Nikola Tesla – Cercetările ulterioare. Descoperirea câmpului magnetic în rotaţie

0
38

Nikola Tesla – Cercetările ulterioare. Descoperirea câmpului magnetic în rotaţie

La 10 ani am intrat la liceu, o clădire nou-nouţă şi destul de bine echipată. În sala de fizică erau mai multe modele de aparate ştiinţifice clasice, aparate electrice şi mecanice. Profesorii ne făceau din când în când demonstraţii şi experienţe care mă fascinau şi care au fost un imbold puternic pentru invenţiile mele.

Pe deasupra, îmi plăcea la nebunie matematica şi profesorul mă felicita frecvent pentru rezultatele mele la calculul mental. O datoram aptitudinii mele de a vizualiza lesne numerele şi de a face operaţii nu în modul automat clasic, ci ca şi cum numerele ar fi existat cu adevărat. Până la un anumit grad de complexitate nu conta că scriam simbolurile pe tablă sau că le vizualizam în minte. Totuşi, programul meu includea mai multe ore de desen liber, o disciplină care mă plictisea şi pe care o suportam cu greu. Era cu atât mai surprinzător cu cât cea mai mare parte a familiei mele excela în acest tip de activitate. Poate că aversiunea mea venea doar din faptul că nu voiam să-mi perturb spiritul. Dacă nu ar fi existat câţiva băieţi deosebit de proşti, care nu erau în stare de nimic, aş fi avut cele mai mici note din clasă. Cu toate acestea, era un handicap serios, deoarece în sistemul educativ de atunci desenul era obligatoriu. Inaptitudinea aceasta reprezenta o ameninţare pentru toată cariera mea şi tata trebuia să se străduiască din greu ca să mă facă să promovez clasele.
În al doilea an de acest liceu, am ajuns obsedat de ideea de a produce o mişcare continuă menţinând presiunea aerului. Incidentul cu pompa, despre care am vorbit mai sus, îmi aprinsese imaginaţia de copil şi eram impresionat de nenumăratele posibilităţi pe care le oferea vidul. Dorinţa mea de a exploata această energie inepuizabilă a crescut odată cu mine. Cu toate acestea, am bâjbâit în beznă mai mulţi ani. în cele din urmă, eforturile mi s-au materializat într-o invenţie cşre avea să-mi permită să realizez ceea ce niciun alt muritor nu îndrăznise să facă până atunci. Imaginaţi-vă un cilindru care să se rotească liber pe două paliere şi înconjurat parţial de o cuvă rectangulară perfect ajustată. Latura deschisă a cuvei este închisă de un panou, astfel încât segmentul cilindric din interiorul cuvei împarte cilindrul în două compartimente, separate de joante culisante ermetice. Dacă unul din aceste compartimente este sigilat şi golit de aer şi celălalt rămâne deschis, rezultatul este o rotaţie perpetuă a cilindrului. Cel puţin aşa credeam eu.
M-am apucat să construiesc un model de lemn şi l-am asamblat cu precauţii infinite. Am branşat pompa la una din laturi şi am observat că, într-adevăr, cilindrul avea tendinţa de a începe să se rotească. Eram nebun de bucurie! Voiam să reuşesc să fac zboruri mecanice, în ciuda amintirii dureroase a căderii pe care o suferisem sărind de pe un acoperiş cu o umbrelă. Călătoream în minte zilnic prin văzduh şi ajungeam în regiuni foarte îndepărtate, dar nu ştiam cum să procedez pentru ca aceste vise să devină realitate. Şi iată că obţinusem ceva concret: o maşină zburătoare constituită dintr-un simplu arbore rotativ, din aripi batante şi dintr-un vid cu putere nelimitată! începând din ziua aceea, mi-am făcut excursiile zilnice prin văzduh la bordul unui vehicul confortabil şi luxos, demn de regele Solomon. Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că presiunea atmosferică se exercita în unghi drept pe suprafaţa cilindrului şi că uşorul efect de rotaţie pe care îl remarcasem se datora unei scurgeri! Deşi îmi dădusem seama de acest lucru etapă cu etapă, aveam să sufăr un şoc teribil.
Abia îmi terminasem instruirea la liceu, când am contractat o maladie foarte gravă sau mai curând o mulţime de boli, şi starea mea fizică a devenit atât de disperată, încât tot corpul medical s-a dat bătut. Pe atunci aveam dreptul să citesc cărţi necatalogate de Biblioteca Municipală, care îmi erau date ca să le clasez şi să fie introduse în cataloage. într-o zi mi s-au dat câteva volume de un gen literar întru totul nou, care mi-era complet străin. Au fost atât de captivante, încât am uitat cu totul de starea mea disperată. Erau primele cărţi ale lui Mark Twain şi cred că lor le datorez însănătoşirea miraculoasă care a urmat. Peste 25 de ani i-am povestit această experienţă domnului Clemens, cu care mă împrietenisem, şi am fost foarte surprins să-l văd pe acest mare autor de satire începând să plângă.
Mi-am continuat studiile la liceul superior din Carlstadt, din Croaţia, unde locuia o mătuşă de-a mea. Era o femeie distinsă, soţia unui colonel, un veteran care participase la mai multe bătălii. Nu am uitat niciodată cei trei ani pe care i-am petrecut la ei. Disciplina care domnea în casa lor era mai severă decât cea dintr-o fortăreaţă în stare de asediu. Eram hrănit ca un canar. Toate mesele erau de o calitate excelentă şi delicioase, dar cantitatea ar fi trebuit să fie sporită de zece ori. Mătuşa mea tăia jambonul în felii subţiri ca hârtia de mătase. Şi, când colonelul voia să mă servească mai substanţial, îl oprea, spunând pe un ton enervat: „Ai grijă, Niko e foarte plăpând!” Aveam o poftă de mâncare de căpcăun şi sufeream ca Tantal. Totuşi, trăiam într-o atmosferă de rafinament şi de bun-gust, ceea ce era mai curând excepţional, ţinând cont de epocă şi de împrejurări. Era un ţinut de şes şi mlăştinos şi pe tot parcursul şederii mele acolo am fost victima paludismului, în ciuda numeroaselor medicamente pe care le luam. în anumite perioade, nivelul fluviului creştea şi revărsa o armată întreagă de şobolani care se năpusteau în case şi devorau tot, până şi mănunchiurile de ardei iute. Flagelul acesta a fost pentru mineun divertisment binevenit. Am decimat şobolanii prin tot felul de mijloace, ceea ce mi-a adus distincţia deloc invidiabilă de cel mai bun vânător de şobolani din toată comuna. în cele din urmă, instruirea mea s-a încheiat, nefericirea a încetat şi mi-am luat bacalaureatul, care m-a dus la o răspântie.
În toţi acei ani, părinţii mei au rămas neînduplecaţi în hotărârea lor de a mă vedea îmbrăţişând o carieră de cleric. Doar gândul la asta mă umplea de groază. Eram foarte interesat de electricitate sub influenţa profesorului meu de fizică, un adevărat geniu, care ne demonstra principiile acesteia cu dispozitive pe care le inventase singur. îmi amintesc de unul din ele: era un aparat care semăna cu un bec care se putea roti liber, acoperit de o folie de staniol, care începea să se rotească rapid când îl conecta la o maşină statică. Mi-e imposibil să vă transmit o idee exactă despre intensitatea emoţiilor mele când l-am văzut obţinând acele fenomene misterioase. Fiecare observaţie răsuna de mii de ori în mintea mea. Voiam să ştiu mai multe despre această forţă miraculoasă. Nu aveam decât o dorinţă: să fac şi eu experienţe şi cercetări, şi m-am supus inevitabilului cu inima grea.
Când mă pregăteam de lunga călătorie de întoarcere acasă, mi s-a spus că tatăl meu voia să particip la o expediţie de vânătoare. Pretenţia aceasta mi s-a părut foarte ciudată, deoarece până atunci tata se opusese violent acestui gen de sport. Dar câteva zile mai târziu am aflat că holera făcea ravagii în districtul lui şi, profitând de o ocazie, m-am întors la Gospic fără a ţine seama de dorinţa părinţilor mei. E incredibil cât de ignoranţi erau oamenii în privinţa adevăratelor cauze ale acelui prăpăd care lovea ţinutul la fiecare 15-20 de ani. Ei credeau că agenţii mortali circulau prin aer şi pulverizau parfumuri iritante în odăi şi le afumau. între timp, beau apă infectată şi mureau pe capete. Am luat această boală chiar în ziua când am sosit şi, cu toate că depăşisem criza, a trebuit să rămân la pat nouă luni în care abia am putut să mă mişc. Energia îmi era total epuizată şi mă găseam pentru a doua oară în pragul morţii. într-una din aceste crize, despre care toată lumea credea că o să mă omoare, tatăl meu a dat năvală în cameră. îmi amintesc şi acum chipul său livid în timp ce încerca să mă încurajeze, dar tonul vocii trăda lipsa de convingere. I-am spus: „Poate că o să-mi revin dacă mă laşi să mă fac inginer”. Mi-a răspuns pe un ton solemn: „O să te duci la cel mai bun institut tehnologic din lume”. Şi ştiam că fusese sincer. Îmi luase o povară uriaşă de pe umeri. Cu toate acestea, uşurarea ar fi sosit prea târziu ca să-mi îngăduie să mă însănătoşesc dacă nu aş fi făcut deja o cură fabuloasă cu un decoct amar dintr-un tip special de seminţe. M-am ridicat ca Lazăr din moarte, spre marea mirare a tuturor. Tata a insistat să-mi petrec un an făcând exerciţii fizice în aer liber, ceea ce am acceptat fără tragere de inimă. Mi-am petrecut majoritatea timpului plimbându-mă pe munte, îmbrăcat în ţinută de vânătoare şi cu câteva cărţi în buzunar. Contactul acesta cu natura m-a revigorat fizic şi mental. Am inventat multe lucruri şi am făcut planuri, dar în general acestea erau departe de realitate. Imaginaţia mea era destul de bună, dar cunoaşterea principiilor îmi era foarte limitată. Cu una din invenţiile mele voiam să fac expedieri de scrisori şi colete peste ocean printr-un tub submarin, în recipiente sferice care să reziste la presiunea hidraulică. Concepusem şi desenasem cu grijă staţia de pompare care trebuia să trimită apă în tub şi toate celelalte detalii erau foarte bine studiate. A existat doar un detaliu neînsemnat pe care l-am tratat superficial. Presupusesem o viteză arbitrară a apei şi, pe deasupra, mă distram mărind-o şi mai mult, ceea ce îmi permitea să ajung la rezultate stupefiante coroborate de calculele mele fără greş. Totuşi, studiile mele ulterioare privind rezistenţa tuburilor la fluide m-au determinat să le las altora sarcina de a perfecţiona acea invenţie.

Alt proiect de-al meu era construirea unui inel în jurul ecuatorului, care să plutească liber şi să poată fi oprit din mişcarea de rotaţie de forţe contrare, ceea ce permitea călătoria cu 1 600 de kilometri pe oră, viteză de neconceput pentru un tren. Cititorul probabil zâmbeşte. Recunosc că planul era greu de realizat, dar mai puţin decât cel al profesorului din New York, care voia să pompeze aer din regiunile calde spre regiunile mai reci, neştiind că Dumnezeu crease deja un mecanism uriaş în acelaşi scop.

Un alt plan mult mai important şi mai pasionant era să extrag energie din mişcarea rotativă a corpurilor terestre. Descoperisem că, datorită rotaţiei zilnice a globului, obiectele de pe suprafaţa Pământului sunt duse alternativ spre şi contra direcţiei mişcării de translaţie. Aceasta atrage după sine o mare schimbare a impulsului, care ar putea fi utilizată în modul cel mai simplu pentru a furniza o forţă motrice în orice regiune locuită a globului. Nu pot găsi cuvinte pentru a descrie ce dezamăgit am fost când am descoperit ulterior că eram în aceeaşi situaţie neplăcută ca Arhimede, care căutase zadarnic un punct fix în Univers.
La sfârşitul vacanţei, am fost trimis la Şcoala Politehnică din Graz, în Styria, pe care tata o considera una dintre cele mai vechi şi mai bune instituţii. A fost un moment mult-aşteptat şi mi-am început studiile sub bune auspicii ferm hotărât să reuşesc. Formaţia mea anterioară era peste medie mulţumită învăţăturii tatălui meu şi unor oportunităţi care îmi fuseseră oferite. învăţasem mai multe limbi şi citisem cărţi de la mai multe biblioteci, culegând informaţii mai mult sau mai puţin utile. Atunci a fost prima oară când mi-am putut alege disciplinele care îmi plăceau şi desenul liber nu avea să-mi mai dea bătăi de cap. Hotărâsem să le fac o surpriză părinţilor mei şi în cursul primului an am început să studiez regulat de la 3 dimineaţa până la 11 noaptea, inclusiv duminica şi în vacanţe. Cum majoritatea colegilor mei trata studiile superficial, am obţinut întotdeauna uşor cele mai bune note. în cursul acelui an am luat nouă examene şi profesorii considerau că meritam mai mult decât notele maxime. înarmat cu certificatele mele foarte lăudabile, m-am întors acasă pentru o scurtă pauză. Mă aşteptam la o primire triumfală şi am fost jignit de moarte când tata a desconsiderat aceste onoruri pe care mă străduisem atâta să le obţin. Toată ambiţia mea a fost aproape nimicită. Totuşi, la un timp după moartea lui, m-a durut să găsesc un teanc de scrisori pe care i le trimiseseră profesorii mei pentru a-l preveni că, dacă nu mă retrăgea de la institut, aveam să mor de surmenaj.

M-am consacrat atunci întru totul studierii fizicii, mecanicii şi matematicii, petrecându-mi tot timpul în biblioteci. Decizia de a termina ceea ce începusem devenea o manie şi mi-a creat deseori destule probleme. într-o zi începusem să citesc operele lui Voltaire, când am aflat, spre marea mea consternare, că acest monstru scrisese nu mai puţin de o sută de volume groase tipărite cu litere mărunte, bând zilnic 72 de ceşti de cafea neagră. Trebuia să le citesc pe toate, dar, când am pus jos ultima carte, m-am simţit foarte fericit şi mi-am zis: „Nu mai fac niciodată aşa ceva!”

Performanţele mele din primul an îmi atrăseseră stima şi prietenia mai multor profesori. Printre ei se numărau profesorul Rogner, care preda aritmetica şi geometria, profesorul Poeschl, care deţinea catedra de fizică teoretică şi experimentală şi doctorul Alle, care preda calculul integral şi era specializat în ecuaţiile diferenţiale. Acest savant a fost cel mai strălucit conferenţiar pe care l-am audiat vreodată. S-a interesat în mod deosebit de progresele mele şi a rămas deseori o oră sau două cu mine în sala de conferinţe ca să-mi dea probleme pe care le rezolvam la perfecţie. El e cel căruia i-am explicat una din invenţiile mele privitoare la maşinile zburătoare. Nu era o invenţie iluzorie, ci bazată pe principii ştiinţifice inteligente. Ea a devenit realizabilă graţie turbinei mele şi îşi va face în curând intrarea în lume. Profesorii Rogner şi Poeschl erau ciudaţi amândoi. Primul avea un tic în felul de a se exprima, de care studenţii îşi băteau joc gălăgios de fiecare dată, după care urma o tăcere lungă şi stânjenitoare. Profesorul Poeschl era un om metodic şi tipic german. Avea mâini şi picioare enorme, ca nişte labe de urs. Cu toate acestea, îşi desfăşura experienţele cu multă iscusinţă şi cu o precizie de ceasornic, fără a face vreodată nici cea mai mică greşeală.
Când eram în anul al II-lea la institut, s-a primit un dinam Gramme de la Paris, care avea un magnet inductor laminat în formă de potcoavă şi o armătură înconjurată de fire cu un comutator. A fost branşat şi profesorul Poeschl ne-a arătat efectele variate ale curentului. în timp ce îşi făcea demonstraţiile, maşina funcţionând ca un motor, contactele electrice au creat probleme scoţând scântei. Am observat atunci că un motor fără aceste dispozitive putea fi pus în funcţiune. Profesorul a declarat că greşeam şi ne-a gratificat cu un curs particular despre acest subiect, la sfârşitul căruia a observat: „omnul Tesla poate că este în stare să facă lucruri mari, dar îi este imposibil să reuşească în această privinţă. Ar însemna să convertească o forţă de atracţie constantă, cum e cea a gravitaţiei, în mişcare de rotaţie, cu alte cuvinte în mişcare perpetuă, ceea ce este de neconceput”. Totuşi, intuiţia este ceva ce transcende cunoaşterea. Avem fără îndoială anumiţi nervi mai fini care ne permit să percepem realitatea când deducţia logică sau oricare alt efort voluntar este infructuos. Am fost o vreme impresionat de autoritatea profesorului, dar în curând m-am convins că aveam dreptate şi m-am pus pe treabă cu toată ardoarea şi încrederea fără margini ale tinereţii.
Unul din primele motoare cu inducţie polifazat ale lui Tesla, prezentat pentru prima dată în 1888 în American Institute of Electrical Engineers. Câmpul magnetic în rotaţie obţinut în acest motor do curenţi alternativi „defazaţi” în bobine staţionare face să se învârtă rotorul inducând curenţi secundari în el: câmpul magnetic secundar creat de aceşti curenţi face ca rotorul să prindă din urmă câmpul magnetic primar în rotaţie. Deşi se apropie, nu îl prinde niciodată. Dintre motoarele existente, acest motor este cel care are cele mai puţine probleme: rotorul său, lipsit de colectorii generatori de scântei, de inele şi de alte conexiuni electrice, este singura parte a motorului în mişcare şi ca urmare a acestui fapt rulmenţii rotorului sunt singurii care se pot uza.
Am început să-mi imaginez o maşină cu curent continuu, să-i vizualizez funcţionarea şi am urmărit fluxul curentului electric în armătură. Apoi, am imaginat o maşină cu curent alternativ (un alternator) şi i-am urmărit procesul de funcţionare în acelaşi fel. In încheiere, am vizualizat sisteme incluzând motoare şi generatoare care funcţionau în diverse moduri. Imaginile pe care le vedeam erau perfect clare şi tangibile. Tot timpul pe care aveam să-l mai petrec la Graz a fost consacrat unor eforturi intense, dar sterile în acest sens şi am început să mă dau bătut, crezând că problema era de nerezolvat. în 1880 am plecat la Praga, în Boemia, ca răspuns la dorinţa tatălui meu de a-mi completa studiile la acea universitate, în acest oraş am făcut un progres cert: am desprins comutatorul de maşină şi am studiat fenomenul din acest unghi nou. Totuşi, rezultatele tot nu au fost concludente. în anul următor, filosofia mea de viaţă s-a modificat brusc. Mi-am dat seama că părinţii făceau prea multe sacrificii pentru mine şi am hotărât să-i scap de această povară. Valul de telefoane americane tocmai se revărsase în Europa şi sistemul urma să fie instalat la Budapesta, în Ungaria. Aceasta mi s-a părut o oportunitate ideală, cu atât mai mult cu cât la conducerea firmei se afla un prieten de familie. Atunci am făcut cea mai gravă depresiune nervoasă, despre care am vorbit mai sus. Ceea ce a trebuit să îndur în timpul bolii depăşeşte orice închipuire. Vederea şi auzul mi-au fost întotdeauna excepţionale. Puteam să disting clar obiecte la o distanţă la care ceilalţi nu vedeau nimic, în copilărie am salvat de la incendiu casele vecinilor, strigând după ajutor de îndată ce auzeam trosnetele uşoare şi sfârâielile vestitoare de incendiu. Aceste semne erau de neauzit pentru ei şi nu le tulburau somnul.
În 1890, la peste 40 de ani, când făceam experienţe în Colorado, puteam auzi foarte clar tunete de la vreo 900 km distanţă. Asistenţii mei mai tineri aveau un auz care nu depăşea 250 km. Urechea mea avea deci o sensibilitate de 13 ori mai mare. Totuşi, la acea vreme, eram, ca să spunem aşa, surd în comparaţie cu acuitatea auditivă din timpul depresiunii mele nervoase. La Budapesta puteam să aud tic-tacul unei pendule aflate la o depărtare de trei camere. O muscă ce se aşeza pe o masă din cameră crea un zgomot înăbuşit pentru urechea mea. O maşină care mergea la câţiva kilometri de mine făcea să-mi tremure tot corpul. Şuieratul unei locomotive care trecea la o depărtare de 30-50 km făcea să vibreze banca sau scaunul pe care stăteam într-atât de tare încât suferinţa devenea insuportabilă. Pământul de sub picioarele mele nu înceta să tremure. Dacă voiam să dorm cât de cât, trebuia să pun perniţe de cauciuc sub picioarele patului. Aveam deseori impresia că unele vuiete sau bubuituri apropiate sau depărtate deveneau cuvinte care m-ar fi putut speria dacă nu aş fi fost în stare să le analizez componentele neînsemnate. Când intram periodic în bătaia soarelui, simţeam în cap lovituri atât de violente încât mă ameţeau. Trebuia să-mi adun tot curajul ca să trec pe sub un pod sau pe sub orice altă structură, fiindcă aveam atunci impresia că îmi era strivit craniul. în întuneric aveam sensibilitatea unui liliac şi o furnicătură foarte specifică pe frunte îmi permitea să detectez prezenţa obiectelor de la o distanţă de peste 3,5 m. Bătăile inimii puteau să urce la 260 pe minut, dar cel mai greu de suportat erau tremurăturile şi contracţiile nervoase foarte dureroase ale tuturor ţesuturilor corpului meu. Un medic foarte reputat care îmi administra zilnic doze puternice de bromură de potasiu a declarat că aveam o boală unică şi incurabilă. Am regretat mereu că nu am fost examinat atunci de specialişti în fiziologie şi în psihologie. Mă agăţam cu disperare de viaţă, dar nu mă aşteptam să mă vindec. Cine şi-ar închipui că o asemenea epavă fizică s-ar transforma într-un om de o tenacitate şi de o forţă uimitoare, în stare să lucreze vreme de 38 de ani fără să se oprească practic o zi şi să se simtă mereu tânăr şi puternic fizic şi mental? Acesta este cazul meu. O dorinţă puternică de a trăi şi de a continua să lucrez, asociată cu ajutorul unui prieten şi atlet devotat a făcut posibil acest miracol. Sănătatea mi-a revenit şi odată cu ea forţa mentală. Când am atacat din nou problema, aproape că am regretat că bătălia era pe punctul de a se încheia. Îmi rămăsese încă atât de multă energie! Când m-am înhămat la treabă, nu am făcut-o cu acel tip de hotărâre pe care o iau în general oamenii. Pentru mine era vorba de un legământ sacru, o problemă de viaţă sau de moarte. Dacă aveam să eşuez, ştiam că o să pier. Atunci aveam impresia că câştigasem bătălia. Soluţia se afla în ungherele cele mai ascunse ale spiritului meu, dar nu îi puteam încă permite să se exprime liber. N-o să uit niciodată după-amiaza aceea în care m-am plimbat cu un prieten prin parcuri, recitând poezii. La vârsta aceea ştiam mai multe cărţi pe de rost şi eram capabil să le recit cuvânt cu cuvânt. Una dintre ele era „Faust” de Goethe. Soarele era pe cale să spună când mi-am amintit acest pasaj grandios:

Sie ruckt und weicht, der Tag ist uberlebt,

Dort eilt sie hin undfdrdert neues Leben.

O dass kein Flilgel mich vom Boden hebt
Ihr nach und immer nach zu streben!
Ein schoner Traum, indessen sie entweicht.
Ach! zu des Geistes Flugeln wird so leicht
Kein korperlicher Fliigel sich gesellen. ( Johann Wolfgang von Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga, voi. I, EPL, Bucureşti 1968, pp. 52, 53): S-apleacă ziua. Soarele se duce să stârnească în alt ţinut viaţa.
De ce de pe tărâm o aripă nu mă ridică Pe urma lui să plec, lăsând în urmă ceaţa?
Frumos e visul. Soarele apune însă.
O, cât de greu la aripa neobositului meu duh O aripă trupească i se adaugă prin văzduh.

Când am rostit aceste cuvinte evocatoare, mi-a venit o idee ca sclipirea unui fulger şi adevărul mi-a fost dezvăluit instantaneu. Am desenat cu un băţ în nisip diagramele pe care prietenul meu le-a înţeles pe loc. Aveam să le prezint peste şase ani la American Institute of Electrical Engineers. Imaginile pe care le vedeam erau clare şi precise şi aveau soliditatea metalului şi a pietrei, astfel încât i-am spus: „Priveşte motorul ăsta şi uite cum o să-l inversez.” Nu pot  să vă deseriu cât de tulburat eram. Nici Pygmalion nu se poate să fi fost mai tulburat ca mine când şi-a văzut statuia începând să se mişte. Aş fi dat o mie de secrete ale naturii pe care le descoperisem accidental în schimbul celui pe care i-l smulsesem împotriva oricărei aşteptări şi cu riscul vieţii.
Nikola Tesla - Cercetările ulterioare. Descoperirea câmpului magnetic în rotaţie
Nikola Tesla – Cercetările ulterioare. Descoperirea câmpului magnetic în rotaţie

Nikola Tesla la 39 de ani, la apogeul carierei sale.

 

Nikola Tesla, Invenţiile mele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here