Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla

0
29

Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla

Aveam să mă dedic cu totul şi cu o imensă plăcere preocupării de a-mi imagina motoare şi de a dezvolta noi tipuri. Eram intr-o stare de fericire mentală cum nu mai cunoscusem niciodată. Ideile îmi veneau fără întrerupere şi singura mea problemă era să le reţin. Piesele aparatelor pe care le concepeam erau pentru mine întru totul reale şi tangibile până la detaliu şi puteam chiar să observ primele semne de uzură. Îmi plăcea să-mi imaginez motoarele în funcţionare perpetuă, deoarece era un spectacol mai fascinant. Când o înclinaţie firească se transformă în dorinţă pasionată, avansezi spre ţelul tău cu paşi gigantici. Am conceput, în intervalul a două luni, practic toate tipurile de motoare şi toate modificările sistemelor care îmi poartă astăzi numele.

Nikola Tesla - Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla
Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla

Alternatorul

Contingenţele vieţii m-au făcut să încetez temporar activităţile mentale stresante şi mă întreb dacă nu a fost până la urmă o providenţă. O ştire aflată din timp referitoare la administrarea telefoanelor m-a determinat să vin la Budapesta şi ironia sorţii a vrut să acţept un post de designer la Biroul Central de Telegrafe al guvernului maghiar, cu un salariu pe care nu-l voi preciza, fiindcă ar fi nepotrivit să-l dezvălui! Din fericire, am reuşit să câştig încrederea inspectorului-şef, care mi-a cerut să fac calculele, planurile şi estimările noilor instalaţii, până când reţeaua telefonică avea să fie operaţională şi urma să preiau conducerea ei. Cunoştinţele şi experienţele practice pe care le-am dobândit în această funcţie au fost foarte preţioase şi am avut multe oportunităţi să-mi exercit talentele de inventator. Am efectuat mai multe ameliorări ale dispozitivelor sistemului central şi am pus la punct un amplificator telefonic care nu a fost niciodată depus spre brevetare şi care nu a fost niciodată descris public, dar care mi-ar aparţine şi astăzi. Ca recunoaştere a serviciilor mele, domnul Puskas, administratorul firmei, mi-a oferit, când a plecat din postul de la Budapesta, un post la Paris, pe care l-am acceptat bucuros.
N-am să uit niciodată impresia profundă pe care mi-a lăsat-o acest oraş vrăjit. După ce am sosit, mi-am petrecut câteva zile hoinărind pe străzi, răscolit cu totul de acel nou spectacol. Ispitele erau numeroase şi irezistibile şi, vai, mi-am cheltuit tot salariul imediat ce l-am primit. Când domnul Puskaş a venit să mă întrebe cum o duceam, i-am descris situaţia foarte clar, spunând că „ultimele 29 de zile ale lunii sunt cele mai grele!” Am dus atunci o viaţă foarte activă, care semăna cu ceea ce se cheamă astăzi „moda Roosevel”. Indiferent de starea vremii, mergeam de la locuinţa mea, de pe bulevardul St. Marcel, la o piscină de pe malul Senei. Plonjam în apă, făceam douăzeci şi şapte de bazine, apoi mergeam o oră până la Ivry, unde se afla uzina societăţii. Acolo luam un mic-dejun frugal, la 7:30, apoi aşteptam cu nerăbdare prânzul. între timp, trebuia să trudesc pentru directorul uzinei, domnul Charles Batchellor, care era şi prietenul intim şi asistentul lui Edison. În plus, aici am fost pus în legătură cu câţiva americani care au fost cât pe ce să se îndrăgostească de mine datorită iscusinţei mele la… biliard! Le-am explicat invenţiile mele acestor oameni, şi unul dintre ei, domnul D. Cunningham, şeful departamentului mecanic, mi-a propus înfiinţarea unei societăţi anonime. Această propunere mi s-a părut dintre cele mai bizare. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce însemna asta, doar că era un mod de a rezolva lucrurile în stil american. Nu i-am dat totuşi curs, fiindcă în lunile care au urmat am fost deseori în deplasare în Franţa şi în Germania pentru a repara centralele electrice când era pană. Întors la Paris, i-am expus unuia dintre administratorii firmei, domnul Rau, un proiect de perfecţionare a dinamurilor lor, care a fost acceptat. Succesul meu a fost total şi directorii, bucuroşi, mi-au acordat privilegiul de a dezvolta regulatoare automate care erau foarte aşteptate. La puţin timp după aceea, au existat câteva probleme cu instalaţia electrică a noii gări din Strasbourg, în Alsacia. Cablurile erau defectuoase şi, la ceremonia de inaugurare, în prezenţa bătrânului împărat Wilhelm I, a avut loc o explozie provocată de un scurtcircuit, care a smuls o mare parte din perete. Guvernul german nu a vrut să audă nimic şi era o pierdere mare pentru firma franceză. Pentru că vorbeam germana şi având în vedere experienţele mele anterioare, mi s-a încredinţat sarcina dificilă de a rezolva situaţia şi în acest scop am plecat la Strasbourg la începutul lui 1883.
În acest oraş au avut loc anumite incidente care mi-au lăsat amintiri de neşters. Printr-o coincidenţă stranie, pe atunci trăiau aici mai mulţi oameni care ulterior aveau să devină celebri. Mai târziu aveam să spun: „Virusul celebrităţii făcea prăpăd în acest oraş vechi. Au fost infectaţi destui, dar eu am scăpat ca prin urechile acului!” Activitatea mea la faţa locului, corespondenţa şi conferinţele cu oficialităţile îmi umpleau atunci zilele şi nopţile. Totuşi, de îndată ce am putut, am construit un motor simplu într-un atelier mecanic din faţa gării, în care scop adusesem anumite materiale de la Paris. Experienţele au fost totuşi amânate până în vară şi am avut în sfârşit satisfacţia de a vedea un efect de rotaţie obţinut cu curenţi alternativi de diferite faze şi fără contacte glisante sau comutator, exact cum îl concepusem cu un an înainte. A fost o mare plăcere pentru mine, care nu avea nicio legătură totuşi cu bucuria delirantă care mă cuprinsese după prima mea viziune.
Printre noii mei prieteni se afla fostul primar al oraşului, domnul Bauzin, căruia îi expusesem într-o oarecare măsură această invenţie şi alte câteva, pe care m-am străduit să-l atrag de partea mea. Îmi era sincer devotat şi a prezentat proiectul meu mai multor personalităţi foarte bogate. Totuşi, spre marea mea dezamăgire, nu a obţinut niciun rezultat. A încercat să mă ajute în toate felurile posibile şi, cu puţin înainte de 1 iulie 1919, îmi amintesc că am primit un fel de „ajutor” de la acest om fermecător, nu financiar, totuşi foarte apreciabil. În 1870, când nemţii îi invadaseră ţara, domnul Bauzin îngropase o mare cantitate de vin de Saint-Estephe din 1801 şi ajunsese la concluzia ca nu cunoştea nicio altă persoană mai merituoasă ca mine căreia să-i ofere acea băutură nepreţuită. Este unul dintre acele incidente de neuitat de care pomeneam mai sus. Prietenul meu a insistat să mă întorc la Paris cât mai grabnic şi să caut sprijin pentru invenţia mea. Asta şi era timpul să fac. Totuşi, activitatea mea şi negocierile au durat mai mult, din cauza a numeroase mici necazuri pe care a trebuit să le înfrunt şi uneori, situaţia părea disperată.
O să vă povestesc o experienţă mai curând comică, fie şi numai pentru a vă face o idee despre simţul perfecţiunii şi „eficienţei” nemţilor. Trebuia plasată o lampă cu incandescenţă într-un hol şi, după ce am ales locul potrivit, am chemat un electrician ca să facă branşamentul. A lucrat un timp, apoi a decis brusc că trebuia să ceară părerea unui inginer, ceea ce a şi făcut. Cel din urmă a emis câteva obiecţii şi a recunoscut în cele din urmă că lampa trebuia plasată la 5 cm de locul pe care îl desemnasem eu. În consecinţă, omul s-a apucat din nou de treabă. Iată însă că inginerul a părut dintr-odată preocupat şi mi-a spus că trebuia avertizat inspectorul Averdeck. Atunci a sosit acest personaj important, care a examinat situaţia, a discutat şi a hotărât în cele din urmă că lampa trebuia mutată înapoi cu 5 cm, adică plasată exact în locul pe care îl alesesem eu. Totuşi, Averdeck a fost cuprins în scurt timp şi el de frică şi mi-a semnalat că îl informase pe inspectorul-şef Hieronimus şi că trebuia să aşteptăm decizia acestuia. Inspectorul-şef nu era liber decât peste câteva zile, deoarece avea alte obligaţii urgente şi am avut noroc că a acceptat să se deplaseze. A urmat o dezbatere de două ore, la sfârşitul căreia a hotărât să mute lampa cu 5 cm. Am sperat că se terminase când deodată s-a întors şi mi-a spus: „înaltul funcţionar Funke este atât de maniac, încât nu mi-aş permite să dau ordine fără acordul său explicit”. În consecinţă, toţi s-au înhămat la preparativele în vederea vizitei acestui om eminent. Încă din zori a început curăţenia. Toţi şi-au periat hainele, eu mi-am pus mănuşile şi, când Funke a sosit cu suita lui, a fost primit cu mare pompă. După două ore de deliberări, a exclamat brusc: „Trebuie să plec”. Şi, arătând cu degetul un loc din tavan, mi-a ordonat să pun lampa acolo. Era exact locul pe care îl alesesem iniţial.
Cu mici deosebiri, aşa se întâmpla în fiecare zi. Cu toate acestea eram hotărât să-mi ating cu orice preţ obiectivele şi în cele din urmă eforturile mi-au fost răsplătite. În primăvara lui 1884 toate punctele litigioase erau rezolvate, centrala era acceptată şi m-am întors la Paris cu o nerăbdare febrilă. Unul din administratori îmi promisese că, dacă reuşeam să rezolv problema, urma să primesc o compensaţie generoasă, ca şi o recompensă echitabilă pentru ameliorările pe care le adusesem dinamurilor lor şi am sperat să obţin o sumă importantă. Erau trei directori pe care îi voi numi A, B şi C, din motive de ordin practic. Când l-am sunat pe A, mi-a spus că B avea ultimul cuvânt. Acel om cumsecade era de părere că doar C putea hotărî, şi acel din urmă era aproape sigur că numai A avea putere de decizie. Intrasem într-un cerc vicios şi mi-am dat seama că recompensa mea era un castel în Spania. Eşecul total al încercărilor mele de a obţine capital pentru dezvoltarea invenţiei mele a fost o nouă decepţie şi, când domnul Batchellor m-a îndemnat insistent să mă întorc în America şi să redesenez planurile maşinilor Edison, am hotărât să-mi încerc norocul în ţara care promitea câte în lună şi-n stele. Dar am fost cât pe ce să ratez şansa aceasta. Mi-am lichidat bunurile modeste, am împrumutat ceva bani şi m-am pomenit pe peronul gării când trenul plecase deja. Atunci am descoperit că nu mai aveam nici bani, nici bilete. Problema era ce să fac. Hercule, în ce îl privea, avea destul timp ca să tergiverseze, dar eu, unul, trebuia să iau o decizie în timp ce alergam pe lângă tren, plin de emoţii contrare, asemănătoare oscilaţiilor unui condensator. Hotărât şi datorită abilităţii mele am câştigat cursa aceea contracronometru şi, după ce am suferit experienţele clasice pe cât de banale, pe atât de neplăcute, am reuşit să mă îmbarc spre New York cu restul lucrurilor mele, cu câteva poeme şi articole pe care le scrisesem şi cu o serie de calcule referitoare la soluţia unei integrale de nerezolvat şi la maşina mea zburătoare, în cursul călătoriei, am stat aproape tot timpul la pupa vaporului, aşteptând ocazia de a salva pe cineva de la înec, fără să mă gândesc măcar la pericol. Mai târziu, când mi-am însuşit ceva din bunul-simţ al americanilor, m-am înfiorat la amintirea aceea şi m-am minunat de nebunia mea de atunci.
Aş vrea să pot descrie primele mele impresii din acea ţară. în basmele arabe am citit că duhurile îi transportaseră pe oameni într-o ţară de vis, unde au trecut prin experienţe fericite. Cazul meu era exact pe dos. Duhurile mă transportaseră dintr-o ţară de vis într-una a realităţii. Părăsisem o lume a frumuseţii şi a artei, fascinantă din toate punctele de vedere, pentru o lume grosolană şi respingătoare, unde totul era guvernat de maşini. Un poliţist necioplit îşi agita bastonul care, pentru mine, semăna mai mult cu un ciomag. L-am abordat politicos, rugându-l să-mi spună pe unde să o iau ca să ajung la destinaţie. „Şase cvartale mai încolo şi la stânga”, mi-a răspuns, fulgerându-mă cu privirea. „Asta e America?” m-am întrebat eu, neplăcut surprins. „E cu o sută de ani în urma Europei în privinţa civilizaţiei.” Dar când am plecat în străinătate în 1889, la cinci ani după ce am sosit aici, am fost convins că era cu mai mult de 100 de ani ÎNAINTEA Europei şi nici până acum nimic nu m-a făcut să mă răzgândesc.
Nikola Tesla - Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla
Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla

Thomas Edison

Întâlnirea cu Edison a fost unul dintre evenimentele memorabile ale vieţii mele. Eram stupefiat de acest om admirabil care făcuse atâtea lucruri fără a fi avut avere şi fără pregătire ştiinţifică. învăţasem o duzină de limbi, mă cufundasem în literatură şi artă, îmi petrecusem cei mai frumoşi ani din viaţă în biblioteci ca să citesc toate manualele care îmi cădeau în mână, de la Principiile lui Newton până la romanele lui Paul de Kock, şi avusesem sentimentul că îmi irosisem cea mai mare parte din timp. Cu toate acestea, am recunoscut destul de repede că era lucrul cel mai bun pe care îl putusem face. Am câştigat încrederea lui Edison în câteva săptămâni, şi iată cum s-a întâmplat.
Pe S.S. Oregon, cel mai rapid pachebot cu aburi din acea vreme, cele două dispozitive de iluminare se stricaseră şi plecarea fusese amânată. Cum coca vasului fusese construită după instalarea lor, era imposibil să fie demontate. Situaţia era serioasă şi Edison, foarte supărat. Seara, am luat uneltele necesare şi am urcat pe vas, unde aveam să rămân toată noaptea. Dinamurile erau în stare foarte proastă, deoarece aveau mai multe scurtcircuite şi întreruperi, dar cu ajutorul echipajului am reuşit să le repar. La 5 dimineaţa, trecând pe 5th Avenue în drum spre atelier, am dat peste Edison însoţit de Batchellor şi de alţi câţiva, care se întorceau acasă să se culce. „Iată-l pe parizianul nostru care hoinăreşte noaptea întreagă”, a zis el. Când i-am spus că veneam de pe nava Oregon, unde reparasem cele două maşini, m-a privit fără un cuvânt şi şi-a continuat drumul. Când s-a îndepărtat puţin, l-am auzit totuşi: „Batchellor, omul ăsta e al naibii de înzestrat”. Şi, începând de atunci, am avut mâinile libere în activitatea mea. Timp de aproape un an am lucrat zilnic fără excepţie, de la ora 10:30 şi până a doua zi dimineaţa, la 5. Edison mi-a spus: „Am avut mulţi asistenţi foarte muncitori, dar dumneavoastră bateţi toate recordurile!” În acea perioadă am conceput 24 de tipuri de maşini standard cu miez scurt, toate construite după acelaşi model, pentru a le înlocui pe cele vechi. Managerul îmi promisese 50 000 de dolari la încheierea lucrării, dar s-a dovedit că nu era decât o glumă. Lovitura a fost foarte grea şi am demisionat.
Imediat după aceea au venit anumite persoane să-mi propună să înfiinţeze, în numele meu, o firmă de lămpi cu arc. Am acceptat, deoarece mi se părea o ocazie de a-mi dezvolta motorul. Totuşi, când am abordat acest subiect în faţa noilor mei asociaţi, ei au spus: „Nu, noi vrem lămpi cu arc. Curentul dumneavoastră alternativ nu ne interesează”. în 1886, sistemul meu cu arc era gata şi a fost adoptat pentru iluminarea uzinelor şi a oraşului. Eram liber, dar nu aveam altceva decât un frumos certificat de investiţii în acţiuni cu valoare ipotetică. A urmat atunci o perioadă de lupte într-un cu totul alt domeniu, pentru care nu eram pregătit. în cele din urmă am fost răsplătit şi în aprilie 1887 a fost înfiinţată Tesla Electric Company, care mi-a oferit un laborator complet echipat. Motoarele pe care le-am construit acolo erau exact aşa cum mi le imaginasem. Nu am făcut nicio încercare de a ameliora designul şi nu am făcut decât să reproduc imaginile aşa cum îmi apăruseră în minte; cu toate acestea, funcţionarea motoarelor răspundea aşteptărilor mele.
Nikola Tesla - Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla
Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla

Laboratorul lui Nikola Tesla

La începutul lui 1888 am încheiat un acord cu firma Westinghouse pentru construirea acestor motoare pe scară largă. Rămâneau totuşi multe puncte litigioase de soluţionat. Sistemul meu era bazat pe utilizarea curentului de joasă frecvenţă, dar experţii de la Westinghouse aleseseră curentul de 133 Hz din cauza anumitor avantaje la conversie. Nu voiau să renunţe la aparatele lor de formă standard şi a trebuit să fac cele necesare pentru a-mi adapta motorul la exigenţele lor. în plus, a devenit necesar să construiesc un motor capabil să funcţioneze ireproşabil la acea frecvenţă cu două fire, ceea ce nu a fost o treabă uşoară.
La sfârşitul lui 1889, prezenţa mea la Pittsburg nu mai era cu adevărat necesară şi m-am întors la New York, unde mi-am reluat experienţele într-un laborator de pe Grand Street. Am început imediat să proiectez maşini de înaltă frecvenţă. Problemele de construcţie din acest domeniu până atunci neexplorat au fost noi şi mai curând singulare şi am întâmpinat multe greutăţi. Am renunţat la cele cu inducţie, temându-mă că n-o să pot produce unde sinusoidale perfecte, care erau de o mare importanţă pentru rezonanţă. Dacă acest lucru nu ar fi fost necesar, aş fi putut scuti multă trudă. O altă caracteristică descurajatoare cu acest alternator de înaltă frecvenţă părea să fie inconstanţa vitezei sale, care ameninţa să impună limitări serioase utilizării sale practice. Remarcasem deja, în demonstraţiile făcute la American Institute of Electrical Engineers, faptul că se deregla, că trebuia reajustat şi nu credeam pe atunci că peste ani de zile voi găsi modalitatea de a face să funcţioneze cu viteză un asemenea motor constantă, astfel încât variaţiile să se limiteze la o fracţiune redusă din turaţia între sarcinile extreme.
A devenit de dorit, din multe alte motive, să inventez un aparat mai simplu pentru producerea oscilaţiilor electrice. în 1856 lordul Kelvin publicase teoria descărcării condensatorului, dar nimeni nu pusese niciodată în aplicaţie practică această descoperire importantă. Mi s-a părut că oferea anumite posibilităţi şi am început să dezvolt un aparat cu inducţie bazat pe acest principiu. Progresele mele au fost atât de rapide încât am fost în măsură să expun, la conferinţa din 1891, o bobină care producea scântei de aproape 13 cm. Cu această ocazie, le-am mărturisit cinstit inginerilor că exista un defect în transformare la acest nou procedeu, respectiv un fel de pierdere în distanţa de emisie. Cercetări ulterioare au arătat că, indiferent de mediul utilizat, aer, hidrogen, vapori de mercur, ulei sau un curent de electroni, randamentul era acelaşi. Este o lege care seamănă mult cu cea a conversiei energiei mecanice. Poţi să laşi să cadă pe verticală de la o anumită înălţime o greutate sau să o transporţi la un nivel inferior printr-un mijloc oarecare, dar aceasta nu influenţează energia furnizată. Totuşi şi din fericire, această problemă nu e catastrofală, deoarece, dacă se determină corect măsurile circuitelor de rezonanţă, se poate obţine un randament de 85%. De când am publicat descoperirea, acest aparat a intrat în uzul curent şi a revoluţionat destule sectoare de activitate. El are încă un mare viitor. Când am obţinut, în 1900, descărcări puternice de peste 30 m şi am lansat un curent de jur împrejurul globului, mi-am amintit de scânteia mică de tot care a izbucnit în laboratorul meu de pe Grand Street şi am fremătat de plăcere, ca atunci când am descoperit câmpul magnetic în rotaţie.
Nikola Tesla - Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla
Nikola Tesla – Descoperirea bobinei şi a transformatorului Tesla
Transformatorul oscilant al lui Tesla (bobina Tesla) prezentat de lordul Kelvin în faţa British Association în august 1897. Acest mic dispozitiv compact de 20 cm înălţime dădea serpentine luminoase de 0,2 m2, utilizând o putere de 25 W a circuitului de alimentare de 110 V continuu. Era format dintr-o bobină Tesla primară şi una secundară, dintr-un condensator şi dintr-o comandă a circuitului.

Schema conexiunilor în circuit din transformatorul oscilant (bobină Tesla). Circuitul secundar care se introduce în cel primar lipseşte.

Nicola Tesla – Invențiile mele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here