Nădejdea cea bună ia naştere din credinţă şi are ca obiect lucrurile mântuitoare

0
114

MINOLTA DIGITAL CAMERASfântul Isaac Sirul ne spune că nădejdea este de două feluri: bună şi nelegiuită. Nădejdea cea bună ia naştere din credinţă şi are ca obiect lucrurile mântuitoare. Omul care are o asemenea nădejde subordonează realizările materiale scopurilor duhovniceşti. El ştie foarte bine că Mântuitorul a spus: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Şi omul pătimaş are o nădejde. Aceasta însă este nelegiuită. El îşi face sumedenie de planuri păcătoase şi nădăjduieşte în realizarea lor. Bogatul fără de minte îşi spunea sieşi: “Voi strica jitniţele mele; şi voi zice sufletului: ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19). Cu siguranţă că el nădăjduia într­-o viaţă de îmbuibare şi desfrâu. Cum nădejdea lui era nelegiuită s-a prăbuşit într­-o clipă.

Omul care are nădejdea că va realiza un lucru bun îşi urmăreşte cu tenacitate ţelul, fiind ajutat pe drumul său de harul lui Dumnezeu. Ne spune o povestire că mezinul unui împărat şi-a propus, cu încăpăţânare, ca ţel al vieţii sale să afle “dreptatea”. Ştim câte feţe are dreptatea pe pământ. Şi cu toate acestea el avea buna nădejde că o va găsi. Nu s-a dat bătut deşi “obrajii fragezi se ofiliră şi fruntea netedă de odinioară era brăzdată de sute de brazde. Părul bălai şi barba lungă era ninsă de vreme…”. Şi cum a găsit-o? Iată cum: El ştia că dreptatea trebuie să aibă urme albe. Când, la adânci bătrâneţe, a găsit aceste urme le-a parcurs cu îndărătnicie. “Urmele albe se sfârşeau la picioarele unei bârne groase de lemn. Drumeţul îşi ridică ochii. În faţa lui se înălţa o cruce grea de stejar, iar pe cruce era răstignit Acela, din al cărui trup sângerând şi cap încununat cu spini izvora lumină albă strălucitoare…”. Pe cruce era răstignită Dreptatea care peste trei zile a înviat biruitoare.

Călătorind pe calea “cea strâmtă şi cu scârbe”, şi având nădejde în suflet, până la urmă ajungem la picioarele crucii lui Hristos. Ajunşi acolo ne răstignim împreună cu El şi înviem împreună cu El. De fapt nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte înlăuntrul nostru (Galateni 2, 20).

Nevoitorul care are în suflet nădejde, şi cu ajutorul ei înfruntă răbdător toate încercările, în vâltoarea acestei vieţi este liniştit, calm, “blând şi smerit cu inima”. El a luat foarte în serios cuvântul lui Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).

Blândeţea şi smerenia lui izvorăsc din răbdarea împreunată cu nădejdea. El ştie că Dumnezeu îi poartă de grijă. Cuvintele Prooro-cului David sunt normative pentru el: “Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază” (Psalmul 90, 5-6). În călătoria captivităţii Sfântului Apostol Pavel, atunci când corabia era pe punctul de a fi înghiţită de valuri, încredinţat de Dumnezeu că va scăpa, îi încuraja pe ceilalţi zicând: “Vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri… şi luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi frângând a început să mănânce. Şi devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat” (Fapte 27, 22-36).

Înfruntând necazurile, răbdând suferinţele, cu ajutorul nădejdii, Îl vedem la orizontul vieţii noastre pe Dumnezeu care ne zice ca şi Proorocului Iacov: “Nu te teme!… Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge” (Facere 28, 13-15).

 Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here