Nevoia de comuniune – “vino şi vezi”

0
230
Translate in

jesus_praying1Împlinirea acestei nevoi de comuniune este singura raţiune de a exista a Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite, iar nu şansa unui extaz individual. Cu toate acestea, foarte rar cei care sunt prezenţi la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite sunt în comuniune cu cineva şi de obicei nu comunică (nu se împărtăşesc), cum ar fi firesc, nici cu Trupul şi Sângele lui Hristos.  Desigur, Liturghia este o experienţă care transcende lumea, este pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu. Liturghia este şansa întâlnirii omului cu Dumnezeu, şi cei care trăiesc această întâlnire strălucesc şi transmit această pregustare şi celor care se află în preajma lor, iar una din cauzele pentru care Liturghia nu emoţionează şi nu atrage este faptul că această pregustare nu există. Până şi clericii care oficiază Liturghia transmit mai degrabă un sentiment de împietrire venit din profesionalism şi din repetarea mecanică a cuvintelor Liturghiei decât sentimentul unei experienţe transcendente, şi intensifică aceasta stare atunci când, prin predicile lor, încearcă să-i convingă pe ascultători cu ajutorul argumentelor logice. Credinţa în întâlnirea cu Dumnezeu, ca şi cunoaşterea lui Dumnezeu, nu se transmite cu ajutorul unei logici varlaamice a argumentelor logice şi apologetice, ci cu acel „vino şi vezi”, iar în zilele noastre lipsa unei astfel de credinţe este foarte intensă. Isterica autosugestie pe care o produce necesitatea narcisistă a satisfacerii imediate nu are nici o legătură cu credinţa şi este unul dintre cele mai primejdioase produse ale eudemonismului consumist, care stăpâneşte cultura noastră, deoarece s-a îmbrăcat în haina religiozităţii, care îi ascunde în întregime ade văratul caracter. Credinţa adevărată nu este nici melodramatică, nici grandilocventă, nu cuprin de nici strigăte isterice, nici reprezentaţii impresionante. Credinţa adevărată nu-şi face autoreclamă, ci este tăcută şi smerită şi îţi dă sentimentul siguranţei şi încrederii.

Pentru reaprinderea şi reanimarea vieţii liturgice şi a vieţii bisericeşti în general este necesar ca Liturghia să devină din nou un proces al înfăptuirii trupului unic (al lui Hristos) şi al comuniunii, să devină cu adevărat sinaxa (adunarea) euharistică.

Viaţa bisericească este revivificată şi prin prezenţa oamenilor de credinţă; nu ai unei credinţe care, conform concepţiei varlaamice, se identifică cu adoptarea intelectuală a unei deducţii logice, ci ai credinţei ca şi cunoaştere a lui Dumnezeu (v. In. 17, 3), ca întâlnire cu Acesta şi ca pregustare a împărăţiei Lui; ai credinţei care nu vociferează şi nu încearcă să demonstreze nimic. Credinţa care încearcă să convingă prin demonstraţie şi, desigur, insistă cu argumente logice şi prin juxtapunerea unor pasaje din textele bisericeşti demonstrează doar panica îndoielii şi nu este decât o încercare disperată de a se convinge pe sine însăşi operând o spălare de creier asupra celorlalţi.

Credinţa adevărată trăieşte prezenţa lui Dumnezeu şi pregustarea împărăţiei Sale, iar această trăire defineşte modul de viaţă al credinciosului care transmite astfel celorlalţi ceea ce trăieşte. Cândva, în pustiu, un bătrân a spus ucenicului său: „Astăzi vom merge în lume să predicăm.” „Să fii binecuvântat, ava!”, răspunse ucenicul. Au pornit la drum către oraş. Când au ajuns acolo, au vândut lucrul lor de mână, au cumpărat ceva provizii, au vizitat pe câţiva şi, când a început să se însereze, Bătrânul a spus: „E timpul să ne întoarcem la mănăstire”. „Dar nu ai spus, ava, că vom merge astăzi să predicăm lumii?”, zise ucenicul. „Şi ce am făcut toată ziua?” îi replica bătrânul.

Singura noastră predică autentică o reprezintă modul nostru de viaţă, iar atunci când avem la bancă un cont rotofei, când suntem avizi de putere şi iubitori de slavă deşartă, când dăm o importanţă deosebită strălucirii exterioare, când vrem să ni se închine şi să ne divinizeze ceilalţi* atunci propovăduim în mod nemincinos lumea  şi pe mamona, oricât de impresionantă ar fi religioasă artă oratorică a cuvintelor noastre.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here