Nikola Tesla – Transmiţătorul amplificator

0
58
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Nikola Tesla – Transmiţătorul amplificator.

Rememorându-mi evenimentele trecute, îmi dau seama că influenţele care ne determină destinul sunt foarte subtile. Următorul incident survenit în tinereţe îmi va putea justifica afirmaţia. Într-o zi de iarnă am escaladat un munte foarte abrupt împreună cu alţi băieţi. Stratul de zăpadă era mai curând gros şi un vânt uşor din sud era propice jocurilor noastre. Ne distram aruncând cu bulgări de nea pe pantă, care se rostogoleau până la o anumită distanţă adunând tot mai multă zăpadă. Miza era care dintre noi reuşeşte să facă bulgărele cel mai mare. Deodată, un bulgăre a ajuns mai departe decât celelalte, mărindu-se în proporţii enorme până la a atinge mărimea unei case şi s-a rostogolit cu un zgomot de tunet în vale cu o asemenea forţă, că pământul s-a cutremurat.

12 Copie Copie

Eram stupefiat şi incapabil să înţeleg ce se putuse întâmpla. Imaginea acestei avalanşe avea să mă urmărească mai multe săptămâni şi m-am întrebat cum de o masă atât de mică putea să se transforme în ceva atât de grozav. Începând din acel moment, am fost fascinat de amplificarea acţiunilor de mică amplitudine şi peste câţiva ani mi-am început cu mare interes cercetările experimentale privind rezonanţa mecanică şi electrică. Probabil că, dacă nu aş fi resimţit acea impresie iniţială puternică, nu mi-aş fi continuat cercetările după ce obţinusem prima scânteie slabă cu bobina mea şi nu mi-aş fi dezvoltat niciodată cea mai bună invenţie, a cărei poveste adevărată o să v-o spun acum pentru prima dată.
„Vânătorii de celebrităţi” m-au întrebat mereu care era, după părerea mea, cea mai bună invenţie pe care o făcusem. Aceasta depinde de punctul de vedere. Un mare număr de tehnicieni, oameni foarte înzestraţi în propria specialitate, dar dominaţi de un spirit pedant şi miopi, au pretins că, în afară de motorul cu inducţie, n-aş fi produs nimic altceva care să fie util acestei lumi. Este o greşeală grosolană. Trebuie să ne ferim să judecăm o idee nouă după rezultatele ei imediate. Sistemul meu de transmisie de curent alternativ a apărut la ţanc şi a fost întâmpinat ca o soluţie îndelung căutată în mediile industriale. Şi, cu toate că a trebuit să înving anumite rezistenţe feroce şi să împac interese opuse, ca de obicei, introducerea sa comercială nu a întârziat. Acum, comparaţi această situaţie cu cea în care m-am aflat cu turbina, de exemplu. S-ar putea crede că o invenţie atât de simplă şi frumoasă, posedând multe caracteristici ale unui motor ideal, ar fi acceptată pe loc. Şi aşa s-ar fi întâmplat efectiv, dacă ar fi îngăduit-o condiţiile. Totuşi, aplicaţiile viitoare ale câmpului magnetic nu aveau să discrediteze maşinile existente, ba chiar dimpotrivă, ele au avut cu atât mai multă valoare. Sistemul se preta la fel de bine la noile iniţiative, precum şi la ameliorarea vechilor aparate. Turbina mea este un progres cu un caracter cu totul diferit. Ea reprezintă o schimbare radicală, în sensul că succesul ei ar însemna renunţarea la motoarele învechite pentru care s-au cheltuit miliarde de dolari. În asemenea circumstanţe, progresele sunt fatalmente lente şi poate că frâna cea mai mare se găseşte în prejudecăţile pe care o forţă de opoziţie organizată le-a împlântat în mintea experţilor. Deunăzi am avut o decepţie amară când l-am întâlnit pe prietenul şi fostul meu asistent, Charles F. Scott, care este astăzi profesor de inginerie electrică la Universitatea Yale. Nu îl mai văzusem de mult şi eram bucuros să stau de vorbă cu el în biroul meu. În cursul conversaţiei noastre aveam să abordăm evident subiectul turbinei mele şi entuziasmul meu era delirant. Gândindu-mă la viitorul ei glorios, am exclamat: „Scott, turbina mea va trimite toate motoarele cu aprindere din lume la casare!” Scott şi-a mângâiat bărbia şi şi-a întors privirea, ca şi cum era pe cale de a face un calcul în minte. „O să însemne un morman de fierărie” a zis el şi a plecat fără să mai spună nimic!

13 Copie 2

Turbina fără pale a lui Tesla. În interiorul corpului central în formă de clătită, se află mai multe discuri asemănătoare cu discurile plate ale unui plug, foarte puţin distanţate, care sunt fixate pe arborele motor, ale cărui proeminenţe se văd pe ambele laturi. Când se injectează aburi sau oricare alt gaz sub presiune între discuri, aderenţa de suprafaţă transferă regulat energia cinetică a gazului către discuri, făcându-le să se rotească. Când e pus să meargă invers, aparatul funcţionează ca un compresor cu gaz.

(Muzeul Tesla/Institutul Smithsonian)

Totuşi, aceste invenţii, ca şi altele nu erau mai mult decât un pas înainte în anumite direcţii. Dezvoltându-le, nu făceam nimic altceva decât să îmi urmez instinctul înnăscut de a ameliora aparatele existente, fără a acorda un interes deosebit problemelor noastre mai urgente. „Transmiţătorul amplificator” este rodul unor lucrări care au durat ani de zile şi al căror obiectiv principal era să găsesc o soluţie la probleme care sunt mult mai importante pentru omenire decât este dezvoltarea industrială.
Dacă amintirile mele sunt exacte, în noiembrie 1890 am realizat în laboratorul meu o experienţă care a fost una dintre cele mai extraordinare şi mai spectaculoase înregistrate vreodată în analele ştiinţei. Făcând cercetări privind comportamentul curenţilor de înaltă frecvenţă am fost convins că se putea produce, într-o cameră, un câmp electric de o intensitate suficientă pentru a aprinde tuburi cu vid fără electrozi. Pentru aceasta am construit un transformator ca să îmi testez teoria şi primele încercări au fost un adevărat succes. E greu să-ţi faci o idee despre ce reprezentau aceste fenomene ciudate la acea vreme. Lumea are nevoie stringentă de senzaţii noi, dar devine repede indiferentă. Miracolele de ieri sunt astăzi lucruri cât se poate de banale. Când am arătat pentru prima oară tuburile mele în public, oamenii l-au privit cu o uimire greu de descris. Din toate colţurile lumii mi s-au trimis invitaţii insistente şi mi s-au oferit distincţii onorifice şi alte măguliri pe care le-am refuzat în bloc.
Totuşi, în 1892, presiunea a devenit atât de mare încât am plecat la Londra, unde am ţinut o conferinţă la American Institute of Electrical Engineers. Intenţionam să plec imediat la Paris, unde aveam obligaţii similare, dar Sir James Dewar a insistat să mă prezint la Institutul Regal. Eram un om care nu renunţa la hotărârile sale, dar am cedat uşor în faţa argumentelor cu greutate ale acestui scoţian înalt. M-a împins într-un fotoliu şi mi-a turnat o jumătate de pahar de lichid maroniu plăcut, care scânteia în tot soiul de culori unduitoare şi avea gust de nectar. „Bun, a spus el, staţi în fotoliul lui Faraday şi degustaţi whisky-ul pe care obişnuia să-l bea.” Din aceste două motive situaţia mea era de invidiat. în seara următoare am făcut o demonstraţie în faţa membrilor acestui institut, la sfârşitul căreia lordul Raleigh s-a adresat publicului şi cuvintele sale binevoitoare au constituit imboldul cercetărilor mele. Am fugit din Londra şi ulterior din Paris ca să scap de toate onorurile copleşitoare şi am petrecut o perioadă în patria mea, unde aveam să sufăr o încercare şi o boală dintre cele mai grele. După ce mi-am revenit, am început să fac planuri pentru a-mi relua cercetările în America. Nu îmi dădusem niciodată seama până atunci că posedam un talent deosebit pentru invenţii, dar lordul Raleigh, care reprezenta pentru mine idealul omului de ştiinţă, o afirmase şi, dacă era aşa, am simţit că trebuia să mă concentrez asupra a ceva măreţ.
Într-o zi, pe când mă plimbam la munte, am fost obligat să-mi caut un adăpost, fiindcă stătea să izbucnească furtuna. Cerul se acoperise de nori grei, dar ploaia nu a început până când cerul nu a fost brăzdat de un fulger violent. Peste câteva clipe a început potopul. Spectacolul acesta m-a pus pe gânduri. Era clar că cele două fenomene erau strâns legate în calitate de cauză şi efect şi am tras concluzia că energia electrică implicată în căderea ploii era neglijabilă, fulgerul având o funcţie asemănătoare cu cea a unui declanşator sensibil. Iată un domeniu care oferea posibilităţi enorme de dezvoltare. Dacă reuşeam să producem efecte electrice de calitatea dorită, puteam transforma toată planeta şi condiţiile noastre de viaţă. Soarele face să se evapore apa oceanelor şi vântul o duce spre regiuni îndepărtate, unde rămâne într-o stare de echilibru precar. Dacă am avea puterea de a perturba acest echilibru unde şi când vrem, am putea manipula acest enorm fluviu care întreţine viaţa. Am putea să irigăm deşerturile toride, să creăm lacuri şi râuri şi să obţinem o forţă motrice de o putere nelimitată. Ar fi mijlocul cel mai eficient de a pune energia solară în slujba omenirii. Realizarea tuturor acestor lucruri depinde de capacitatea noastră de a dezvolta forţe electrice de acelaşi ordin cu cele ce apar în natură. Proiectul părea descurajator, dar am luat hotărârea de a încerca să-l realizez. De cum m-am întors în SUA, în vara lui 1892, mi-am început cercetările, şi asta cu atât mai multă pasiune gu cât îmi trebuiau mijloace asemănătoare dacă voiam să reuşesc să transmit energia electrică fără fir.

Electrical Rewiew (1898)

Am obţinut primele rezultate satisfăcătoare în primăvara anului următor, când am reuşit să ating tensiuni de circa 1 000 000 V cu bobina mea conică. Nu e mult în comparaţie cu performanţele actuale, dar pe atunci era o performanţă în toată regula. Am tot făcut progrese până în 1895, judecând după un articol de T.C. Martin apărut în revista Century din luna aprilie. În acel an, laboratorul meu a fost distrus din păcate de un incendiu. Acea catastrofă mi-a întârziat cercetările şi cea mai mare parte a anului a fost consacrată reorganizării şi reconstrucţiei sale. Totuşi, imediat ce împrejurările au permis-o, m-am întors la treabă. Ştiam că puteau fi obţinute forţe electromotrice mai ridicate cu un aparat mai mare, dar aveam intuiţia că puteam ajunge la aceleaşi rezultate pornind de la un transformator relativ mai mic şi mai compact, cu design adecvat. La testele făcute cu un secundar sub formă de spirală plată, după cum arată ilustraţiile brevetelor mele, am fost surprins să constat că nu exista o descărcare sub formă de fascicul luminos şi am descoperit în scurt timp că aceasta se datora poziţiei spirelor şi acţiunii lor mutuale. Bazându-mă pe această observaţie, am recurs la utilizarea unui conductor de înaltă tensiune cu spire având un diametru considerabil, care erau suficient de distanţate una de cealaltă pentru a permite controlarea capacităţii distribuite şi, în paralel, preîntâmpinarea unei acumulări exagerate a sarcinii în toate punctele. Punerea în practică a acestui principiu mi-a permis să produc tensiuni de 4 000 000 V, ceea ce era practic limita extremă a ceea ce puteam obţine în noul meu laborator de pe Houston Street, deoarece descărcările ajungeau până la aproape 5 m. O fotografie a acestui transmiţător a fost publicată în luna noiembrie 1898 în Electrical Review. Dacă voiam să realizez şi alte progrese în acest domeniu, trebuia să lucrez în aer liber şi din acest motiv, în primăvara lui 1899, după ce pregătisem totul pentru construirea unei centrale fără fir, am plecat în Colorado, unde aveam să rămân mai mult de un an. Am făcut ameliorări şi perfecţionări care au permis regenerarea curenţilor de orice amperaj. Cei interesaţi vor găsi câteva informaţii despre aceste experienţe în articolul meu intitulat „Problema intensificării energiei umane”, apărut în luna iunie 1900 în revista Century, la care am făcut deja aluzie mai sus.

14 Copie 2

 

Ilustraţie a descărcărilor de scântei produse în centrala radio a lui Tesla din Colorado Springs în 1899. Globul are un diametru de 80 cm şi este conectat de borna liberă a unui circuit rezonant legat la pământ de 17 m diametru. Tesla a estimat potenţialul de descărcare a globului la circa 3 milioane de volţi (V = 75.000 x raza în centimetri). Bobina gigantică ce producea aceste descărcări avea un primar de 15,50 m diametru şi putea transmite un curent de 1 100 A în secundarul de înaltă tensiune.
Electrical Experimenter mi-a cerut să fiu cât se poate de explicit în privinţa acestui subiect, pentru ca tinerii mei prieteni dintre cititorii revistei să poată înţelege clar alcătuirea şi funcţionarea „Transmiţătorului amplificator” şi scopul în care l-am construit. Deci, în primul rând, este un transformator rezonant cu un secundar ale cărui părţi care sunt sub foarte înaltă tensiune sunt repartizate pe o suprafaţă considerabilă şi dispuse de-a lungul unor suprafeţe curbe ideale a căror rază de curbură este foarte mare şi spaţlate corect una faţă de cealaltă, pentru a obţine astfel pretutindeni o densitate de suprafaţă slabă ca să nu existe nicio scurgere, chiar dacă conductorul este gol. Se potriveşte la toate frecvenţele, de la cele mici până la cele de mai multe mii de cicluri pe secundă (Hz) şi poate servi la producerea curenţilor de amperaj enorm şi de tensiune moderată sau de amperaj mai slab şi de o forţă electromotrice imensă. Tensiunea electrică maximă depinde exclusiv de curbura suprafeţelor pe care sunt situate elementele încărcate şi de suprafaţa acestora din urmă.
Judecând după experienţele mele trecute, este perfect posibil să se obţină 100 000 000 V. În plus, se poate întâmpla să se obţină în antenă curenţi de mai multe mii de amperi. Pentru puteri de acest tip e suficientă o centrală de dimensiuni moderate. Teoretic, un terminal cu diametrul mai mic de 27 m e suficient pentru a dezvolta o forţă electromotrice de această amplitudine în timp ce pentru curenţi de 2 000 până la 4 000 A de frecvenţe obişnuite nu e nevoie să aibă mai mult de 9 m în diametru.

Într-un sens restrâns, acest transmiţător fără fir are o iradiere de unde herţiene foarte neglijabilă în raport cu energia globală şi, drept urmare, factorul de atenuare este extrem de slab şi în condensatorul de sus este înmagazinată o sarcină enormă. Un asemenea circuit poate să fie excitat atunci de impulsuri de tot felul, chiar şi de frecvenţe scăzute, şi produce oscilaţii sinusoidale încontinuu, ca ale unui alternator.

Totuşi, în sensul lui cel mai strict, este un transformator rezonant care, pe lângă aceste calităţi, este perfect adaptat la constantele electrice şi la caracteristicile Pământului şi din acest motiv este foarte eficace şi de un mare randament pentru transmiterea energiei fără fir. Factorul de distanţă nu mai intră atunci deloc în joc deoarece nu există nicio diminuare în intensitatea impulsurilor transmise. Este chiar posibil să se amplifice acţiunea odată cu mărirea distanţei la care se află centrala, în virtutea unei legi matematice exacte.

Această invenţie a fost una dintre cele care făceau parte din „Sistemul mondial” de transmisie radio creat de mine, pe care m-am apucat să îl comercializez când m-am întors la New York în 1900. Cât despre obiectivele imediate ale acestei acţiuni, ele sunt clar menţionate într-o explicaţie tehnică de atunci, din care redau un extras:

 „«Sistemul Mondial» este rodul unui amalgam de mai multe descoperiri originale, făcute de inventator în cursul cercetărilor şi experienţelor sale desfăşurate cu perseverenţă. El permite nu numai transmiterea instantanee şi precisă fără fir a semnalelor, mesajelor şi literelor spre toate regiunile globului, ci şi interconectarea tuturor sistemelor telefonice şi telegrafice, ca şi a altor staţii de date, fără a fi necesar să se modifice echipamentul lor existent. El îi permite, de exemplu, unui abonat telefonic să comunice cu oricare alt abonat de pe Pământ. Un receptor ieftin, nu mai mare decât un ceas, îi va îngădui să asculte, pe uscat, ca şi pe mare, difuzarea unui discurs sau a muzicii transmise de oriunde, indiferent de la ce distanţă. Aceste exemple sunt prezentate pentru a da în primul rând o idee despre posibilităţile pe care le oferă acest mare progres ştiinţific, care anulează distanţele şi face Pământul, acest conductor cu totul natural, să poată servi la atingerea a nenumărate obiective pe care ingeniozitatea umană le găsise pentru liniile ei de transmisie. Există un rezultat de mare importanţă, şi anume că orice aparat cu unul sau mai multe fire (la o distanţă vădit limitată) va putea funcţiona în acelaşi fel, fără conductori artificiali şi cu aceeaşi uşurinţă şi precizie la distanţe ale căror limite sunt doar cele impuse de dimensiunile fizice ale planetei noastre. Deci, cu această metodă de transmisie ideală pe de o parte se deschid noi domenii de exploatare comercială, iar, pe de alta, cele vechi câştigă un teren considerabil.”

„Sistemul Mondial” se bazează pe aplicarea următoarelor invenţii şi descoperiri importante prezentate în continuare:

  1. Transformatorul Tesla. Acest aparat este tot atât de revoluţionar în producerea de vibraţii electrice precum praful de puşcă pentru război. Cu un aparat de acest tip, inventatorul a produs curenţi mult superiori tuturor celor generaţi până atunci prin alte mijloace şi scântei de peste 30 m.
  2. Transmiţătorul amplificator. Este cea mai frumoasă invenţie a lui Tesla. Este un transformator deosebit, special adaptat spre a excita Pământul, care pentru transmiterea energiei electrice este tot atât de preţios ca telescopul pentru observaţiile astronomice. Utilizând acest aparat minunat, el a creat deja manifestări electrice de o intensitate mai mare decât cea a unui fulger şi a transmis un curent în jurul globului suficient pentru a aprinde peste 200 de lămpi cu incandescenţă.
  3. Sistemul fără fir Tesla. Acest sistem include o serie de perfecţionări şi este singurul mijloc cunoscut capabil să transmită în mod economic energie electrică la distanţă, fără fir. Testele şi măsurătorile meticuloase în conexiune cu o staţie experimentală foarte puternică, construită de inventator la Colorado, au demonstrat că era posibil să se trimită orice cantitate de energie pe tot cuprinsul globului, dacă era necesar, cu o pierdere ce nu depăşea un procent foarte redus.
  4. Tehnica individualizării. Această invenţie a lui Tesla este faţă de „reglajul” rudimentar ceea ce limbajul distins este faţă de limbajul nearticulat. Ea permite să se transmită, în secret absolut şi exclusiv, semnale şi mesaje în mod activ sau pasiv, adică fără interferenţe şi fără a putea fi interferate. Fiecare semnal este ca un individ cu identitate diferenţiată şi nu există practic limite în privinţa numărului de staţii sau de aparate care să poată funcţiona simultan şi fără cea mai mică urmă de interferenţă.
  5. Undele staţionare terestre. Această descoperire minunată înseamnă, în limbaj popular, că Pământul este sensibil la vibraţii electrice de o anumită frecvenţă, ca un diapazon la anumite sunete. Aceste vibraţii electrice specifice, capabile să excite violent Pământul, se pretează la nenumărate utilizări de mare importanţă din punct de vedere comercial şi din multe alte privinţe.

Prima centrală electrică a acestui „sistem mondial” poate intra în serviciu în nouă luni. Atunci va fi posibil să se genereze până la aproape 10 milioane CP şi ea a fost concepută pentru a se obţine cât se poate de multe realizări tehnice fără cheltuieli suplimentare. Iată câteva dintre ele enumerate mai jos:

  1. Interconectarea oficiilor telegrafice existente pretutindeni în lume.
  2. Instaurarea unui serviciu telegrafic guvernamental secret care să nu poată fi interferat.
  3. Interconectarea tuturor oficiilor telegrafice sau centralelor telefonice din lume.
  4. Difuzarea universală a informaţiei prin telegraf sau telefon, în conexiune cu presa.
  5. Instaurarea unui „sistem mondial” de transmisie a informaţiilor de uz strict privat.
  6. Interconectarea şi funcţionarea tuturor teleimprimatoarelor bursiere din lume.
  7. Instaurarea unui „sistem mondial” de difuzare a muzicii etc.
  8. Înregistrarea universală a orei cu pendule ieftine care să indice ora cu precizie astronomică şi să nu necesite întreţinere.
  9. Transmiterea mondială a semnelor, literelor, cecurilor etc. scrise de mână sau bătute la maşină.
  10. Instaurarea unui serviciu universal pentru marină, care să le permită navigatorilor de pe toate vasele să se orienteze perfect fără busolă, să-şi determine poziţia exactă, ora şi viteza, să preîntâmpine coliziunile şi naufragiile etc.
  11. Inaugurarea unui sistem de tipărire mondială pe uscat şi pe mare.
  12. Reproducerea mondială a fotografiilor şi a tot felul de desene sau dosare.
17 Copie 2
17 Copie 2

Giganticul turn Wardenclyffe de transmisie de energie radio al lui Tesla, ridicat între 1901 şi 1903 la Shoreham, în Long Island, ca parte din „Sistemul mondial fără fir”, care însă nu a fost terminat niciodată. Centrala electrică cu două etaje din fundal dă o idee despre scara gigantică a acestui turn de 57 m (care a fost demolat în 1917).

Am propus în plus demonstraţii de transmitere a energiei fără fir la o scară mică, suficientă totuşi pentru a convinge.

Pe de altă parte, am făcut referiri la alte aplicaţii ale descoperirilor mele mult mai importante, care vor fi dezvăluite la o dată ulterioară.

La Long Island a fost construită o centrală al cărei turn avea 57 m înălţime şi al cărei terminal sferic avea un diametru de aproape 21 m. Aceste dimensiuni erau adecvate pentru a transmite practic orice cantitate de energie. La început nu au fost produşi decât 200-300 kw, dar aveam intenţia de a utiliza ulterior mai multe mii de CP. Transmiţătorul trebuia să emită un complex de unde cu caracteristici speciale şi îmi imaginasem un sistem unic pentru a regla prin telefon producerea oricărei cantităţi de energie.
Turnul a fost distrus acum doi ani. Cu toate acestea, proiectele mele sunt obiectul unor noi dezvoltări şi va fi construit alt turn, care va fi chiar perfecţionat în anumite domenii. Cu această ocazie, aş vrea să dezmint un zvon larg răspândit, conform căruia turnul ar fi fost demolat de guvern. Din cauza războiului, s-au născut prejudecăţi în mintea celor care nu ştiau că actele care, acum 30 de ani, mi-au acordat onoarea cetăţeniei americane sunt tot într-un seif, în timp ce diplomele, licenţele, medaliile de aur şi alte distincţii onorifice sunt puse în cufere vechi. Dacă acest zvon ar fi fost întemeiat, aş fi obţinut rambursarea sumei considerabile pe care am dat-o pentru construirea turnului. Dimpotrivă, era în interesul guvernului să păstreze acest turn, îndeosebi pentru că, printre alte aplicaţii de valoare, el permitea localizarea submarinelor în imersiune oriunde s-ar fi aflat ele pe glob. Centrala, serviciile şi perfecţionările mele au fost întotdeauna la dispoziţia oficialităţilor şi, de la începutul conflictelor din Europa, am lucrat în pierdere la mai multe dintre invenţiile mele legate de navigaţia aeriană, propulsia navelor şi transmisia fără fir, care sunt de cea mai mare importanţă pentru ţară. Cei care sunt bine informaţi ştiu că ideile mele au revoluţionat industria SUA şi nu cunosc niciun inventator care, în această privinţă, să fi avut şansa, ca mine, de a-şi vedea invenţiile utilizate în timpul războiului. M-am abţinut să mă exprim în public despre acest subiect până astăzi, deoarece mi se părea deplasat să insist asupra unor probleme personale, în timp ce lumea avea de înfruntat mari probleme. în plus, aş vrea să adaug, în privinţa zvonurilor variate care mi-au ajuns la urechi, că relaţiile mele cu domnul J. Pierpont Morgan nu aveau caracter comercial şi că manifesta faţă de mine aceeaşi deschidere de spirit ca aceea cu care a ajutat mulţi alţi pionieri. Şi-a ţinut întotdeauna promisiunile şi ar fi fost foarte nechibzuit să mai aştept şi altceva de la el. Avea cea mai mare stimă pentru realizările mele şi mi-a dat toate dovezile încrederii sale desăvârşite în capacităţile mele de a realiza ceea ce plănuisem. Nu vreau ca unii indivizi înguşti la minte şi invidioşi să-şi poată închipui că mi-au contracarat cercetările. Pentru mine, aceşti oameni nu sunt nimic mai mult decât nişte microbi ai unei boli urâte. în realitate, legile naturii sunt cele care mi-au întârziat proiectul. Lumea nu era pregătită pentru el. Era prea avansat pentru vremea sa. Totuşi, aceleaşi legi îl vor impune şi, în cele din urmă, va avea un succes triumfător.

18 Copie 2

Nikola Tesla, la vârsta de 60 de ani, într-o fotografie făcută în anul în care American Institute of Electrical Engineers i-a acordat Medalia Edison.

 

Nikola Tesla – Invențiile mele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here