Mulțumesc!

0
242

MulțumescMulțumesc pentru zeci de motive de a zâmbi – Mulțumesc pentru învățătura primită – Mulțumesc pentru șansa de a mă deschide, de a mă descoperi, de a afla cine sunt și cât pot – Mulțumesc pentru generozitate

Mulțumesc – „În fiecare om e sădită o intenție a lui Dumnezeu”

De-a lungul timpului, ți-am povestit despre toate. Despre plante, despre locuri care merită văzute, despre oameni, despre pilde pline de înțelepciune. Dar și despre legende pe care le-am auzit când eram copil sau le-am citit recent în timp ce făceam lecțiile cu fetița mea. Ți-am scris și voi mai scrie 🙂 glume, rețete, cronici de teatru, recenzii, articole de introspecție.

Nu am scris, însă, despre cel mai important proiect al meu. Cel actual. Nu am scris despre colaborarea cu Jurnal Spiritual. Nu am scris de oamenii minunați pe care i-am întâlnit aici. Virtual, deocamdată. Și, da, în viitorul apropiat, mi-ar plăcea să merg să o îmbrățișez pe Brîndușa Dediu. Și să pășesc în biserica unde slujește cu mult har părintele Petru Munteanu. De unde știu că are har când vorbește? Am ascultat Radio Jurnal Spiritual. Am citit predicile pe site-ul Samariteanul milostiv. Am citit „Mere coapte”. Nu, nu am fost în Săvinești, jud. Neamț, dar trebuie să ajung. Toți din familie vrem să-i cunoaștem pe acești oameni, trimiși de Dumnezeu să ne lumineze viața. Să dea un sens profund zilelor mele. Să mă apropie de ceea ce merită cu adevărat atenție în viață. Virtutea, puritatea, smerenia.

Dacă astăzi sunt mai puțin arogantă, sunt și datorită lor. Chiar dacă mai am momente de nervozitate. Ele sunt pe moment. Acum înțeleg mai mult, sunt tolerantă. Mi-am domolit tumultul interior fără valoare, mi-am stins revolta nesăbuită. Acum vreau să cunosc oamenii, așa cum sunt ei. Și, dacă nu-mi sunt pe plac, să spun o rugăciune pentru ei, cum spune părintele Munteanu, și să trec mai departe. Cu perseverență. Persistând în acțiune. Și acțiunea aceasta este și aici în comunitatea revistei Jurnal Spiritual. Sunt și mamă, și soție. Dar sunt, și cu mândrie o spun, și colaborator al acestui antrenant proiect cultural.

Mulțumesc

Prin ochi de copil – Poveste de viață

De două ori am mers în viață în acea parte de țară. E atât de frumoasă că rămâi fără suflu. Cazi în visare. Maiestuoasă. Caldă. Ospitalieră. Agapia, Sucevița, Humor, Voroneț, Humulești, Ceahlău. Moldova. Parte din Moldova văzută cu ochi de copil. O dată la 11 ani, Iașiul, altădată la 13 ani, mănăstirile și orașele Roman și Piatra Neamț. Au fost două întâlniri cu Moldova care m-au marcat.

În prima, am întâlnit două fete de vârsta mea la un concurs pe teme istorice. Am păstrat cu ele o corespondență de șapte ani. Oana Munteanu și Dumitriana Condurache. Și datorită lor am ajuns să scriu astăzi, prin epistolele către și de la ele m-am apropiat și mai mult de cuvânt. Unii oameni rămân acolo în suflet, tineri mereu. Trei copile cu aceeași pasiune. Nu mai știu nimic de ele, dar ele sunt în gândurile mele bune. Ultima oară le-am văzut la o televiziune din Iași.

A doua întâlnire a fost mai lungă, am făcut turul țării cu părinții, la sfârșitul clasei a opta. Am luat-o roată prin Ardeal, am mers la Felix și ne-am întors prin est, oprindu-ne la mănăstiri. Ce locuri plăcute!
Acum îmi doresc un pelerinaj adevărat. Poate că este timpul. Iar în secunda în care acest imbold nu-mi va da pace, nu voi mai sta pe gânduri. Voi porni spre acea Moldovă despre care Enescu zicea: „De Moldova mă simt legat prin toate fibrele mele. Legătura mea cu pământul, cu cerul și apele Moldovei, nimic nu o poate deznoda. În molcomul peisaj moldovean, printre oameni cuviincioși, de discretă nobleță sufletească al acestei blagoslovite provincii, mă simt ca în cel mai prielnic mediu. Mă simt înfrățit cu tot ce este moldovean.”

„Scrieți despre ce trăiți, ce vă produce emoție, ce vă sensibilizează!”

Da, și eu mă simt înfrățită cu această familie extinsă a Jurnalului Spiritual, cu acești oameni calzi, cu credință, care m-au făcut „să descopăr împărăția din interior”. Am găsit pe cineva care să mă determine să expun ce am frumos în mine. Să înfățișez cu onestitate ceea ce sunt, să-mi descopăr noi valențe, să învăț să-mi exploatez resursele. Să fiu eu însămi. Așa, cu emoție în glas, cu mirare, cu nedumeriri, blândă sau hotărâtă, ușor impulsivă, câteodată, dar întotdeauna bine intenționată.

Când părintele Petru Munteanu ne-a sfătuit să scriem despre ce trăim, despre noi, despre oameni, experiențele lor, realizări, frământări, împliniri, m-am gândit că nu am scris despre ceea ce trăiesc eu de mai bine de jumătate de an. M-am gândit că poate, uneori, în graba mea, sunt rece, tranșantă, nu știu să mi-i apropii pe cei ce pășesc alături de mine. Apoi, mi-a trecut prin cap că alteori îmi pun sufletul jos, la picioarele oricui, invitându-l să calce pe el sau să-l păstreze cu drag. Depinde de calitatea umană a celui care îl vede. Mi-au trecut prin cap ambele variante.

„Iubirea adevărată ne învață să răspândim fericirea peste tot”

Dar, cu toate acestea, merg înainte cu sinceritate. Ce-i poți face unui om care se dezvăluie, care spune ce gândește? Îl lași să se cuibărească în sufletul tău. Da, n-am fost numai lăsată în sufletul tău, cel care vezi acum aceste rânduri, ci am fost chiar invitată. De tine, cel care citești postările mele pe grupuri de prietenie în jurul unui subiect comun, de tine, cel de pe G+ (cât de mult și de des m-ai încurajat!), de tine, prietenul meu pe Facebook și de tine, cel care se plimbă cu privirea relaxat prin această oază de pace, revista Jurnal Spiritual.

„Iubirea adevărată nu posedă, nu transformă mediul în posesii, nu ștrangulează, nu sufocă și nu ucide. Iubirea ca virtute devine o stare. Cred că cea mai mare virtute a ființei umane este mila sau compasiunea față de tot. Ea ne învață să nu producem suferință, ci să răspândim fericirea peste tot. Să ținem seama de fericirea tuturor ființelor și să nu rănim pe niciuna pentru a ne satisface interesele – aceasta-i adevărata virtute.” (Pr. Petru Munteanu – „Mere coapte”)

Da, nu am scris despre binefăcătorii mei, dar scriu acum. Scriu să vă spun mulțumesc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că vocile ni s-au întâlnit cândva, la un telefon. Vă mulțumesc că ați lecturat blogul meu și m-ați invitat alături de voi. Vă mulțumesc că sunteți! Mulțumesc.

Mulțumesc

Aceste rânduri de duminică pentru inimi dragi de departe,
Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze acum și mereu!

Întotdeauna cu loialitate, mult drag și respect,

Mihaela Loredana Mușetescu