Nichita Stănescu – O VIZIUNE A SENTIMENTELOR – „Emoție de toamnă” – „Aer de toamnă” – „Înserare de toamnă” – Refugiul omului se află în „necuvinte”
EMOȚIE DE TOAMNĂ
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare,
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Momentul Nichita Stănescu în lirica românească
„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei” (Ștefan Augustin Doinaș).
Nichita Stănescu a debutat versificând experiențele copilăriei. Poezia iubirii pendula între gravitate și tentația ludică. Poetul considera că integrarea în cosmic se poate realiza prin iubire, expresia entuziasmului trăit sincer ca forță ideală.
În anul 1964 îi apare volumul „O viziune a sentimentelor”, în care poetul își revitalizează ideile cele mai profunde. Comunicarea cu Universul rămâne stare de veșnică jubilație. Se pun acum premisele viitoarelor neliniști. Eu-l se diferențiază de lume prin conștiința de sine. Apar temele cosmice, de iubire, îmbinate cu abolirea timpului prin cuvânt. Iubirea oscilează între starea de bucurie pură și cea de neliniște existențială și universală, făcându-se astfel trecerea spre temele esențiale.
Poetul apare emoționat mai repede de idei decât de sentimente. El este urmărit de gândul la ireversibilitatea timpului și de păstrarea unei identități într-un timp care se scurge. Singura noastră forță într-un univers în degradare este să facem cuvintele să rămână neschimbate, chiar dacă realitățile desemnate de ele îmbătrânesc. Refugiul omului se află în „necuvinte”.
AER DE TOAMNĂ
Mă curenta privirea ta
întâmplătoare.
Frunza tristeții de pe chip
deodată mi-o smulgeai,
și stam în soare,
cu chipul nemișcat și-ndrăgostit.
Mă curenta privirea ta
întâmplătoare,
somnul cu vise mi-l smulgea.
O, și lăsa deasupra mea, în soare
doar ramuri de copaci
și păsări rotitoare.
Mă curenta privirea ta
întâmplătoare,
și totul devenea în jurul meu
amănunțit.
Și îmi părea
c-a fost așa de totdeauna,
și soarele-l uitam, pe boltă-nțepenit.
ÎNSERARE DE TOAMNĂ
Ziua alunecă, trăgând după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parcă-ai fi-mpins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
și-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând.
Nichita Stănescu
„Căci cuvântul lui Nichita Stănescu era și epopee și elegie, și orație și cântec de leagăn. Se răsfrângeau în el toate vocalele și consoanele limbii ce l-a născut poet, se distilau în cântecul acela integral puritatea și speranțele unui popor străvechi, ce-și ocrotise cu dragoste nesfârșită poeții.” (Titus Vijeu)
Te invit să citești și Mihai Eminescu – chemarea spre totdeauna și primordial a poporului român.
Te-ar putea interesa și Lirica eminesciană – Dintre sute de catarge – Când amintirile.
Mihaela Mușetescu
