Nikola Tesla – ”Primele mele descoperiri”

0
12

Nikola Tesla – ”Primele mele descoperiri”

Aş vrea să revin în treacăt la aceste experienţe extraordinare, datorită interesului pe care le-ar putea prezenta pentru studenţii la psihologie şi fiziologie, şi totodată fiindcă acea perioadă de suferinţă a fost de o importanţă majoră pentru dezvoltarea mea mentală şi pentru cercetările mele ulterioare. întâi de toate, trebuie să precizez circumstanţele şi condiţiile care le-au precedat, deoarece ar putea furniza o explicaţie, fie şi parţială.

Nik Tesla

Nikola Tesla

Am fost obligat, încă din copilărie, să-mi concentrez atenţia asupra Eului meu şi am suferit mult din această pricină. Totuşi, astăzi cred că a fost un fel de binecuvântare, fiindcă aşa am învăţat să apreciez valoarea inestimabilă a introspecţiei pentru apărarea vieţii şi realizarea obiectivelor. Stresul permanent pe care îl generează această introspecţie şi valul neîncetat de impresii care ajunge la conştiinţa noastră prin toate experienţele ne fac existenţa modernă să devină periculoasă în mai multe privinţe. Cele mai multe persoane sunt atât de absorbite de lumea exterioară, încât nu îşi dau seama deloc de ceea ce se petrece în forul lor interior. Moartea prematură a milioane de oameni îşi are cauza primară în acest fapt. Chiar şi cei care sunt mai respectuoşi cu ei înşişi fac deseori greşeala de a-şi ignora imaginaţia şi nu iau în seamă adevăratele pericole. Ceea ce este adevărat pentru un individ este într-o oarecare măsură şi pentru omenire ca tot unitar. Să luăm, de exemplu, mişcarea actuală a prohibiţiei. Suntem pe cale de a lua în această ţară măsuri drastice, chiar anticonstituţionale, de interzicere a consumului de alcool, în timp ce, pe de altă parte, e fapt dovedit că ceaiul, cafeaua, tutunul, guma de mestecat şi alte stimulente pe care le consumă deseori chiar şi cei foarte tineri sunt mult mai primejdioase, judecând după numărul de dependenţi de aceste produse. De exemplu, când eram student, am constatat, consultând în fiecare an necrologurile din Viena, capitala cafegiilor, că decesele din cauza problemelor cardiace puteau atinge 67% din numărul global. Se va observa probabil acelaşi lucru şi în oraşele în care consumul de ceai este excesiv. Aceste băuturi delicioase duc la o stare de surescitare şi epuizează treptat vasele de sânge fragile ale creierului. De altfel, ele afectează pe deasupra grav circulaţia arterială şi ar trebui consumate cu o moderaţie cu atât mai mare cu cât efectele lor dăunătoare sunt lente şi imperceptibile. Tutunul te incită să gândeşti liber şi fără stres şi îţi scade puterea de concentrare necesară oricărui efort intelectual susţinut. Guma de mestecat nu e decât un ajutor jalnic, deoarece epuizează foarte rapid sistemul glandular şi aduce daune ireversibile, fără a mai pomeni fenomenul de revulsie pe care îl provoacă. Alcoolul consumat cu moderaţie este un tonic excelent, dar devine toxic în doze mai mari, indiferent că este ingerat sub formă de whisky sau că e produs pornind de la zahărul din stomac. Totuşi, nu ar trebui să uităm că toate aceste produse sunt factori de selecţie puternici ai Naturii, supunându-se legii ei severe, dar drepte, în virtutea căreia nu supravieţuiesc decât cei mai puternici. Pe de altă parte, reformatorii zeloşi ar trebui să ţină seama de eterna perversitate a omului, care preferă de departe să lase lucrurile aşa cum sunt, cu indiferenţă, decât să accepte restricţiile forţate. Cu alte cuvinte, avem nevoie de stimulenţi ca să reuşim în ce ne propunem în condiţiile de viaţă actuale şi trebuie să acţionăm cu moderaţie şi să ne stăpânim poftele şi înclinaţiile, oricare ar fi ele. E ceea ce am făcut eu ani de zile, şi în acest fel am putut să rămân tânăr trupeşte şi sufleteşte. Traiul în abstinenţă nu era lucrul care Îmi displăcea cel mai mult. Cu toate acestea, sunt recompensat din plin prin satisfacţia pe care mi-o dau experienţele mele actuale. O să menţionez câteva dintre ele, în speranţa că unii îmi vor adopta preceptele şi filosofia.
Cu ceva vreme în urmă, pe o noapte cu un frig glacial, m-am întors la hotel. Aluneca pe jos şi nu se vedea niciun taxi. La vreo 20 de metri în urma mea mergea un bărbat, care era la fel de grăbit să ajungă la căldură. Deodată, am alunecat şi în aceeaşi clipă am avut o străfulgerare în cap. Nervii mei au reacţionat şi muşchii mi s-au încordat. M-am răsucit şi am aterizat în mâini. Am pornit mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Celălalt m-a ajuns atunci din urmă şi m-a întrebat „Câţi ani aveţi? “ privindu-mă cu un ochi critic. „Aproape 59”, i-am răspuns. „De ce? “ La care el a spus: „Păi, am văzut pisici făcând aşa ceva, dar un om, niciodată! “ Acum vreo lună, voiam să-mi cumpăr ochelari noi şi m-am dus aşadar la oculist ca să-mi facă testele obişnuite. M-a privit cu un aer neîncrezător în timp ce citeam cu uşurinţă chiar şi cele mai mici litere de la o distanţă considerabilă. Când i-am spus că am peste 60 de ani, a rămas cu gura căscată. Prietenii îmi spun deseori că toate costumele îmi vin ca turnate, dar ceea ce nu ştiu ei e că mi le fac pe aceleaşi măsuri ca în urmă cu 35 de ani. Am aceeaşi greutate ca atunci.
În această privinţă am să vă povestesc o întâmplare mai curând amuzantă. într-o seară de iarnă din 1885, domnul Edison, Edward H. Johnson, preşedintele lui Edison Illuminating Company, domnul Bachellor, directorul uzinelor, şi cu mine am intrat într-o clădire de pe 5th Avenue, vizavi de nr. 65, unde se aflau birourile firmei. Cineva a propus să ne ghicim reciproc greutatea şi am fost rugat să mă urc pe un cântar. Edison m-a inspectat la nimereală şi a spus: „Tesla are vreo 69 de kilograme”. Era întru totul exact. Fără haine, cântăream 64,5 kilograme şi de atunci nu m-am mai schimbat. I-am şoptit lui Johnson: „Cum se face că Edison mi-a putut ghici atât de exact greutatea?” Mi-a răspuns cu glas scăzut: „Ce o să vă spun e confidenţial şi să nu o mai spuneţi nimănui: a lucrat mult timp la abatoarele din Chicago, unde cântărea zilnic mii de porci. Aşa a putut ghici”. Prietenul meu, Chauncey M. Depew, povesteşte că un englez, surprins de una dintre anecdotele lui, a rămas perplex şi că abia peste un an a izbucnit în râs. Mie, trebuie să recunosc, mi-a trebuit mai mult de un an ca să înţeleg gluma lui Johnson.
Starea mea de bine vine pur şi simplu din faptul că dau dovadă de moderaţie şi de prudenţă în viaţă şi cel mai surprinzător din toate acestea e că, în copilărie, boala m-a doborât de trei ori, transformându-mă într-o epavă în faţa căreia toţi medicii s-au dat bătuţi. Pe deasupra, ignoranţa şi nepăsarea mea m-au expus la tot felul de riscuri şi de primejdii şi m-au făcut să cad în capcane din care am ieşit ca prin minune. Am fost cât pe ce să mă înec de vreo zece ori, să mă opăresc şi să fiu ars de viu. Am fost încuiat şi uitat şi era să mor de frig. Am fost la un pas de a fi prins de nişte câini turbaţi, de porci şi de alte animale sălbatice. Am supravieţuit unor boli groaznice şi a trebuit să înfrunt destule păţanii. Faptul că sunt teafăr şi viu azi mi se pare a ţine de miracol. Totuşi, amintindu-mi toate aceste incidente, sunt convins că, dacă am fost protejat, aceasta nu s-a datorat deloc întâmplării.
Scopul inventatorului este să găsească soluţii pentru apărarea şi păstrarea vieţii. Indiferent că o face prin punerea anumitor energii în slujba omenirii, perfecţionând aparatele sau inventând dispozitive care fac viaţa mai confortabilă, el contribuie la ameliorarea siguranţei existenţei noastre. Pe de altă parte, inventatorul este mai capabil să se apere în caz de primejdie decât omul de rând, deoarece este vigilent şi prevăzător. Dacă nu ar exista nicio altă dovadă că posedam aceste calităţi, experienţele personale ar fi suficiente pentru a o demonstra. Cititorul va putea judeca singur citind aceste câteva exemple.
Când aveam vreo 14 ani, am vrut într-o zi să-mi sperii câţiva prieteni care se scăldau împreună cu mine. Intenţionam să plonjez sub o structură plutitoare lungă şi să ies de partea cealaltă. Ştiam să înot şi să mă scufund la fel de firesc ca o raţă, aşa că eram sigur că o să reuşesc. Am plonjat deci în apă şi, când m-am îndepărtat suficient cât să nu mă mai poată vedea, m-am întors şi am înotat foarte repede în direcţia opusă. Am crezut că trecusem de structura respectivă şi am urcat la suprafaţă, când, spre marea mea consternare, m-am lovit cu capul de o bârnă. M-am scufundat la loc foarte repede şi am reînceput să înot cu iuţeală până am simţit că nu mai aveam aer. Am urcat atunci pentru a doua oară la suprafaţă şi m-am lovit iarăşi cu capul de o bârnă. Am început să disper. Totuşi, mi-am adunat toate puterile şi am făcut frenetic o a treia încercare, dar rezultatul a fost acelaşi. Nu mai puteam respira şi durerea era insuportabilă. Mi se învârtea capul şi începeam să-mi pierd cunoştinţa. în momentul în care situaţia părea disperată, am avut una dintre acele străfulgerări în care structura mi-a apărut în faţa ochilor deasupra mea. Nu ştiu dacă am văzut sau am ghicit că exista un spaţiu redus între suprafaţa apei şi scândurile pe care se sprijineau bârnele, cert e că, ajuns în pragul leşinului, am urcat şi mi-am lipit gura de scânduri. Am reuşit să inhalez un pic de aer, dar din păcate era amestecat cu picături de apă, care au fost cât pe ce să mă sufoce. Am repetat procedura aceasta de mai multe ori, ca în transă, până când inima mea, care bătea darabana, a revenit la normal şi mi-am recăpătat luciditatea. Apoi, am făcut o serie de alte încercări să ies la suprafaţă, dar îmi pierdusem complet simţul orientării şi dădeam greş întruna. în cele din urmă, am reuşit totuşi să ies din capcana în care mă băgasem în timp ce prietenii mă credeau deja mort şi se apucaseră să-mi caute cadavrul.
Această imprudenţă a pus capăt scăldatului în vara aceea. Cu toate acestea, am uitat în scurt timp lecţia pe care o primisem şi abia peste doi ani aveam să nimeresc iarăşi într-o situaţie şi mai neplăcută, în apropierea oraşului unde îmi făceam studiile la acea vreme erau o moară mare şi un baraj care traversa fluviul. De regulă, apa nu urca mai mult de 5-8 centimetri peste baraj şi să înot până la el era un sport nu foarte periculos, pe care îl practicam adesea. într-o zi, m-am dus singur la fluviu ca să mă distrez ca de obicei. Totuşi, când am ajuns la mică distanţă de zid, mi-am dat seama cu spaimă că apa urcase şi că mă ducea rapid cu ea. Am încercam să mă întorc, dar era prea târziu. Din fericire, am reuşit să mă agăţ de zid cu amândouă mâinile şi să nu fiu dus peste el. Presiunea asupra pieptului meu era foarte mare şi mi-era greu să-mi ţin capul deasupra apei. Nu era ţipenie în jur şi strigătele mele erau acoperite de vuietul cascadei. încetul cu încetul am obosit şi mi-era din ce în ce mai greu să rezist la presiune. Eram gata să-mi dau drumul şi să fiu azvârlit pe stâncile de la baza cascadei, când am văzut într-o străfulgerare diagrama familiară ilustrând principiul hidraulic conform căruia presiunea unui lichid în mişcare este proporţională cu suprafaţa expusă, şi m-am răsucit automat pe partea stângă. Presiunea a scăzut ca prin minune şi în acea poziţie mi-a fost ceva mai uşor să rezist la forţa curentului. Totuşi, nu scăpasem de pericol. Ştiam că mai devreme sau mai târziu aveam să fiu târât în cascadă, fiindcă era imposibil să primesc ajutor la timp, chiar dacă reuşeam să atrag atenţia cuiva. Astăzi sunt ambidextru, dar pe atunci eram stângaci şi nu prea aveam putere în braţul drept. Din acest motiv, nu am îndrăznit să mă întorc ca să mă odihnesc pe cealaltă parte şi, deci, nu-mi rămăsese nimic altceva de făcut decât să mă împing de-a lungul barajului. Trebuia să mă îndepărtez de moara care era în faţa mea, deoarece curentul era mai rapid şi mai puternic acolo. A fost un efort îndelungat şi dureros, şi era cât pe ce să eşuez în final, fiindcă am simţit o adâncitură în dig. Puţina forţă care îmi rămăsese mi-a îngăduit totuşi să trec de ea şi, când am ajuns la mal, am leşinat. Acolo am fost găsit. Pielea îmi era jupuită pe toată partea stângă a corpului şi a fost nevoie de câteva săptămâni pentru ca febra să-mi scadă şi să mă vindec. Acestea sunt doar două dintre numeroasele mele accidente, dar sunt de-ajuns ca să arate că, dacă nu aş fi avut instinctul acesta de inventator, nu aş mai fi astăzi aici ca să vorbesc despre el.
Oamenii mă întreabă adesea cum şi când mi-am început invenţiile. Din câte îmi amintesc, prima încercare a fost destul de ambiţioasă, deoarece implica deopotrivă inventarea unui aparat şi a unei metode. Pentru prima aveam deja un predecesor, dar am fost întemeietorul celei de-a doua. Iată cum s-a întâmplat. Unul dintre colegii mei de joacă primise o undiţă şi tot materialul pentru pescuit, ceea ce a fost un eveniment în sat. A doua zi, toţi s-au dus să pescuiască broaşte. Rămăsesem singur fiindcă tocmai mă certasem cu acel prieten. Nu văzusem niciodată un cârlig de undiţă adevărat. Credeam că e ceva extraordinar, înzestrat cu calităţi deosebite, şi îmi părea fosrte rău că nu mersesem cu ei. îmboldit de această frustrare, mi-am procurat o sârmă de fier, i-am ascuţit unul din capete bătându-l între două pietre, l-am îndoit şi l-am prins de o sfoară solidă. Apoi am tăiat un băţ, am strâns câteva momeli şi am coborât la pârâu, unde erau broaşte din belşug. Totuşi, n-am putut prinde niciuna şi începusem să-mi pierd curajul, când mi-a venit ideea să arunc cârligul gol în faţa unei broaşte care stătea pe o buturugă. La început s-a ghemuit, apoi, treptat, ochii i-au ieşit din cap şi s-au injectat de sânge. S-a umflat până la a-şi dubla volumul şi a hăpăit cu furie cârligul. Am tras imediat de sfoară. Am repetat neobosit manevra aceasta şi ea s-a dovedit infailibilă. Când tovarăşii mei de joacă s-au întors, s-au înverzit de invidie fiindcă nu prinseseră absolut nimic, în ciuda echipamentului sofisticat. Am păstrat secretul foarte mult timp şi îmi aavuram monopolul. Totuşi, în ambianţa sărbătorii de Crăciun, le-am vândut pontul. Toţi au fost atunci în stare să facă la fel ca mine şi vara următoare a fost o hecatombă printre broaşte.
În experienţa mea următoare s-ar părea că a fost prima dată când am acţionat în urma unui impuls instinctiv. Aceste impulsuri aveau să mă domine ulterior şi să mă determine să pun energiile naturii In slujba omenirii. în cazul de faţă, am utilizat cărăbuşi, care sunt o adevărată calamitate în acest ţinut, deoarece uneori pot să rupă crengile copacilor numai cu greutatea lor. Tufişurile erau pline de cărăbuşi. Am legat patru asemenea insecte de nişte aşchii dispuse în cruce care se roteau pe un ax foarte subţire şi care îşi transmiteau mişcarea unui disc mai mare, ceea ce mi-a permis să obţin „o putere” considerabilă. Aceste făpturi erau foarte performante. Odată ce începuseră să se rotească, nimic nu le mai putea opri ore întregi şi, cu cât era mai cald, cu atât „lucrau” mai abitir. Totul mergea cât se poate de bine, când un puşti ciudat a intrat în scenă. Era fiul unui ofiţer în retragere din armata austriacă. Puştiul acesta mânca cărăbuşii de vii şi îi savura de parcă ar fi degustat cele mai delicioase scoici. Spectacolul acesta dezgustător a pus capăt eforturilor mele din acest domeniu foarte promiţător şi de atunci mi-a fost imposibil să mai ating vreun cărăbuş sau orice altă insectă.
Cred că atunci am început să demontez şi să montez la loc pendulele bunicului meu. Am reuşit întotdeauna să fac prima operaţiune, dar am dat greş deseori cu a doua. Din acest motiv, el a pus capăt activităţii mele într-un mod cam brutal şi mi-au trebuit 30 de ani ca să iau din nou un ceas în mână. La scurt timp după aceea, m-am apucat să construiesc un soi de puşcă cu dop alcătuită dintr-un tub, un piston şi două dopuri de cânepă. Ca să tragi trebuia să-ţi apeşi pistonul de burtă şi să împingi foarte rapid tubul îndărăt cu ambele mâini. Atunci aerul dintre dopuri era comprimat şi urca la o temperatură ridicată, până când unul dintre dopuri era expulzat cu zgomot. Şmecheria consta în a şti să selecţionezi, dintre toate tulpinile găunoase care se găseau prin grădină, pe aceea care avea o scobitură conică adaptată. Arma funcţiona de minune, dar activităţile mele au intrat din nefericire în conflict cu geamurile casei noastre şi am suferit o descurajare dureroasă.
Dacă amintirile îmi sunt exacte, am început apoi să cioplesc săbii din mobilele puse la dispoziţia mea. Pe atunci eram sub farmecul poeziei naţionale sârbe şi plin de admiraţie faţă de faptele eroilor săi. Petreceam ore întregi doborându-mi duşmanii reprezentaţi de tulpinile de porumb, ceea ce distrugea evident recolta şi m-a făcut să primesc câteva bătăi la fund pe care mama nu mi le-a administrat de formă, ci cu cea mai mare seriozitate.
Toate acestea şi încă multe altele s-au petrecut înainte de-a avea 6 ani şi de a merge la şcoala din satul Smiljan, unde m-am născut. La sfârşitul acestui an şcolar, ne-am mutat la Gospic, un orăşel din apropiere. Schimbarea aceasta a fost catastrofală pentru mine. Faptul de a fi silit să mă despart de porumbeii, de găinile şi de oile noastre, precum şi de minunatul cârd de gâşte care îşi lua zborul în văzduh dimineaţa şi se întorcea ghiftuit în amurg, într-o formaţie de luptă care ar fi făcut să pălească de ruşine un escadron dintre cei mai buni aviatori actuali de-ai noştri, aproape îmi frângea inima. în casa noastră cea nouă mă simţeam ca un prizonier care se uita de după storuri cum treceau străinii pe stradă. Eram atât de timid, încât aş fi preferat să înfrunt un leu care răgea decât pe vreunul din localnicii care treceau prin faţa ferestrelor noastre. Totuşi, încercarea cea mai grea a fost cea de duminică, când trebuia să mă îmbrac şi să merg la slujbă. Acolo a avut loc un incident la a cărui simplă amintire, ani în şir, îmi îngheţa sângele în vene. Era a doua mea aventură într-o biserică; cu puţin timp în urmă fusesem închis într-o capelă veche de pe un munte greu accesibil, care nu era frecventată decât o dată pe an. A fost o experienţă oribilă, dar aceasta era şi mai rea. în oraş era o doamnă foarte bogată, o femeie cumsecade, dar plină de suficienţă, care venea întotdeauna la slujbă excesiv de machiată, într-o rochie * cu o trenă enormă şi însoţită de suita ei. într-o duminică tocmai trăsesem clopotele în clopotniţă şi coboram în goană scara. în timp ce această mare doamnă ieşea cu un aer maiestuos, am sărit pe trena ei, care s-a rupt cu un zgomot formidabil, ca şi cum un recrut fără experienţă ar fi tras o salvă. Tatăl meu s-a făcut livid de furie. Mi-a tras o palmă uşoară pe obraz, singura pedeapsă corporală pe care mi-a dat-o vreodată tata, dar pe care o mai simt şi acum de parcă ar fi fost ieri. Penibilul acestei situaţii şi confuzia care au urmat nu pot fi povestite. Am fost practic surghiunit din societate până când s-a întâmplat ceva ce mi-a răscumpărat stima oamenilor.
Casa familiei Tesla din Gospic. Liceul la care a învăţat este parţial vizibil în dreapta. Bărbatul în sutană din dreapta este unchiul lui Tesla, Peter, episcop ortodox sârb în Bosnia.
Casa familiei Tesla din Gospic. Liceul la care a învăţat este parţial vizibil în dreapta. Bărbatul în sutană din dreapta este unchiul lui Tesla, Peter, episcop ortodox sârb în Bosnia.
Un tânăr negustor foarte întreprinzător înfiinţase o cazarmă de pompieri. S-au cumpărat o maşină nouă de pompieri şi uniforme, iar bărbaţii au fost puşi să facă exerciţii de salvare şi să defileze. Maşina era de fapt o cisternă cu pompă de incendiu vopsită în roşu şi negru, care trebuia să ducă 16 oameni. într-o după-amiază, totul era gata pentru inaugurarea oficială şi camionul a fost dus la râu. Toţi localnicii erau de faţă ca să asiste la acest mare spectacol. La sfârşitul discursurilor şi al ceremoniei, s-a dat ordinul să se pompeze, dar din furtun nu a ieşit niciun strop de apă. Profesorii şi experţii au încercat în zadar să localizeze pana. Era un fiasco total când am ajuns la faţa locului. Cunoştinţele mele despre mecanism erau nule şi nu ştiam practic nimic despre pneumatică, dar am inspectat instinctiv furtunul de aspirare a apei din râu şi am constatat că era îndoit. Am intrat atunci în apă ca să îl desfac. Apa a pătruns în furtun şi mulţi au fost stropiţi pe hainele lor de duminică. Nici Arhimede alergând gol prin Siracuza şi urlând „Evrika!” nu a făcut mai multă senzaţie decât mine în ziua aceea. Am fost purtat pe umeri ca eroul zilei.
După ce ne-am stabilit în acest oraş, am început o formare de patru ani la ceea ce se numea şcoala elementară secundară, pentru pregătirea studiilor mele la liceul Real-Gymnasium. În toată această perioadă, eforturile, succesele şi necazurile mele aveau să continue.
Am fost desemnat, printre altele, campion naţional la capcanele de ciori. Modul meu de a proceda era foarte simplu. Mă duceam în pădure, mă ascundeam în tufişuri şi imitam strigătele păsărilor. De obicei îmi răspundeau mai multe şi, după un timp, o cioară cobora în tufişuri, lângă mine. După aceea nu-mi rămânea decât să arunc o bucată de carton ca să-i abat atenţia şi să dau fuga să o prind înainte ca ea să apuce să se elibereze din tufişuri. în felul acesta prindeam câte voiam. Totuşi, într-o zi, s-a întâmplat ceva ce m-a silit să le respect. Prinsesem o pereche frumoasă de păsări şi mă pregăteam să mă întorc acasă împreună cu un prieten. Când am ieşit din pădure, mii de ciori se adunaseră laolaltă şi făceau o gălăgie înspăimântătoare. S-au luat după noi şi în câteva minute am fost înconjuraţi. Deodată, am primit o lovitură în ceafă, care m-a doborât la pământ. Atunci păsările m-au atacat din toate părţile şi am fost silit să le dau drumul celor două, după care m-am dus, uşurat, la prietenul meu, care se refugiase într-o grotă.
În clasă erau câteva modele mecanice care mi-au stârnit curiozitatea şi care se află la originea interesului meu pentru turbinele cu apă. Am construit o serie întreagă şi m-am distrat mult punându-le în funcţiune. O să vă povestesc un incident ca să exemplific cât de extraordinară era viaţa mea. Unchiul meu nu aprecia deloc aceste hobby-uri şi mă certa adesea. Văzusem o descriere fascinantă a cascadei Niagara şi îmi imaginasem că o roată enormă se învârtea datorită ei. I-am spus unchiului meu că, într-o bună zi, o să plec în America pentru a-mi înfăptui acest vis. Treizeci de ani mai târziu, proiectul meu privitor la cascada Niagara devenea realitate şi mă minunam de misterul de nepătruns al spiritului omenesc.
Am construit tot felul de alte aparate şi motoare, dar cele mai bune pe care le-am realizat vreodată au fost arbaletele. Când trăgeam cu ele, săgeţile dispăreau din faţa ochilor mei şi, la distanţă scurtă, puteau trece printr-o scândură de pin de 2,5 centimetri grosime. Cum m-am antrenat foarte mult la trasul cu arcul, pielea de pe burtă mi s-a îngroşat şi întărit, semănând cu o piele de crocodil şi mă întreb deseori dacă din cauza acestor exerciţii sunt şi azi în stare să diger pietricele! Trebuie să vă mai spun şi despre performanţele mele cu praştia, care mi-ar fi permis cu siguranţă să am un succes nebun la hipodrom. Daţi-mi voie să vă povestesc una dintre isprăvile pe care am făcut-o cu acest fost dispozitiv de război, care va pune la încercare credulitatea cititorilor. Mă jucam cu praştia în timp ce mă plimbam cu unchiul meu pe malul râului. Păstrăvii se agitau în apă la căderea serii şi din când în când unul sărea din apă. Corpul lui strălucitor se profila clar pe o stâncă din spate ieşită din apă. Evident, orice băiat ar fi putut nimeri un peşte In condiţii atât de favorabile, dar eu am elaborat un plan mult mai dificil şi i-am descris unchiului ce aveam de gând să fac în cele mai mici detalii. Voiam să trag cu o piatră care urma să nimerească peştele, să-l izbească de stâncă şi să-l taie în două. Zis şi făcut! Unchiul m-a privit şi a strigat cuprins de o spaimă nespusă: „Vade retro, Satana!” A trebuit să treacă câteva zile până să-mi vorbească din nou. N-o să mai pomenesc alte isprăvi, deşi superbe, dar am sentimentul că m-aş putea culca pe lauri o mie de ani.
Turbine ale uzinei de la cascada Niagara
Turbine ale uzinei de la cascada Niagara

 

Nikola Tesla, ”Invenţiile mele”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here