Nepăsarea faţă de celălalt

0
176

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela, şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

Există poruncă în învăţătura creştină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinţa omenească, care are „chip” şi „asemănare.” Şi firea pervertită, bineînţeles, te îndeamnă să ţii cont numai de al tău, şi foarte greu te rupi [jertfeşti] şi pentru celălalt. Şi tocmai asta e porunca: să te rupi.

Merg la biserică. Smulg din mine păcatele. Am atâţia bănuţi, dar dau din ei şi săracilor, chiar şi o haină şi un pulover. Îmi fac mereu socoteală: „Dar eu, cu ce să mă îmbrac? Eu cu ce să mă încalţ?” Ai dreptate. Dar cel puţin, să te gândeşti şi la săraci, fă ceva, dă-le cel puţin o bucată de material, să aibă cu ce se acoperi. Aceasta înseamnă grija pentru celălalt şi este ceea ce eu vreau să înţelegeţi. Aceasta este marea lipsă a noastră, neştiind că săracii sunt mari la Dumnezeu. Sfânta Filofteia nu a făcut nimic altceva, era o fetiţă, care dădea milostenie. Pentru că „milă este toată Sfânta Scriptură,” zice şi Vlahuţă acest lucru. Vă zic de Vlahuţă, pentru că am apucat să-i cunosc familia.

Să ştiţi că poezia este o proorocie, ca şi arta în general şi nu putem să o dispreţuim. Proorocii sunt aceia care dau sensuri noi sau te pun în situaţia să gândeşti, să creezi, dar să nu adâncim prea mult în lucruri care, de fapt, ar putea să ne depăşească.

Dacă aţi şti cât de simplu putem să ajungem în împărăţia lui Dumnezeu! Nu mai face acest păcat, că nu este bine. De ce poţi să faci rău şi nu poţi să faci bine? Nu te opreşte nimeni să mănânci cozonac, să bei două, trei pahare de vin. Dar nu ziceţi niciunul dintre voi: „Dacă este cineva la poarta mea?”

La bogatul nemilostiv în ogradă era Lazăr (Luca 16, 21) care stătea acolo şi el săracul, stătea la poartă şi câinii îi lingeau rănile şi nu-i dădea nimeni o firimitură din tot ceea ce găteau acolo. Ce pagubă era, dacă i-ar fi dat nişte firimituri? Iar bogatul din parabolă îi spunea lui Avraam ca fraţii şi familia lui să ducă o viaţă cu frică de Dumnezeu şi de mers la biserică. Dar el îşi plătea acum… acum, ce ziceţi? Câinii îi lingeau rănile lui Lazăr, dar nici fărâmiturile, nici măcar fărâmiturile nu i le dădea ca să le mănânce (Luca 16, 21). Ce ziceţi de împietrirea asta, de nepăsarea asta faţă de un suflet, de un semen al lui?

Dar Mântuitorul Hristos, zicând acestea, a vrut să înţelegeţi că nepăsarea aceasta faţă de celălalt este miezul înţelegerii acestei parabole, grija cât de cât pentru celălalt, să-l duci şi pe el de braţ. Pentru că nu se dă atenţie destulă semenilor noştri!

Eram odată în Bucureşti şi nu aveam bani de maşină, de tramvai, cum era pe atunci. Să ştiţi că eu am apucat şi tramvai cu cai. Pe „Popa Tatu” a fost ultimul. Şi pe trotuar era un sărac, pe care l-am văzut de departe şi nu avea picioare. M-a văzut şi el pe mine.

Şi se pregătea ca să primească ceva şi probabil zicea: Părintele sigur că o să-mi umple sacoşa.” Dar eu nu aveam bani nici măcar de tramvai. Şi mă pregăteam acum, ce să-i zic, cum să fac? Şi am ajuns la el şi i-am spus direct: „Dragul meu, ţi-aş da picioarele mele şi cum acest lucru nu se poate, uite: îţi dau o mână caldă că altceva nu am ce să-ţi dau, că nu am nici măcar bani de tramvai.” Şi el a zis: „Părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni niciodată.” Aţi văzut?

Luaţi-i şi pe ei în considerare. Nu treceţi cu vederea aşa, nu-l priviţi aşa cu dispreţ, că tu ai şi el nu. Opreşte-te puţin. Nu poţi, că poate eşti în mişcare, eşti într-o maşină, dâr zi aşa: „Doamne miluieşte-l.”

Grija ta pentru celălalt este importantă. Dacă se află în supărări mama ta, sau copilul tău sau tatăl tău, tu nu poţi să-i ajuţi, dar cel puţin, ai posibilitatea să te rogi lui Dumnezeu ca să-i ajute. Este considerată o milostenie foarte apreciată de către Dumnezeu, această grijă a ta pentru celălalt.

Această lipsă de grijă pentru celălalt, caracterizează lumea în momentul acesta istoric. Şi să ştiţi că se vede mai mult la tineret o mişcare din aceasta verticală şi simt în ceartă cu părinţii şi îmi spun fetele: „Da părinte, nu vrea să mă vadă mama, că zice că m-am pocăit.”

Adică încearcă să facă şi ea ceva, să-şi facă cruce, să se roage, să se ducă la biserică şi nu face nimic altceva. „S-a pocăit.” Dar uitaţi cum se mişcă tinerii aceştia, săracii, cum cer pe furiş ajutor ce să facă, ca până la urmă se poate ajunge la aceasta: „Dacă jertfeşti, este chiar pentru Hristos,” aşa cum a spus şi Sfânta Filofteia. O bătea mamă-sa vitregă în tot felul, dar ea nu se lăsa, ci dădea milostenie săracilor.

Foarte gravă este starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu… Pentru că nu e atât de supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem, cât e pentru că suntem nepăsători.

Ne amânăm existenţa duhovnicească, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa pornire egocentrică. Aceasta e una din marile greşeli existente în lume!

Ai iubit pe cel cu care stăteai în comunitate, ca o necesitate mântuitoare ca să comunici cu el, să te încununezi, sau ca să nu te simţi singur în lume? Ne-a rânduit Dumnezeu să fim în contact cu alţi oameni, să stăm împreună mulţi. Să ne simţim foarte bine, adică uşuraţi. Ca un fel de bază este cel de lângă tine, şi tu îl împungi.

Doi ruşi au înjunghiat un om. Şi după ce au terminat crima au plecat mai încolo să mănânce, şi aveau numai şuncă. Zice unul dintre ei: „Nu mâncăm şuncă că-i vineri!” Asta este, vorbim de rău! Dar în schimb mâncăm numai pâine uscată, sau nu mâncăm deloc, sau numai apă cu pesmeţi.

Deci, postul este o trăire duhovnicească continuă. Nu are nici un folos postul numai trupesc, dacă nu-ţi revii să intri în iubire. Deci despre post, spun toţi Sfinţii Părinţi, că este un lucru necesar, foarte necesar şi e vorba şi de o terapie trupească: te scapă de o serie întreagă de boli, de ceea ce de fapt doctorii vor să elimine cu orice preţ din organism, toxinele. Postul e foarte bun.

Iată un aspect esenţial al postului: dragoste faţă de toată lumea posibilă, rugăciune cât ne stă în putinţă, în sfârşit, pentru umanitate şi, mai ales, ca tu să ai o viaţă de trăire sinceră, şi nu numaidecât ca să fii iertat, ci pentru ca să te despătimeşti. Pentru că iertarea vine de la sine dacă eşti despătimit.

Într-o mănăstire era un oarecare frate Gheorghe şi dădea săracilor tot ce prindea. Se ducea la trapeză, acolo unde era masa şi dădea tot ce avea acolo. La un moment dat începuse să dea şi mâncarea care era pentru călugări, o dădea săracilor. Şi călugării l-au pârât la stareţ, iar stareţul se făcea că nu vede, că nu aude, dar până la urmă l-a prins când dădea de pe masă chiar.

Şi a venit acolo şi a zis: „Da, dar ce să fac dacă fratele Gheorghe este un sfânt?” Pentru că era angajat cu tot sufletul acolo în locul respectiv; deci era şi averea lui tezaurizată acolo.

Deci avea de unde să dea! Adică nu dai degeaba. Prea te încorsetezi în reguli: „Stai aşa, nu pot să dau că regula spune aşa.” Dar până atunci, satură-l şi pe acela care-i flămând, pentru că ai săturat pe Hristos. Pentru că El spune: „Mie îmi daţi.” La asemenea cuvinte îţi stă mintea în loc (Matei 25, 35-36).

Prea mult îi alege lumea pe săraci: „acesta este leneş, acela este sărac,” şi uite aşa îi alege… Dar dacă unul nu este cerşetor şi este Hristos incognito, atunci e atunci… Pentru că nu dai ce ai, ci dai ceea ce eşti. Aceasta este frumuseţea!

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. Constanţa: Editura Elena, 2016

(Foto: unsplash.com)