Noaptea…

0
31

Noaptea…

Eminescu este, printre altele, şi un exeget al somnului, pe care îl descrie cu competenţă de practicant şi voluptate. Pentru el contează mai ales adormirea, ca moment de eliberare de realitate sau de trecere în altă realitate. Spre deosebire de Proust, care în romanul Irt căutarea tim­pului pierdut va descrie pe larg camerele, paturile şi aşternuturi le ideale pentru dormit, din locuinţele lumii bune, Eminescu preferă ca dormitor pădurea („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.“).

Dar nici adormirea în spaţiul intim al locuinţei nu-i este străină. În acest spaţiu, jocul monoton al flăcărilor în cămin reprezintă elementul hipnogen.

Noaptea...
moon 1859616 960 720

„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofa roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.“

Aşa începe poemul Noaptea. Nu se poate să nu admirăm, şi aici, modul inspirat în care Eminescu găseşte cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie o situaţie şi a ne face să ne-o imaginăm. Focul arde în cămin potolit şi vânăt. Aceste două adverbe sunt suficiente pentru a evoca domesticitatea flăcărilor dintr-un cămin la o oră târzie de noapte.

Este momentul în care apare ea. Nu se ştie dacă apare cu adevărat, în timp ce poetul adoarme, sau dacă îi apare în vis.

„Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;/ Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară/ Gâtul… iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă/”.

Am putea dezlega misterul, luând în considerare penultima strofa a poemului:

„Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită/ Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc/ Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc,/ Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.“ Cu alte cuvinte, femeia devine îndrăzneaţă crezând că bărbatul doarme, când, în realitate, el doar ţine ochii închişi şi îi urmăreşte atent fiecare mişcare. Rezultă că femeia este reală. Şi totuşi, faptul că ea îşi face apariţia abia după alunecarea lui în somn te face să crezi că este un personaj într-un vis.

Nu vom şti niciodată adevărul!

Reală sau himerică, iubita poetului este capabilă de o tandreţe ritua- lizată al cărei know-how nu mai este cunoscut în lumea de azi:

„Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,/ Tu grumazul mi-1 înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;/ Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci/ De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.“ Nu identificăm combinaţii surprinzătoare de cuvinte, ca în alte po­eme eminesciene, dar ne atrage atenţia limbajul gesturilor atribuit per­sonajului feminin. Are efect artistic şi faptul că, în tot acest dans erotic, bărbatul rămâne imobil, cu ochi închişi, în timp ce femeia îl înfăşoară în mângâieri şi sărutări.

Ultima strofa a poemului, prea explicită şi bătrânesc-moralizatoare pentru un cititor de azi, ne rămâne totuşi în minte printr-un dramatic sentiment al timpului, trăit de poet chiar şi în situaţii în care alţi oa­meni, instalaţi într-un prezent etern, uită că sunt muritori.

„O! dezmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,/ O! dezmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea din soare,/ Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare,/ Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.“

Eminescu trăieşte totul, simultan, şi ca un om, şi ca un spectator al comediei umane.

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here