Nevoia de teologie existenţială

0
120

560x0_siluan-athonitul2Este nevoie ca teologia noastră să devină o teologie existenţială, care să unească cele două firi ale lui Hristos, altfel spus, care-şi va asuma firea umană astfel încât să fie o teologie întrupată, pentru că numai aşa va fi o teologie într-adevăr reală şi activă.

Însă, pentru ca teologia să-şi asume firea umana, trebuie să se apropie de ea şi să o cunoască, iar firea umană nu e închisă în sălile de studiu şi nu aşteaptă să fie acoperită de praf prin biblioteci. Găsim firea umană într-o familie aflată în confuzie, în dezorientarea adolescentului, în individual disperat aflat la vârsta a doua, în bătrânul adus la starea de inutilitate şi ostracizat, în casele de toleranţă şi în cele în care se consumă droguri sau în saloanele mondene. Acestor oameni şi în aceste spaţii este necesar ca teologia să arate cum funcţionează perihoreza reciprocă şi coparticiparea; altfel, în ciuda terminologiei ei ortodoxe, existenţial rămâne nestoriană.

Niciodată în istoria Bisericii şi în nici o comunitate religioasă nu a existat o astfel de separaţie între aristocraţia teologică şi plebea bisericească, aşa cum apare ea astăzi în spaţiul nostru. Iar dacă avem o reală problemă în ceea ce priveşte educaţia religioasă, ea constă în faptul că, aşa cum se întâmplă astăzi, aceasta a raţionalizat (intelectualizat) mesajul mântuitor al lui Iisus Hristos, şi nimic nu poate să submineze într-atât acest mesaj aşa cum o face raţionalizarea (intelectualizarea) acestuia, oricare ar fi cuvintele pe care le folosim pentru aceasta.

Orice cuvinte am folosi pentru a descrie iubirea, o vom avea subminată decisiv, întrucât o prezentăm ca discurs, iar nu ca degustare a vieţii. De aceea, oricât de frumoase au fost cuvintele rostite deseori de-a lungul ultimilor ani – şi într-adevăr desele mai multe ori au fost foarte frumoase -, ele au început să-şi piardă într-un mod primejdios puterile şi în scurtă vreme vor provoca numai plictis, dacă nu cumva îl provoacă deja.

Omul contemporan, împovărat de starea sa de disperare, a început să considere toate aceste cuvinte frumoase drept o bătaie de joc. După opinia mea, astăzi problema este dacă vom găsi curajul să recunoaştem că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu poate să fie despărţită de realizarea lui în plan pastoral. Şi va fi cel puţin un fapt deplorabil dacă vom descoperi astăzi ca soluţie psihologia, precum şi cele legate de ea, care nu constituie decât încercarea ratată a lumii apusene de a înfrunta separaţia dintre gândire şi viaţă pe care scolastica a creat-o. Ar fi de asemenea blasfemiator să insinuăm că joncţiunea dintre gândire şi viaţă ar fi o realitate necunoscută tradiţiei creştine, pe care ar fi descoperit-o recent psihologia.

Dacă psihologia şi alte ştiinţe conexe au astăzi o oarecare importanţă pentru noi, este pentru că ne ajută să înţelegem cât de imediată şi critică este necesitatea de a căuta şi noi modul în care putem crea o punte de legătură între aristocraţia teologică şi toţi aceia care ridică greutatea vieţii bisericeşti concrete.

Opinia Sfântului Ioan Scărarul, care spune că la unii cuvântul depăşeşte fapta, iar la alţii fapta cuvântul, este foarte înţeleaptă şi decisivă, însă aici nu este vorba despre aceasta, ci este vorba de naşterea unui climat în care pare să domnească concepţia conform căreia teologia există pentru a fi intelectualizată (teoretizată) şi că viaţa bisericească poate exista fără nici o legătură cu teologia.

Omul de astăzi trăieşte un haos în care este amplificat continuu atât golul interior, cât şi cel exterior, vieţuieşte într-o nesiguranţă terifiantă, devoalat sentimental, neangajat şi singur, nu doar în societate şi la şcoală, ci chiar şi în mijlocul familiei sale, neputând să nu se plictisească şi să nu se înfurie la auzul frumoaselor discursuri retoriceşti. De aceea, fenomene ca teatre arhipline, în care un auditoriu entuziast alcătuit mai ales din tineri urmăreşte discursurile unor vorbitori plini de harismă, lipsesc de multă vreme. Atunci era o epocă în care oamenii, şi mai ales tinerii, credeau în ideologii şi aşteptau de la acestea mântuirea lor. Astfel, pe atunci, traficul de idei era un fapt plin de importanţă şi era poate şi necesar.

Astăzi însă aproape nimeni nu mai crede în nimic şi nici nu îşi pune nădejdea în ceva. Nu crede nici în ideologiile teologice, care înfloreau şi impresionau acum zece sau douăzeci de ani, şi nu crede nici în acestea de acum, pentru că le-a ascultat şi a fost impresionat de ele şi a încercat să le afle, dar nu le-a găsit nicăieri. A auzit că Biserica este împărăţia lui Dumnezeu, unde oricine îşi află împlinirea, găsind dragoste, frăţietate şi unitate, dar ceea ce a văzut îi pare a fi doar spaţiile unor slujbe impersonale, unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nimănui nu-i pasă de celălalt. Şi, la orice uşă ar fi încercat să bată când dorea să se apropie de acei vorbitori plini de harismă, care-i vorbiseră atât de inspirat despre îndumnezeire şi despre perihoreza reciprocă, pentru a le cere să fie copărtaşi la propria-i disperare, nu a întâlnit decât o indiferenţă rece sau o respingere foarte politicoasă.

Acum câţiva ani postul de televiziune ET18 a prezentat un film despre Boris Pasternak, care exprima un adevăr decisiv. Olga, o tânără care l-a impresionat foarte mult pe Pasternak şi care i-a inspirat-o pe Olga din Doctor Jivago, a fost arestată de K.G.B., fiind întemniţată şi torturată din cauza relaţiei ei cu Pasternak, în timp ce acesta şi-a continuat nestingherit viaţa în confortul vilei sale de la Peredelkino. Când Olga a fost eliberată, aceasta s-a dus la Pasternak şi l-a atacat violent, acuzându-l că s-a ocupat de arta sa fără a fi deranjat de nimic, în timp ce ea, de dragul aceleiaşi arte, a fost supusă la suferinţe indescriptibile. Atunci Pasternak constată că nu poate să existe artă fără sacrificii şi predă manuscrisul lui Doctor Jivago spre publicare, ceea ce, fireşte, l-a costat pe autorul lui o dureroasă persecuţie. Însă nu numai arta este cea care nu poate fi făcută fără costuri personale. Nimic nu se poate face fără sacrificii personale şi, cu atât mai mult, teologia.

În tot ce am scris până acum n-am folosit niciodată persoana întâi. Textele mele erau ca şi cum nu ar fi avut autor, ca şi cum s-ar fi scris ele însele. Academica persoană întâi plural a profesorilor mei mi s-a părut întotdeauna hilară. Persoana întâi singular mi se pare arogantă şi “neştiinţifică”. În realitate însă ascundeam în toate acestea o frică de responsabilitate, indisponibilitatea de a-mi exprima opiniile riscând.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here