Nikola Tesla – ”Invenţiile mele” – Copilăria

0
31

Nikola Tesla – ”Invenţiile mele” – Copilăria

Dezvoltarea progresivă a omenirii depinde din plin de invenţiile sale, care sunt produsele prin excelenţă ale spiritului ei creator. Scopul ultim este stăpânirea totală a lumii materiale, exploatarea forţelor naturii pentru nevoile omului. în aceasta constă sarcina dificilă a inventatorului care este deseori neînţeles şi răsplătit necorespunzător. Totuşi, el găseşte ample compensaţii în plăcerea de a-şi exercita puterile şi în a şti că face parte dintr-o clasă excepţional privilegiată, fără de care rasa umană ar fi pierit demult într-o luptă anevoioasă cu elementele nemiloase.
În ce mă priveşte, am putut să mă bucur deja mai mult decât voiam de această plăcere minunată într-atât de mult încât timp de mai mulţi ani am trăit în mod aproape permanent în extaz. Am reputaţia de a fi un truditor înverşunat. Se poate să fie adevărat, cu condiţia ca activitatea mentală să fie sinonimă cu munca, deoarece i-am consacrat practic toate ceasurile mele de veghe. Dimpotrivă, dacă munca e definită ca o performanţă definită, de realizat într-un timp dat şi după reguli stricte, atunci trebuie să fiu cel mai mare leneş. Fiecare efort depus sub constrângere cere sacrificarea unei fracţiuni de energie vitală. Eu nu am plătit niciodată acest preţ. Dimpotrivă, m-am desfăşurat întotdeauna în gândurile mele. Pentru a-mi prezenta onest şi coerent activităţile, în acest ansamblu de articole publicate în colaborare cu editorii revistei Electrical Experimenter, care sunt destinate îndeosebi tinerilor noştri cititori, trebuie să revin asupra impresiilor mele din tinereţe, deşi fără tragere de inimă, şi să reamintesc circumstanţele şi evenimentele care au jucat un rol decisiv şi determinant în cariera mea.
Nikola Tesla - ”Invenţiile mele” - Copilăria
Nikola Tesla, adolescent
Primele noastre tentative sunt pur instinctive. Ele ne sunt sugerate de o imaginaţie vie şi nedisciplinată. Pe măsură ce creştem, raţiunea se impune şi devenim din ce în ce mai ordonaţi şi metodici.
Însă aceste impulsuri din copilăria timpurie, deşi neavând nicio productivitate imediată, sunt de cea mai mare importanţă şi ne pot modela destinul. Intr-adevăr, cred astăzi că, dacă le-aş fi înţeles şi întreţinut în loc să caut să mă descotorosesc de ele, moştenirea mea lăsată omenirii ar fi fost considerabil îmbogăţită. Aceasta deoarece abia când am atins vârsta adultă mi-am dat seama că sunt inventator.
Asta s-a întâmplat dintr-o serie de cauze. în primul rând, aveam un frate extraordinar de înzestrat. Era un spirit rar, unul dintre acele fenomene ale inteligenţei pe care nu a reuşit să îl explice nicio investigaţie biologică. Moartea sa prematură mi-a lăsat părinţii inconsolabili. Aveam un cal care ne fusese dăruit de un prieten de familie. Era un animal splendid, de rasă arabă, care avea o inteligenţă aproape umană. Toată familia avea mare grijă de el şi îl răsfăţa, deoarece într-o zi îi salvase viaţa tatălui meu, în împrejurări uimitoare. Era iarnă şi, într-o noapte, tata a fost chemat la un caz urgent. în timp ce traversa un munte înzăpezit, năpădit de lupi, calul s-a speriat şi a luat-o la fugă, după ce îl azvârlise pe tata din şa. S-a întors acasă epuizat şi plin de sânge, dar, când clopotul a început să sune alarma, calul a pornit înapoi în fugă spre locul accidentului. Echipa de căutare nici n-a apucat să ajungă la ei că, pe drum, l-a întâlnit pe tata, care îşi revenise în simţiri şi încălecase din nou, fără să-şi fi dat seama că zăcuse câteva ceasuri în zăpadă. Acest cal era vinovat şi de rănile fratelui meu, care i-au fost fatale. Am fost martor la cele întâmplate şi, cu toate că au trecut de atunci 56 de ani, impresia mea vizuală nu şi-a pierdut cu nimic din forţă.
Toate eforturile pe care le puteam face păreau nule în comparaţie cu rezultatele pe care le obţinuse fratele meu. Toate succesele mele nu făceau decât să intensifice sentimentul de pierdere a părinţilor mei. Din acest motiv, am crescut având foarte puţină încredere în mine. Totuşi, eram departe de a fi considerat un puşti nătâng, dacă e să judecăm după un incident de care îmi amintesc foarte bine. într-o zi, consilierii municipali au trecut pe stradă, unde mă jucam cu alţi băieţi. Cel mai vârstnic dintre aceşti oameni venerabili, un cetăţean înstărit, s-a oprit ca să ne dea fiecăruia o monedă de argint. Apropiindu-se de mine, s-a oprit şi mi-a spus: „Priveşte-mă în ochi”. Privirea mea a întâlnit-o pe a lui şi am întins mâna să primesc moneda preţioasă. Spre consternarea mea, el mi-a spus: „Nu! Tu n-o să primeşti nimic, eşti prea inteligent!” Pe seama mea circula o poveste amuzantă. Aveam două mătuşi bătrâne foarte ridate, şi una din ele avea doi dinţi ieşiţi în faţă, ca nişte colţi de elefant, cu care mă împungea în obraji de fiecare dată când mă săruta. Nimic nu mă speria mai rău decât gândul de a fi îmbrăţişat de aceste rude pe cât de afectuoase, pe atât de respingătoare. într-o zi, când mama mă ducea în braţe, am fost întrebat pe care din ele o prefer. După ce le-am examinat atent chipurile, am spus cu un aer degajat arătând-o pe una cu degetul: „Asta nu-i aşa de urâtă ca cealaltă”.
De altfel, eram menit, de la naştere, să devin ecleziast şi ideea aceasta mă copleşea încontinuu. Voiam să mă fac inginer, dar tatăl meu era neînduplecat. Era fiul unui ofiţer care luptase în armata marelui Napoleon şi primise o educaţie militară, ca şi fratele lui, care era profesor de matematică într-o instituţie foarte importantă. în mod ciudat, el a intrat mai târziu în rândul clerului, unde a ajuns la o poziţie eminentă. Era om foarte instruit, un adevărat filosof naturalist, poet şi scriitor şi se spunea că predicile sale erau la fel de elocvente ca ale lui Abraham la Santa Clara. Avea o memorie excepţională şi recita adesea lungi extrase din lucrări în mai multe limbi. Se întrecea uneori cu gluma spunând că, dacă textele clasice ar dispărea, ar putea să le rescrie. Stilul său era foarte apreciat, mânuia satira mai bine ca oricine şi frazele îi erau scurte, dar concise. Observaţiile sale pline de umor erau întotdeauna originale şi caracteristice. Pot să dau două sau trei exemple pentru a ilustra subiectul. Printre muncitorii care ajutau la fermă era un om saşiu, pe nume Mane. Intr-o zi, când tăia lemne, toporul a fost cât pe ce să-i scape din mână; tatăl meu, care stătea lângă el, a fost destul de îngrijorat şi l-a îndemnat să fie prudent în termenii următori: „Pentru Dumnezeu, Mane, nu confunda ceea ce vezi cu ceea ce vrei să tai!” Altădată, a plecat la plimbare cu un prieten care, neglijent, lăsase să-i atârne pulpana paltonului de blană pe lângă roata trăsurii. Tata i-a atras atenţia spunând: „Ridică-ţi paltonul că îmi strici cauciucul!” Avea pe deasupra o manie ciudată de a-şi vorbi sieşi şi ducea deseori conversaţii animate în care dădea curs unui raţionament înflăcărat, schimbându-şi tonul vocii. Cineva care ar fi ascultat fără să ştie despre ce era vorba ar fi jurat că în cameră se aflau mai multe persoane.

Milutin, tatăl lui Nikola

Deşi îi datorez toată creativitatea mamei, educaţia pe care mi-a dat-o tata mi-a fost cu siguranţă salutară. Ea includea tot felul de exerciţii, cum ar fi acela de a ne ghici reciproc gândurile, de a descoperi imperfecţiunile locuţiunilor, de a repeta fraze foarte lungi
şi calcul mental. Aceste lecţii zilnice aveau să-mi fortifice memoria şi raţionamentul şi mai ales să-mi dezvolte simţul critic. Nu e nicio îndoială că mi-au fost foarte utile.

 

mama
Djuka, mama lui Nikola
Mama se trăgea din una dintre cele mai vechi familii din ţară şi dintr-un şir de generaţii de inventatori. Tatăl şi bunicul ei au inventat multe aparate casnice sau de uz agricol şi altele. Era realmente o femeie remarcabilă, înzestrată cu talente, curaj şi forţă morală, care luptase cu greutăţile vieţii şi avusese nu o dată de înfruntat încercări grele. Când avea 16 ani, asupra ţinutului se abătuse o ciumă virulentă. Tatăl ei plecase să dea ultima împărtăşanie muribunzilor şi în lipsa lui fata s-a dus să ajute o familie vecină, lovită de boala mortală. Toţi cei cinci membri ai familiei au murit unul după celălalt. Ea a spălat cadavrele, le-a îmbrăcat şi le-a întins, punând în jurul lor flori, după datina locală. La întoarcerea tatălui, totul era gata pentru slujba înmormântării creştine. Mama era o inventatoare de prim ordin şi cred că ar fi putut face lucruri mari, dacă n-ar fi fost aşa de departe de viaţa modernă şi de numeroasele oportunităţi pe care le oferea aceasta. Ea a inventat şi a construit tot felul de instrumente şi de aparate şi a ţesut cele mai frumoase desene cu fire toarse de ea însăşi.
Semăna singură seminţele, îngrijea plantele şi alegea fibrele. Muncea neobosită din zori şi până târziu noaptea şi, în majoritate, hainele şi husele noastre de mobilier erau făcute de mâna ei. La peste 60 de ani, degetele îi erau încă îndeajuns de suple pentru a putea face trei noduri cât ai clipi.
Totuşi, mai exista un motiv foarte important pentru care puterea mea de invenţie s-a dezvoltat atât de târziu. Când eram băieţel, sufeream de un handicap foarte deosebit, din cauza unor imagini închipuite, însoţite deseori de fulgerări puternice de lumină, care îmi tulburau perceperea obiectelor reale şi interferau cu gândurile şi gesturile mele. Erau imagini de lucruri şi de scene pe care le văzusem cu adevărat şi niciodată ale celor pe care mi le imaginasem. Când mi se spunea un cuvânt, imaginea obiectului pe care îl desemna se prezenta rapid vederii mele şi uneori nu eram în stare să spun dacă ceea ce vedeam era real sau nu. Aceasta mă deranja şi mă neliniştea mult. Niciunul dintre studenţii la psihologie sau fiziologie pe care i-am consultat nu putea da o explicaţie satisfăcătoare acestui fenomen. Se părea că acest caz al meu era unic, deşi trebuie să fi fost cu siguranţă predispus la acest tip de experienţe, deoarece ştiam că fratele meu trăise acelaşi lucru. După teoria mea personală, imaginile erau rezultatul unei acţiuni reflexe a creierului asupra retinei în situaţii de mare surescitare. Desigur că nu erau halucinaţii, ca acelea care apar în creierele bolnave şi angoasate, deoarece în alte privinţe eram întru totul normal şi calm. Ca să vă dau o idee despre indispoziţia mea, imaginaţi-vă, de exemplu, că în timpul zilei am asistat la o înmormântare sau la un alt spectacol greu de suportat. în liniştea nopţii următoare, o imagine foarte vie a scenei îmi apărea negreşit în faţa ochilor, fără să pot face nimic ca să o suprim. Uneori, ea persista, deşi îmi puteam trece mânti prin ea. Dacă explicaţia mea e corectă, ar trebui să fie posibil să se proiecteze pe un ecran orice vizualizare şi să fie făcută perceptibilă. Un asemenea progres ar fi o revoluţie în toată regula în relaţiile umane. Sunt convins că această minunăţie poate fi şi va fi realizată într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pot chiar să adaug că am reflectat îndelung la această problemă pentru a încerca să găsesc o soluţie.
Ca să scap de aceste imagini traumatizante, am încercat să-mi concentrez spiritul asupra imaginii percepute anterior, ceea ce mi-a permis deseori să obţin o uşurare temporară. Pentru aceasta însă trebuia să creez continuu noi imagini. Totuşi, mi-am dat seama în scurt timp că îmi epuizasem stocul de imagini, ajungând la sfârşitul „filmului”, deoarece nu cunoşteam încă mare lucru despre lumea asta, doar elementele familiare şi mediul meu imediat. în timp ce practicam acest tip de exerciţiu mental a doua sau a treia oară pentru a-mi alunga acele imagini din minte, am observat că era din ce în ce mai puţin eficient. Atunci am hotărât instinctiv să fac excursii dincolo de limitele lumii mele familiare, dar restrânse şi am văzut scene noi. La început erau neclare şi vagi şi dispăreau când încercam să mă concentrez asupra lor. Totuşi, cu timpul, au devenit din ce în ce mai clare şi mai distincte, până la a lua aparenţa lucrurilor concrete. Mi-am dat seama în curând că eram în cea mai mare formă când mi-am forţat imaginaţia să meargă din ce în ce mai departe pentru a obţine noi impresii. Aşa am început să călătoresc, evident, mental, în fiecare noapte şi uneori chiar şi ziua, când eram singur, plecam în călătorie şi descopeream locuri, oraşe şi ţinuturi noi. Trăiam acolo, Întâlneam oameni, mă împrieteneam cu anumite persoane şi, oricât de necrezut ar părea, ele erau la fel de amabile şi la fel de expresive ca acelea din viaţa mea reală.

Am continuat să practic aceste exerciţii până la 17 ani, când spiritul meu s-a orientat serios spre invenţii. Mi-am dat seama, spre marea mea bucurie, că posedam o putere imensă de vizualizare.

Nu aveam nevoie de modele, de desene sau de experienţe. Le imaginam şi erau reale în mintea mea. Am fost aşadar orientat în mod inconştient să creez ceea ce numesc o nouă metodă de materializare a conceptelor şi a ideilor creatoare, aflată în opoziţie desăvârşită cu metoda pur experimentală, care este, după părerea mea, mult mai rapidă şi mai eficace. Când o persoană începe să construiască un aparat pentru a concretiza o idee brută, ea este absorbită de toate detaliile şi imperfecţiunile dispozitivului. Pe măsură ce îl perfecţionează şi îl construieşte, puterea sa de concentrare scade şi pierde din vedere principiul de bază. Se poate ajunge, bineînţeles, la un rezultat în acest fel, dar e întotdeauna în detrimentul calităţii.
Metoda mea e diferită. Eu nu mă grăbesc cu lucrările practice. Când am o idee, încep imediat să o elaborez în imaginaţie. îi modific construcţia, îi aduc ameliorări şi fac să funcţioneze aparatul în capul meu. Nu contează că fac să funcţioneze turbina mea în minte sau că o testez în laborator. Pot chiar să ştiu când nu funcţionează corect. Pentru mine nu e nicio diferenţă. Rezultatele sunt aceleaşi. Aşa pot dezvolta şi perfecţiona rapid un concept fără să mă ating de materie. Când am ajuns în stadiul în care mi-am integrat în invenţie toate perfecţionările pe care le-am putut imagina şi nu mai văd nimic care să nu fie perfect, trec la concretizarea acestui produs final elaborat în creierul meu. Invariabil, aparatul funcţionează aşa cum mi-l imaginasem şi experienţele se desfăşoară exact cum le prevăzusem. Sunt 20 de ani de când procedez astfel, fără să fi existat vreodată greşeală. Şi de ce n-ar fi aşa? Construcţia mecanică şi electrotehnica duc sistematic la rezultatele dorite. Nu există practic nimic care să nu poată fi calculat sau studiat dinainte, pe baza teoriilor existente şi a datelor practice. Punerea în aplicare a unei idei originale brute, aşa cum se procedează de obicei, nu este pentru mine altceva decât o pierdere de energie, de timp şi de bani.
Cu toate acestea, încercările din copilărie mi-au mai adus o compensaţie. Exerciţiile mentale neîntrerupte mi-au dezvoltat capacitatea de observaţie şi mi-au permis să descopăr un adevăr de mare importanţă.’Observasem că apariţia imaginilor era precedată întotdeauna de adevărate viziuni de scene, în condiţii deosebite şi în general excepţionale, şi eram silit, de fiecare dată, să determin impulsul original. După o vreme, acest lucru a devenit aproape automat şi mi-a fost din ce în ce mai uşor să fac legătura dintre efecte şi cauzele lor. Spre marea mea surpriză, mi-am dat seama curând că fiecare gând fusese condiţionat de o impresie exterioară şi că în plus toate acţiunile mele erau comandate în acelaşi fel. De-a lungul timpului, mi-a devenit evident că eram un simplu automat ale cărui mişcări se efectuau ca reacţie la stimuli ai organelor mele senzoriale şi care gândea şi acţiona în consecinţă. în practică, asta ţine de ştiinţa teleautomatelor (astăzi i-am spune robotică) care, deocamdată, se află încă la primii paşi. Dar posibilităţile sale latente vor sfârşi prin a apărea într-o bună zi. Sunt ani de când plănuiesc să construiesc automate autonome şi sunt sigur că se pot concepe mecanisme care vor funcţiona ca şi cum ar poseda un anumit nivel de inteligenţă şi care vor revoluţiona comerţul şi industria.
În jurul vârstei de 12 ani am reuşit pentru prima dată, după mari eforturi, să elimin voit o viziune, dar nu am reuşit niciodată să controlez străfulgerările de lumină despre care vorbeam mai sus. Era poate experienţa mea cea mai ciudată şi mai inexplicabilă. Ele apăreau când mă aflam într-o situaţie primejdioasă sau penibilă ori când exultam. în anumite ocazii, am văzut limbi de foc pretutindeni In jur. în loc să scadă, intensitatea lor n-a făcut decât să crească odată cu timpul până la a atinge maximumul când aveam vreo 25 de ani. în 1883, pe când eram la Paris, un mare industriaş francez mi-a trimis o invitaţie la o partidă de vânătoare, pe care am acceptat-o. Petrecusem multă vreme la uzină şi aerul curat m-a revigorat. Când m-am întors în oraş în seara aceea, am avut impresia vie că îmi luase foc capul. Am văzut o lumină ca şi cum în creierul meu se afla un soare mic şi mi-am petrecut noaptea punându-mi comprese reci pe capul meu martirizat. în cele din urmă, străfulgerările au scăzut ca frecvenţă şi intensitate, dar a fost nevoie de trei săptămâni şi mai bine ca să înceteze complet. Când mi-a venit a doua invitaţie, am refuzat categoric!
Aceste fenomene luminoase continuă să se manifeste din când In când, ca atunci când am o idee nouă pentru cercetările mele, dar nu mai sunt atât de copleşitoare, deoarece intensitatea lor e destul de scăzută. Când închid ochii, văd întotdeauna mai întâi un fond albastru întunecat uniform, cum e cerul într-o noapte senină, dar fără stele. Intr-un interval de câteva secunde, acest fond e invadat de nenumărate scântei verzi şi mici, dispuse în mai multe straturi, care înaintează spre mine. Apoi, în dreapta apar două perechi de linii paralele foarte înguste, care formează un unghi drept şi sunt de toate culorile, dar în care predomină galbenul, verdele şi auriul. Apoi, liniile devin din ce în ce mai strălucitoare şi totul e presărat de pete de lumină scânteietoare foarte dese. Această imagine traversează încet tot câmpul meu vizual şi, după 10 secunde dispare în stânga, lăsând un fond de un gri inert şi neplăcut, ce devine foarte repede o mare de nori, care încearcă vădit să se transforme în forme vii. E ciudat că nu pot proiecta nicio imagine în această mare cenuşie înainte de cea de-a doua fază. De fiecare dată înainte de a adormi, văd trecând imagini de persoane sau de obiecte. Când apar, ştiu că sunt pe punctul de a mă cufunda în somn, dar, dacă nu apar, ştiu că voi petrece o noapte albă.
O să descriu o altă experienţă ciudată pentru a arăta că imaginaţia mea a jucat un rol foarte mare în copilărie. La fel ca majoritatea copiilor, îmi plăcea la nebunie să sar şi simţeam din ce în ce mai mult dorinţa de a pluti în văzduh. Ocazional, dinspre munte începea să bată un vânt foarte puternic şi bogat în oxigen, care îmi făcea corpul uşor ca pluta, şi atunci săream şi pluteam în aer o bucată bună de vreme. Era o senzaţie minunată şi mare mi-a fost decepţia când, ulterior, mi-am pierdut iluziile.
Aceasta este perioada în care am dobândit multe înclinaţii, aversiuni şi obiceiuri, dintre care unele sunt imputabile unor impresii exterioare, în timp ce altele sunt inexplicabile. Aveam o aversiune profundă pentru cerceii femeilor, dar celelalte bijuterii, de exemplu brăţările, îmi plăceau mai mult sau mai puţin, în funcţie de formă. Eram în pragul crizei doar când vedeam o perlă, dar scânteierea cristalelor sau a altor obiecte cu muchii tăioase şi cu suprafeţe netede mă fascina. Nu aş fi fost în stare să ating părul altei persoane, decât poate, sub ameninţarea cu arma. Făceam un puseu de febră la simpla vedere a unei piersici şi, dacă în casă exista chiar şi o bucăţică de camfor, aveam o senzaţie foarte neplăcută. Până şi astăzi mi se mai întâmplă să am unele dintre aceste comportamente compulsive tulburătoare. Când las să cadă bucăţele de hârtie într-o cupă plină cu apă, simt în gură un gust bizar şi detestabil. Număram paşii pe care îi făceam şi calculam volumul farfuriilor de supă, al ceştilor de cafea şi al alimentelor, deoarece, dacă nu o făceam, nu aveam niciun chef să mănânc. Trebuia ca toate operaţiunile mele sau tot ce făceam în mod repetitiv să se poată împărţi la trei şi, dacă nu era aşa, mă simţeam obligat să iau totul de la început, chiar dacă asta îmi consuma ore întregi.
Până la vârsta de 8 ani am avut un caracter slab şi inconstant. Nu aveam nici curajul, nici forţa de a lua o decizie fermă. Emoţiile îmi apăreau în impulsuri şi nu încetau să treacă de la o extremă la alta. Dorinţele mele aveau o forţă arzătoare şi se înmulţeau asemenea capetelor hidrei. Eram oprimat de gânduri dureroase legate de viaţă şi de moarte şi de o frică religioasă. Eram stăpânit de superstiţii şi angoasat de spiritul diavolului, de fantome, de căpcăuni şi de alţi monştri cumpliţi ai tenebrelor. Şi apoi, brusc, lucrurile s-au schimbat cu totul şi cursul întregii mele vieţi a fost alterat.
poza 1
Casa natală a lui Nikola Tesla de la Smiljan din Licko, un comitat din Croaţia (în dreapta, ruinele bisericii tatălui său). La naşterea sa, această regiune era district militar din Austro-Ungaria.
Cel mai mult îmi plăceau cărţile. Tatăl meu avea o bibliotecă mare şi, de cum puteam, încercam să-mi potolesc setea de lectură. Totuşi, el mi-o interzicea şi se înfuria când mă prindea în flagrant delict. Când a descoperit că citeam pe ascuns, a pitit lumânările. Nu voia să-mi stric ochii. Cu toate acestea, am reuşit să fac rost de seu şi mi-am înjghebat un fitil, am topit lumânările în forme de cositor şi în fiecare noapte astupam gaura cheii şi crăpăturile din uşă. Aşa puteam citi toată noaptea pe când ceilalţi dormeau, până la ora când mama îşi începea treburile casnice anevoioase. într-o seară am dat peste o povestire intitulată „Abafi” (fiul lui Aba), o traducere sârbă dintr-un autor ungur bine-cunoscut, Josika. Această carte a reuşit să-mi trezească puterea latentă a voinţei şi am început să practic autocontrolul. La început, hotărârile mi s-au topit ca zăpada la soare, dar, după un timp, am reuşit să-mi stăpânesc slăbiciunea şi am simţit o bucurie până atunci necunoscută: aceea de a putea face exact ce voiam. De-a lungul timpului, aceste exerciţii mentale riguroase au devenit a doua mea natură. La început a trebuit să-mi stăpânesc dorinţele, dar treptat aspiraţiile şi voinţa mi s-au contopit perfect. Ani de disciplină mi-au îngăduit să ajung la o stăpânire de sine desăvârşită şi mă dăruiam unor pasiuni care, chiar şi pentru cei mai puternici oameni, ar fi putut să fie mortale. înr-o perioadă anume am fost cuprins de mania jocului, ceea ce i-a îngrijorat nespus pe părinţi. Totuşi, jocul de cărţi era pentru mine chintesenţa plăcerii.
tatal
Milutin, tatăl lui Nikola

Tatăl meu ducea o viaţă exemplară şi nu-mi putea ierta irosirea aceasta nechibzuită de timp şi de bani.

Eram foarte ferm în hotărârile mele, dar filosofia mea nu avea nicio valoare. I-am spus tatălui meu: „Pot să renunţ oricând vreau, dar trebuie oare să renunţ la un lucru pe care nu aş vrea să îl dau pentru toate bucuriile paradisului?” îşi dădea adesea frâu liber mâniei şi dispreţului, dar mama reacţiona diferit. Ea înţelegea caracterul bărbaţilor şi ştia că propria mântuire nu putea fi obţinută decât cu preţul unor eforturi personale. îmi amintesc că, într-o după-amiază, când pierdusem totul la joc şi ceream bani pentru o ultimă partidă, s-a apropiat de mine cu un teanc de bancnote şi mi-a spus: „Du-te şi distrează-te. Cu cât o să pierzi mai repede ce avem, cu atât mai bine. Ştiu că o să-ţi treacă” Avea dreptate. Atunci, în acel moment, mi-am dominat patima şi singurul lucru pe care îl regret e că nu a fost de o sută de ori mai puternică. Nu numai că am învins-o, ci mi-am şi smuls-o din inimă, încât nu a mai rămas nici urmă de dorinţă. Din ziua aceea nu-mi mai pasă de joc nici cât negru sub unghie.
Într-o altă perioadă fumam enorm, încât sănătatea îmi era ameninţată. Şi aici, voinţa mea s-a impus şi nu numai că m-am lăsat de fumat, ci am şi nimicit tot ce ţinea de acest prost obicei. Cu multă vreme în urmă sufeream de inimă, până când am descoperit că pricina era ceaşca de cafea nevinovată pe care o beam în fiecare dimineaţă. Am renunţat la ea, deşi, recunosc, nu mi-a fost uşor. în acelaşi fel am verificat şi mi-am înfrânat şi alte obiceiuri şi pasiuni, şi nu numai că mi-am salvat viaţa, dar am şi simţit o satisfacţie enormă de pe urma a ceea ce majoritatea oamenilor ar numi privaţiune şi sacrificiu.

Nikola Tesla, ”Invenţiile mele”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here