Naționalism și patriotism la Eminescu

0
57
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Naționalism și patriotism la Eminescu

Preliminarii

Într-o epocă globală curent denumită „post-truth” – „după adevăr”¹, unde adevărul nu mai reprezintă principiul fundamental al oricărui tip de activitate, în special de guvernare a unui stat, unde valorile absolute s-au dizolvat și se  dizolvă în favoarea valorilor relative, ceea ce contează nu mai este binele general, care, ironic, este încă invocat ca acoperire și derută, cât amorul propriu, interesul personal și viziunea individuală neechilibrată de viziunea celorlalte părți.

Audietur et altera pars nu mai există în realitate  decât ca strategie teoretică de ordin politic (vorbe goale, ar zice Eminescu). Retorica goală a politicienilor de azi, fie că vorbim de SUA, de România sau de multiple alte locuri, fără însă a absolutiza, arată ca o copie fidelă din multe puncte de vedere, a situației politice din România din vremea lui Eminescu, situație pe care o critică indignat şi cu virulenţă în întreaga sa activitate jurnalistică, şi chiar în poezie. Ceea ce reiese cu claritate din articolele sale critice este opoziția diametrală dintre simțământul autentic, angajarea totală spre binele patriei și al neamului, interesul național deci, și interesul personal, în speță al politicienilor,  de cele mai multe ori străini de neam, care însă conduc frâiele națiunii.

Națiune și patriotism

La întrebarea: ce este naţiunea? se poate răspunde simplu și clar, fără putință de tăgadă, că Eminescu așează această idee pe unitatea de neam, limbă și tradiții, deci pe conştiinţa apartenenţei la grup, sau reciproce, idee întărită de durata şi durabilitatea existenței respectivului grup, a neamului nostru pe acelaşi teritoriu, nu doar de veacuri, ceea ce ar fi suficient în sine, ci de milenii, câtă vreme el invocă, şi nu de puţine ori, continuitatea dintre daco-români şi românii din vremea sa, cu accent deosebit pe faptul că românii, strămoşii lor, ai noştri, dacii, n-au venit pe locurile unde trăiesc din alte zone, migrând ca alte popoare, ci au fost dintotdeauna autohtoni, adică definitiv înrădăcinaţi în pământul pe care l-au stăpânit dintotdeauna şi de care se simt existenţial legaţi pe vecie, aşa cum se simt legaţi de cele mai înalte valori ale spiritului, credinţa în Dumnezeu mai întâi, Eminescu neuitând să scoată în evidenţă iară şi iară rolul primordial al Bisericii naţionale în păstrarea unităţii de neam, limbă, de credinţă şi tradiţii.

De aceea, cum arată și Tudor Nedelcea, pentru Eminescu „naționalitatea trebui să fie simţită cu inima, nu vorbită numai cu gura.”²

În acest context, patriotismul, adică iubirea de părinți, de moși și strămoși, de pământul existenței ancestrale. de valorile ce dau identitate neamului este nu un act ocazional, ci o atitudine permanentă, o stare firească trăită în mod conștient, voluntar şi deliberat.

Pentru Eminescu patriotism înseamnă „o conștiință întemeiată despre solidaritatea intereselor naționale care sunt și trebuie sa fie armonizate”, arată și Cezar Braia³ desigur, solidaritate în interiorul grupului, ceea ce poate fi mai ușor de realizat, dar și între grup sau neam și alte neamuri ceea ce poate fi mai complicat, dar caz în care conștiința solidarității interne devine încă și mai importantă.

Vorbind de naţiune, naţionalism și patriotism, vorbim de identitate etnică, ceea ce, în înțelegerea lui Alexandru Zub, este parte a cunoașterii de sine(4). Îndemnul apollonic sau socratic „cunoaște-te pe tine însuți” (γνωτε σεαντσν) nu este lansat   ca o opțiune ci ca un  imperativ existenţial. Însă la fel de imperativ este să-ţi cunoşti şi neamul din care te tragi, pentru că el este în tine şi tu în el precum întregul în parte și partea în întreg.

Transferul acestui imperativ de la neam la persoană, căci întreg neamul se reflectă în persoana conştientă de ceea ce reprezintă, şi fericită pentru aceasta, şi de la persoană la neam, pentru că persoana responsabilă consfinţeşte şi confirmă identitatea neamului, se recunoaşte în discursul identitar eminescian unde accentul este pus în mod cu totul special pe trecut, pe istoria neamului cu toate valorile lui, cu toţi domnitorii, ctitori de spirit românesc, cu sacrificiile lor pentru binele comun, începând de la daci, pentru care Eminescu are o deosebită admiraţie, câtă vreme a spus că totul trebuie dacizat”, şi până la eroii neamului apropiați vremii sale. Aşadar, Eminescu propovăduieşte o iubire conştientă faţă de trecutul neamului, care apoi generează mândria de a-i aparţine, care mândrie însă nu degenerează în ura faţă de alţii.

Temeiuri ale iubirii de neam

Un articol publicat de Eminescu in ziarul Timpul în aprilie 1882 (5) demonstrează dragostea sa impecabilă şi infinită pentru neamul său, neamul românesc. Această iubire, ca orice adevărată iubire, în sensul cel mai profund şi autentic al cuvântului, deci teologic vorbind, este asociată cu sfinţenia, care este dorul de Dumnezeu pe care deşi îl ai, credincios fiind, încă ți-e dor, pentru că iubirea umană nu este niciodată atotcuprinzătoare ca cea divină, câtă vreme întotdeauna rămâne ceva necunoscut, nepătruns și necuprins în persoana iubită. De aceea iubeşti şi încă ţi-e dor. Aşa stau lucrurile cu iubirea lui Eminescu pentru neamul său, pe care îl priveşte cu o admirație ce atinge sfinţenia, câtă vreme poate vorbi despre „divinitatea noastră etnică”, ce, alături de limbă și datină reprezintă bunurile – putem zice în acest context, cele mai de preţ, ale conştiinţei noastre.

Iată profilul moral al poporului român în percepţia marelui poet şi jurnalist român: „Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie.”(6)

Sigur că în urma unei astfel de descrieri se poate pune întrebarea retorică, potrivit titlului unei roman de Petre Dumitriu, „Cum să nu-l iubeşti?”

Ţinând atât de mult la neamul său, şi mândru de istoria lui chiar până la a milita pentru „restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacia-Traiană” cum arată Cezar Braia,(7) Eminescu îndeamnă la unitatea frăţească, singura condiţie în care poţi cinsti înaintaşii, cinste care cere în mod imperativ curăţie sufletească şi dragoste frăţească. Atât de importantă este la Eminescu asumarea trecutului cu inima bună încât, numind-o împărtăşire, o aseamănă cu cel mai important şi sfânt lucru din viaţa creştinului, împărtășirea euharistică cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Cu alte cuvinte, aşa cum a te apropia de Sf. Taine euharistice cu sufletul necurăţit este o blasfemie, la fel este a te apropia de moşii şi strămoşii istoriei şi neamului tău cu sufletul necurăţit.

Într-un articol publicat în Curierul de la Iaşi in 1876, citim: „Popor românesc… nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului: fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, care oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mume sunt.”(8)

După cum se vede de aici, dar şi din multe alte texte, patriotismul şi naţionalismul lui Eminescu, iubirea lui totală faţă de neam şi ţară este precum iubirea creştină propovăduită de Iisus Mântuitorul, o iubire ce nu lasă loc pentru ura faţă de aproapele, fie acesta de acelaşi neam, cum e cazul textului de mai sus, fie de alt neam, cum se vede din alte texte, pe modelul celebrului caz din pilda samarineanului milostiv spusă de Iisus.

Contrar interpretărilor tendenţioase şi interesate ale detractorilor lui Eminescu, în ceea ce priveşte doctrina naţională, marele gazetar şi politician român nu vedea în ideea de naţiune o discriminare a minorităţilor conlocuitoare, aşa cum românii erau discriminaţi în Transilvania în timpul dualismului Austro-Ungar, ci pur şi simplu, bazat pe contextul politico-social al timpului, îi voia pe români scoşi din diferitele tipuri de robie, ca o naţiune liberă, de sine stătătoare. Înfloritoare între celelalte naţiuni europene, cu atât mai mult cu cât românii erau autohtoni de milenii şi pe întinse suprafeţe teritoriale, dincolo de hotarele oficiale de atunci, adică dincolo de Prut, Tisa și Dunăre. Acesta este sensul în care şi Mircea Eliade „vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelenţă, al românismului şi naţionalismului românesc”(9). Deci, a-ți iubi neamul cu tot trecutul lui şi cu valorile sale şi a-i dori binele şi un viitor prosper fără ca acesta să fie în detrimentul altor naţiuni, iată ce înseamnă naţionalism  la Eminescu.

Acest lucru se vede şi din deplângerea asupririlor trecute venite peste neamul nostru şi din dorinţa unui viitor mai bun, după cum şi zice: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”,(10) scrie el cu hotărâre mobilizatoare.

Critica falsului patriotism

Probabil că unul din motivele pentru care Eminescu a accentuat atât de mult ideca patriotică şi naţională a fost şi inflaţia de declaraţii ipocrite de patriotism ale politicienilor vremii. Acest lucru reiese clar din replica simplă şi clară a marelui poet: „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima, şi nu vorbită numai cu gura”. Demonstraţiile lui cu privire la ce înseamnă cu adevărat iubirea de neam veneau deci ca un răspuns natural la cei ce făceau paradă cu pretinsul lor patriotism, de fapt pentru a-şi avansa interesele lor personale, şi nu pe cele ale naţiunii. Parcă citim aceasta în celebrele versuri din Scrisoarea l: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu- te pe tine… lustruindu-se pe el!”

Dacă asta înseamnă patriotism, atunci, „mi-e ruşine să fiu român”, declamă Eminescu, explicând din nou că patriotismul, naţionalismul e o chestie de simţire, de inimă şi nu de vorbărie şi în acest context înşiră iar o serie de motive istorice şi morale pentru care poporul român trebuie iubit fără exces de „cuvinte goale”.(11)

Pe aceşti politicieni de tribună Eminescu îi numeşte pe drept cuvânt „cosmopoliţi cu un foarte incolor sentiment de patrie”,(12) prin cosmopoliţi autorul criticii înţelegând pe toţi străinii interni sau externi care se aflau la cârma politică a ţării şi care nu aveau cum să aibă simţămintele autohtonilor pentru poporul pe care îl conduceau.

Iată un aspect al debandadei morale la nivel politic cu care se confrunta societatea acelui timp:

„Justiția, subordonată politicii, a devenit o ficțiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om este menținut în funcție,  dirijează însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduințele făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării… Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populațiile noastre din partea administrației și a fiscului când  constatăm că, în același timp în care mii de străini imigrează în fiecare an, românii din contră, părăsesc ţara lor,  ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează? La noi mizeria e produsă în mod artificial prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic.”(13)

Este extrem de interesant cum această descriere a situaţiei politico-sociale din vremea lui Eminescu se potriveşte din multe puncte de vedere cu ceea ce se întâmplă azi la acelaşi nivel în România.

Sigur că la orice criză există şi o viziune de salvare, iar Eminescu nu se sfieşte să împărtăşească propria sa viziune chiar dacă aparent simplă, nimic sofisticat, dar solidă tocmai pentru că simplă, viziune de un epatant realism tocmai pentru că ea leagă trecutul de viitor, întemeiază deci viitorul pe trecut, pe faptul real, experimentat. Cu alte cuvinte celebrul poet și gazetar ne propune invenţii complexe şi complicate, ci o reluare şt actualizare la caracteristicile vremii a experienţelor de succes din istoria neamului. Citim: „Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt in stare a readuce (sublinierea mea) poporul Ia ideile sale de drept, a-i reda (s.m.) creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse in trecut statornicia datinei sale juridice, şi simţul său de echitate nutrit de biserică și de lege”, (14) scrie Eminescu citind trei instituţii care au avut întotdeauna un rol capital în construirea, prin veacuri, a sufletului românesc şi astfel a societății și neamului: datina, Biserica și legea.

Concluzii

Eminescu a pledat pentru cauza națională, așa cum, nimeni  altul în timpul său n-a făcut-o, chiar cu riscul închisorii şi al vieţii. Un exemplu de curaj în acest sens este publicarea în presa română din Ungaria a unor articole în care atacă însuşi sistemul dualismului Austro-Ungar pentru discriminarea și nedreptățile făcute românilor din Transilvania. Astfel, pentru articolul Echilibrul, publicat în această presă, în care pledează pentru egalitatea românilor cu celelalte naţiuni conlocuitoare, el este amenințat direct de procurorul statului cu proces de presă și cu închisoarea.(15)
Că Eminescu a fost cel mai înalt exemplu de patriotism şi dragoste de neam şi ţară, reiese clar din întreaga sa activitate publicistică şi literară, fapt rezumat de Slavici astfel: „El a fost cel mai adevărat  reprezentant şi cel mai zelos propagator al simţământului de unitate naţională la noi.”(16)

Iar marele filosof Constantin Noica, pentru acelaşi lucru, a scris despre Eminescu admirabile şi nemuritoare cuvinte, reflectând pe marginea unui text eminescian care se încheie cu cuvintele: „Fiecare lucru poartă în sine măsura sa.”

Zice Noica:
„Arborii nu cresc până la cer.
Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră.
Şi măsura noastră este Eminescu. Nu vom creşte mai mult decât atât.
Atât însă să creştem.
Pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul

Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu … atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”(17)

Pr. Prof. Dr. Theodor Damian

Note Bibliografice

  1. William Davies, ”The Age of the Post-Truth Politics”, in The NewYork Times, Opinion Section, August 24, 2016.
  2. Tudor Nedelcea, ”Micul curs eminescian de istorie națională”, în Curtea de Argeș, An IX, Nr. 12 (97), decembrie 2018, p. 24. Vezi și Manuscris 2257 în Certitudinea, An I, Nr. 4, 2017, p. 1
  3. Cezar Braia, ”Eminescu, ideea națională și visul Unirii celei Mari”, în Portalul Măiastra, An XIV, Nr. 4 (57), 2018, p. 5.
  4. Alexandru Zub, ”Eminescu și identitatea națională”, în Revista română, Nr. 3 (57), 2009, p. 1
  5. M. Eminescu, articol în ziarul Timpul, 1 aprilie 1882, p. 1, cf. Tudor Nedelcu, op. cit. p. 23
  6. Din manuscrisul 2257, perioada 1866-1877, cf. M. Eminescu, ”Mi-e rușine să fiu român!” în Certitudinea, An I, Nr. 4, 2017, p. 1
  7. Cezar Braia, op. cit., p. 5.
  8. M. Eminescu, în Curierul de la Iași.
  9. Cezar Braia, op. cit., p. 5
  10. M. Eminescu, Opere, Vol. IX, Ed. Academiei, București, 1980, p. 443, Cf. Tudor Nedelcea, op. cit., p. 24
  11. M. Eminescu, ”Mi-e rușine să fiu român”, în op. cit., p. 1
  12. Idem, ”Tendințe de cucerire” în Timpul, 7 aprilie 1838, cf. ”Rusia, mama mândriei și a lipsei de cultură”, în Certitudinea, An I, Nr. 2, 2017, p. 12.
  13. M. Eminescu, ”Credem că destul am vorbit…”, în Timpul, ianuarie 1879, cf. Cezar Braia, op. cit., p. 6
  14. M. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei București, 1985, p. 125, Cf. Cezar Braia, op. cit., p. 6
  15. Cezar Braia, op. cit., p. 1
  16. Ibidem, p. 5
  17. cf. Bogdan Munteanu, ”Eminescu și ființa națională”, în Rostonline.ro, 24 ian. 2018, http://rostonline.ro/2018/01/eminescu-si-fiinta-nationala

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here