis: “Cu adevărat, părinte, mare este lungimea căii aceleia; căci până la hotarul Etiopiei şi a limbii Heteilor este calea de 20 de zile, iar muntele de care întrebi este şi mai departe”.

Auzind acestea de la dânsul, mi-am luat apă într-un ulcior şi puţine finice şi, punându-mi nădejdea în Dumnezeu, am plecat la drum. Am mers prin pustie 20 de zile, timp în care n-am văzut nici fiară, nici pasăre, căci pustia aceea nu avea vreo odihnă sau mângâiere. Ploaie sau rouă nicidecum nu cădea acolo şi nu se afla nimic de mâncare în ea. După 20 de zile mi s-a sfârşit apa pe care o aveam în ulcior, iar finicile mi s-au împuţinat şi am slăbit foarte mult. De aceea nu mai puteam merge mai departe, nici să mă mai întorc înapoi. Deodată s-au arătat cei doi sihastri, pe care mai înainte îi văzusem în vedenie la Ioan, stareţul. Aceştia, stând înaintea mea, mi-au zis: “Scoală-te, şi mergi cu noi”. După ce m-am sculat, am văzut pe unul din ei plecându-se la pământ şi, întor-cându-se către mine, mi-a zis: “Voieşti să te răcoreşti?”, iar eu am răspuns: “Precum vrei, părinte”. După aceea mi-a arătat o rădăcină din seminţele pustiei şi mi-a zis: “Primeşte şi mănâncă din rădăcina aceasta şi călătoreşte în puterea Domnului!”. Am mâncat, deci, puţin şi îndată m-am întărit şi m-am răcorit şi s-a făcut sufletul meu fară necaz, ca şi cum n-aş fi slăbit niciodată. După ce mi-au arătat cărarea pe care trebuia să merg spre Sfântul Marcu, s-au dus.

Am plecat mai departe şi m-am apropiat de un munte foarte înalt, care mi se părea că ajunge la înălţimi cereşti. Apropiindu-mă de munte, am văzut în marginea lui marea, apoi am mers, suindu-mă pe acel munte, 7 zile. Sosind a 7-a noapte, am văzut pe un înger al lui Dumnezeu, pogorându-se din cer spre Sfântul Marcu şi zicându-i: “Fericit eşti, Avva Marcu, şi bine îţi va fi ţie. Iată, m adus la tine pe Avva Serapion, pe care a dorit sufletul tău să-1 vadă, fiindcă nu ai vrut să vezi pe altcineva din neamul omenesc”. Auzind acestea, m-am făcut fară frică şi mergeam după acea vedenie până când am ajuns la peştera în care vieţuia Sfântul Marcu.
Când m-am apropiat de uşa peşterii, am auzit pe Sfântul Marcu, grăind stihuri din Psalmii lui David şi zicând; O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri… Şi cealaltă parte a psalmului acestuia. După aceea a început, din multa bucurie duhovnicească ce era într-însul, a-şi spune astfel: “Fericit este sufletul tău, o Marcu, căci, păzindu-te Domnul, nu te-ai întinat cu necurăţiile acestei lumi, nici nu s-a robit mintea ta de gândurile necurate ale păcatului. Fericiţi sunt ochii tăi, pe care n-a putut să-i amăgească diavolul cu frumuseţea deşartă şi vicleană a acestui veac. Fericite sunt urechile tale, că n-au

auzit glasul şi strigarea femeiască în lumea cea deşartă. Fericite sunt nările tale, că n-au mirosit vreodată lucrurile puturoase ale păcatului. Fericite sunt mâinile tale, că nu s-au atins vreodată de ceva din lucrurile omeneşti. Fericite sunt picioarele tale, care n-au păşit în calea ce duce la moarte, nici nu ţi s-au pornit paşii spre păcat, pentru că sufletul şi trupul tău s-au mutat la viaţa duhovnicească şi s-au sfinţit cu dulceaţa sfinţilor îngeri”.
Apoi a început iar a spune către sufletul său: “Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nu te teme, căci nu te vei opri în temniţele iadului. Diavolii nu vor putea nicidecum să te clevetească, pentru că în tine, cu darul lui Dumnezeu, nu este prihana păcatului; veni-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei Domnul. Fericită este sluga care a făcut voia Domnului său”.

Acestea şi multe altele, spunând cuviosul Marcu din dumnezeiasca Scriptură pentru mângâierea sufletului şi pentru întărirea nădejdii în Dumnezeu, a ieşit din peşteră şi, plângând de bucurie, a strigat către mine cu umilinţă: “O, câtă este osteneala duhovnicescului meu fiu Serapion, care s-a ostenit să vadă petrecerea mea!” şi, binecuvântându-mă, mi-a zis: “Nouăzeci şi cinci de ani am petrecut în pustia aceasta şi nu am văzut om, iar acum văd faţa ta, pe care am dorit mult să o văd: Cum nu te-ai lenevit să suferi atâta osteneală ca să vii la mine? Să-ţi dea Domnul -nostru Iisus Hristos plată în ziua în care va judeca tainele omeneşti!”.

Zicând acestea Cuviosul Marcu, mi-a poruncit să stau jos. Apoi am început a-l întreba despre viaţa lui vrednică de laudă. Iar el mi-a spus: “nouăzeci şi cinci de ani am, precum am zis, de când petrec în peştera aceasta şi n-am văzut nu numai om, dar nici fiară, nici păsări, nici pâine omenească n-am mâncat şi nici cu îmbrăcăminte nu m-am îmbrăcat. Am petrecut însă treizeci de ani în mare nevoie, fiind luptat de foame, de sete şi mai ales de năvălirile drăceşti. în acei ani, silindu-mă foamea, am mâncat ţărână, iar apă beam din mare când mă chinuia setea. Şi s-au jurat între ei diavolii până la o mie de ori ca să mă înece în mare şi, apucându-mă, mă trăgeau în părţile de jos ale muntelui acestuia. Eu, sculându-mă, mă suiam înapoi în vârful muntelui, dracii iarăşi mă târau, până n-a mai rămas piele pe trupul meu. Bătându-mă şi târându-mă, strigau: “Ieşi din pământul nostru, pentru că, de la începutul lumii, nimeni din oameni nu a venit aici. Cum ai îndrăznit tu de ai venit?”

După o pătimire ca aceasta de treizeci de ani, după foame, sete, goliciune şi războaie de la diavoli, s-a vărsat darul şi milostivirea lui Dumnezeu asupra mea şi, prin purtarea de grijă a Lui, s-a schimbat trupul meu şi a crescut păr pe el. Mi se aducea acum şi hrană neîmpuţinată. De asemenea, mi s-a arătat locul împărăţiei cerurilor şi locaşul sufletelor sfinţilor, fericirea cea făgăduită şi pregătită celor ce fac cele bune. Am văzut Raiul lui Dumnezeu, pomul cunoştinţei din care au mâncat Adam şi Eva, strămoşii noştri. Am văzut pe Enoh şi Ilie în Rai şi nu este ceva care să nu-mi fi arătat mie Domnul din cele pe care le-am cerut de la El”.

Apoi a întrebat Avva Serapion pe fericitul Marcu: “Spune-mi, Părinte, cum a fost venirea ta aici?”. Iar sfântul a început a povesti: “M-am născut în Atena, unde am trecut învăţătura filozofiei, iar după ce au murit părinţii mei, mi-am zis în sine: voi muri şi eu, precum şi părinţii mei au murit. Mă voi lepăda, deci, de bună voie de lume, mai înainte de a veni ceasul ca să mă despart de dânsa, şi îndată, dezbrăcându-mă de haine, m-am aruncat pe o scândură în mare şi dus de valuri, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am sosit la acest munte”.

Astfel vorbind noi – povesteşte Avva Serapion – s-a luminat de ziuă, şi am văzut trupul lui plin de peri crescuţi peste tot, înspăimântându-mă şi tremurând de frică, deoarece nu se putea vedea într-însul nicidecum o asemănare omenească. Nu se putea cunoaşte după nimic că este om, decât numai după glasul şi după cuvintele care îi ieşeau din gură. Văzând el că mă tem mi-a zis: “Nu te înspăimânta de vederea trupului meu, că este trup stricăcios luat din pământ”.

Apoi m-a întrebat: “Oare lumea ţine legea lui Hristos, după obiceiul de mai înainte?”. Iar eu i-am zis lui: “Cu darul lui Hristos astăzi este mai bine decât în vremurile cele mai dinainte”. Apoi m-a întrebat: “Mai este oare slujire la idoli şi prigoană asupra creştinilor?”. I-am răspuns: “Cu ajutorul sfintelor tale rugăciuni a încetat prigoana, iar slujirea la idoli nu mai este”. Bătrânul, auzind acestea, s-a bucurat mult. Apoi m-a întrebat din nou: “Mai sunt oare sfinţi în lume ca să facă minuni precum a zis Domnul în Evanghelie, că: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: treci de aici şi te aruncă în mare şi va fi vouă astfel? Zicând Sfântul aceasta, s-a ridicat muntele deodată şi a pornit de la locul lui, mergând cam 5.000 de coţi, ducându-se în mare: Sfântul Marcu, văzând muntele pornind, a făcut cu mâna spre dânsul, zicându-i: “Ce Taci tu, munte? Nu ţi-am zis să porneşti, ci am vorbit cu fratele. Stai la locul tău! Zicând aceasta, s-a întors muntele la locul său, iar eu am căzut cu faţa la pământ de frică. Sfântul Marcu m-a apucat de mână, m-a ridicat şi mi-a zis: “N-ai văzut, cred, nişte minuni ca acestea, în zilele tale”, iar eu am zis: “Nu, părinte”. Atunci el, suspinând cu amar, a plâns şi a zis: Amar, pământule, că pe dânsul creştinii numai cu numele se numesc creştini, iar cu faptele sunt departe.

Bine este cuvântat Dumnezeu Cel ce m-a adus în acest loc sfânt ca să nu mor în patria mea şi să nu mă îngrop în pământul acela necurat şi plin de greşeli”.

După ce am petrecut ziua aceea în cântări de psalmi şi în vorbire duhovnicească, Cuviosul mi-a zis: “Frate Serapioane, să gustăm ceva!”. Şi îndată, ridicându-şi mâinile spre cer, a început a spune psalmul: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi… După sfârşitul psalmului, întorcându-se spre peşteră, a strigat: “Să intrăm şi să ne împărtăşim de masa pe care ne-a trimis-o Domnul”. Eu m-am minunat şi m-am înspăimântat, căci toată ziua n-am văzut pe nimeni în peşteră, decât numai pe Sfântul Marcu. După ce am intrat în peşteră, am văzut o masă şi două scaune, apoi două pâini calde care străluceau ca zăpada, fructe, doi peşti fripţi, verdeţuri curate, măsline, finice, sare şi un vas plin cu apă mai dulce ca mierea. După ce ne-am aşezat, Sfântul Marcu a zis: “Binecuvintează, fiule Serapioane!”. Iar eu am zis: “Iartă-mă părinte!”. Atunci Sfântul a zis: “Doamne, binecuvintează!”. Şi am văzut din cer o mână întinsă aproape de masă, însemnând cu crucea cele puse înainte.

După ce am mâncat, a zis: “Ia, frate, acestea de aici!”. Şi îndată, cu o nevăzută mână, s-a luat masa, iar eu mă minunam de amândouă: de sluga cea nevăzută – căci îngerul Domnului slujea cu porunca lui Dumnezeu celui ce era înger în trup, adică Cuviosul Marcu -, mă minunam şi de aceea în toate zilele vieţii mele n-am gustat o astfel de pâine dulce, şi nici nu am băut o apă aşa de dulce, ca aceea de la masa, Sfântului. Atunci Sfântul mi-a zis: “Ai văzut, frate Serapioane, câte bunătăţi trimite Dumnezeu robilor Săi? Pentru că, în toate zilele îmi trimite Dumnezeu câte o pâine şi un peşte, iar astăzi, pentru tine, mi-a îndoit masa, trimiţându-mi două pâini şi doi peşti. Cu o masă ca aceasta mă hrăneşte Domnul din mila Sa cea negrăită, pentru pătimirea mea cea dintâi. Pentru că treizeci de ani, precum ţi-am spus mai înainte, petrecând în locul acesta, nici o rădăcină de buruiană nu găseam, cu care aş fi putut să mă hrănesc, suferind foame şi sete. Apoi de nevoie mâneam pământ şi beam apă amară din mare, umblam gol şi desculţ, încât mi-au căzut degetele de la picioare de ger, de cumplitul zăduf şi de cât m-au târât dracii pe stânci. Soarele mi-a ars trupul şi zăceam, cu faţa la pământ ca un mort, iar diavolii mă munceau că pe un părăsit de Dumnezeu. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe toate acestea le răbdam pentru dragostea Lui cea dumnezeiască.

După ce s-au sfârşit acei treizeci de ani ai pătimirii mele, cu poruncă de la Dumnezeu mi-au crescut perii aceştia până ce ca o haină mi-au acoperit toate mădularele. De atunci diavolii nu au mai putut să se apropie de mine, foamea şi setea nu mă mai stăpânesc, gerul şi zăduful nu mă mai supără şi, pe lângă toate acestea, de nimic nu m-am îmbolnăvit. Astăzi, să ştii că se sfârşeşte măsura vieţii mele şi Dumnezeu te-a trimis aici, ca să-mi îngropi smeritul meu trup cu sfintele tale mâini”.

După un ceas, Sfântul a zis din nou: “Frate Serapion, să petreci noaptea aceasta fară somn pentru despărţirea mea”. Deci, am stat amândoi la rugăciune, cântând psalmii lui David. După aceea, mi-a zis Sfântul: “Frate Serapioane, după ducerea mea să pui trupul meu în peştera aceasta, să astupi uşa peşterii şi să te duci la locul tău, iar aici să nu rămâi”. Iar eu, închinându-mă Cuviosului, am început cu lacrimi a plânge şi a-mi cere iertare. Apoi i-am zis: “Părinte, roagă-te lui Dumnezeu ca să mă ia împreună cu tine şi să merg unde mergi tu!”. Iar Sfântul mi-a zis: “în ziua veseliei mele, nu plânge, ci mai ales veseleşte-te. Căci ţi se cade să mergi la locul tău, iar Domnul, Care te-a adus aici, să-ţi dăruiască mântuirea pentru osteneala ta plăcută Lui. Să ştii că întoarcerea ta nu va fi pe aceeaşi cale pe care ai venit aici. Ci cu altă neobişnuită călătorie vei ajunge la locul tău”.

Apoi Cuviosul Marcu, după ce a tăcut puţin, a început a zice: “Frate Serapioane, îmi este plăcută ziua aceasta, mai mult decât toate zilele vieţii mele, pentru că astăzi se desparte sufletul meu de pătimirea trupească şi merge să se odihnească în locaşurile cereşti. Astăzi se odihneşte trupul meu de multe dureri şi osteneli; astăzi, mă primeşte lumina odihnei mele”. Acestea zicându-le, s-a umplut peştera de o lumină strălucitoare mai puternică decât soarele şi s-a umplut muntele acela de o mireasmă de aromate. Cuviosul Marcu luându-mă de mână, a început a zice: “Rămâi, peşteră în care am petrecut cu trupul, slujind lui Dumnezeu în vremelnica viaţă. Până la învierea cea de obşte va petrece în tine trupul meu cel mort, care a fost casa durerilor, a ostenelilor şi nevoinţelor mele. Iar Tu, Doamne, desparte sufletul meu de trup, căci pentru Tine am răbdat foame, sete, goliciune, gerul şi zăduful zilei şi toată strâmtorarea. însuţi, Stăpâne, îmbracă-mă cu slavă în înfricoşata zi a venirii Tale. Odihniţi-vă acum, ochii mei, care n-aţi dormit în rugăciunile de zi şi de noapte, odihniţi-vă, picioare ostenite de privegherile de toată noaptea. Mă duc din viaţa aceasta vremelnică. Tuturor celor ce rămân pe pământ le doresc să se mântuiască. Mântuiţi-vă, pustnicilor, care rătăciţi prin peşteri şi prin munţi pentru Dumnezeu! Mântuiţi-vă, nevoitorilor, cei ce, pentru împărăţia lui Dumnezeu care se ia cu anevoie, răbdaţi toată nevoia! Mântuiţi-vă, legaţii lui Hristos, cei închişi, cei prigoniţi pentru dreptate, care nu aveţi mângâiere decât pe Unul Dumnezeu! Mântuiţi-vă, lavre, care slujiţi lui Dumnezeu ziua şi noaptea! Mântuiţi-vă, Sfintelor Biserici, care sunteţi curăţirea păcătoşilor! Mântuiţi-vă, preoţii Domnului, mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni! Mântuiţi-vă, fiii împărăţiei lui Hristos prin Sfântul Botez! Mântuiţi-vă, iubitorilor de Hristos, cei ce primiţi pe străini ca pe însuşi Iisus Hristos! Mântuiţi-vă, milostivilor, cei vrednici de milă! Mântuiţi-vă, cei bogaţi în Domnul, care vă îmbogăţiţi în faptele bune şi plăcute lui Dumnezeu, care sunteţi pururea făcători de bine! Mântuiţi-vă, cei săraci pentru Domnul! Mântuiţi-vă, binecredincioşilor împăraţi şi domni, care cu dreptate şi cu milostivire faceţi judecăţile! Mântuiţi-vă, pustnicilor, cei smeriţi cugetători şi nevoitorilor iubitori de osteneli! Mântuiţi-vă, toţi cei ce vă iubiţi unul pe altul întru Hristos! Mântuieşte-te, pământule, şi toţi cei ce locuiesc întru tine prin pacea şi dragostea în Hristos!”.

După ce a zis acestea, Cuviosul Marcu, întorcându-se către mine, m-a sărutat şi a adăugat: “Mântuieşte-te şi tu, frate Serapioane! Hristos, pentru Care cu nădejde ai suferit osteneala aceasta, să-ţi dea plată pentru nevoinţa ta în ziua venirii Lui. Frate Serapioane, te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca să nu iei ceva din smeritul meu trup, nici chiar un fir de păr şi nici să nu se apropie de el îmbrăcăminte de haine, ci cu perii cu care m-a îmbrăcat Dumnezeu să fie trupul meu îngropat, iar tu să nu petreci aici!”.

Acestea zicându-le Sfântul, iar eu tânguindu-mă, s-a auzit un glas din cer: “Aduceţi-Mi pe vasul cel ales al pustiei, aduceţi-Mi pe lucratorul dreptăţii, pe creştinul cel desăvârşit şi pe robul credincios! Vino, Marcu, vino şi te odih¬neşte în lumina bucuriei şi în viaţa cea duhovnicească!”. Atunci Sfântul a zis către mine: “Să plecăm genunchii, frate!”. După ce i-am plecat, am auzit un glas îngeresc spunând către Cuviosul Marcu: “întinde-ţi mâinile tale!”. Auzind acest glas, m-am sculat îndată şi întorcându-mă am văzut sufletul Sfântului, dezlegându-se din legăturile trupeşti, acoperindu-se de mâini îngereşti cu o haină albă, luminoasă şi suindu-se la cer. Apoi a văzut nişte cete diavoleşti, stând în calea către cer şi am auzit un glas îngeresc, zicând către diavoli: “Fugiţi, fiii întunericului, de la faţa luminii dreptăţii!”. Apoi s-a auzit un alt glas, zicând: “Luaţi şi aduceţi aici pe cel ce a ruşinat pe diavoli!”. Iar după ce a trecut sufletul Cuviosului de cetele diavoleşti fară vătămare, pe când se apropia de cerul cel deschis, am văzut ca o asemănare de mână întinsă din cer, primind sufletul cel fară prihană. Apoi s-a ascuns vedenia de ochii mei şi nu am mai văzut nimic.

După aceea, am îngrijit şi am aşezat trupul cel cinstit al Sfântului şi am petrecut toată noaptea în rugăciune. Când s-a făcut ziuă, am făcut obişnuita cântare de laudă asupra trupului, cu lacrimi de bucurie şi, sărutându-l, l-am pus în peşteră şi am astupat uşa peşterii cu pietre. După multe rugăciuni, m-am coborât din munte, rugându-mă lui Dumnezeu şi chemând pe Sfântul în ajutor spre a putea ieşi din acel pustiu înfricoşat şi neumblat. Când, după apusul soarelui, am stat să mă odihnesc, au apărut cei doi sihastri, care mi s-au arătat mai înainte şi mi-au zis: “Cu adevărat, frate Serapioane, ai îngropat astăzi trupul unui fericit Părinte, căruia nu-i este vrednică lumea toată. Călătoreşte noaptea pentru că aerul este răcoros, căci ziua nu se poate umbla uşor din cauza zădufului”. Am călătorit deci cu dânşii până dimineaţa, iar când începea să se lumineze de ziuă mi-au zis: “Părinte Serapioane, mergi cu pace la ale tale şi te roagă Domnului Dumnezeu!”. Mergând, nu departe de dânşii, mi-am ridicat ochii, căutând înaintea mea şi am văzut că mă aflam înaintea bisericii din mănăstirea părintelui Ioan, marele stareţ. Minunându-mă, am preamărit pe Dumnezeu cu glas mare. Şi mi-am adus aminte de cuvântul Cuviosului Marcu, care îmi zisese că nu pe aceeaşi cale pe care am ajuns la el îmi va fi întoarcerea de la dânsul. Apoi am preamărit mila lui Dumnezeu, Celui Preabun şi Preaîndurat, Care s-a milostivit de mine nevrednicul pentru rugăciunile credinciosului Său, Sfântul Marcu. Auzindu-mi glasul, Cuviosul Ioan a ieşit la mine repede şi a zis: “Cuviosul Serapion s-a întors la noi cu pace!”. Apoi, am spus stareţului şi ucenicilor lui toate cele întâmplate şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, iar stareţul Ioan a zis: “Cu adevărat, frate, acela a fost un creştin desăvârşit, dar noi ne numim creştini numai cu numele, iar cu faptele stăm foarte departe de adevărata creştinătate”.

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here