Mult își întărește credința cel ce studiază istoria creștinismului

0
134

doarortodoxicoane2Studiul istoriei omenești conduce la constatări însemnate. Popoarele care au cinstit valorile spirituale și morale au devenit vestite. Cele care le-au încălcat, au dispărut. Națiuni care au căutat prin forță să le domine pe altele, până la urmă au fost zdrobit. „S-au dus după lână și au găsit oile tunse”. În epoca modernă, exemple izbitoare prezintă al doilea Război Mondial.

Mult își întărește credința cel ce studiază istoria creștinismului. Răspândirea sa constituie o minune. Cum au putut doisprezece pescari neștiutori de carte, doisprezece oameni smeriți, neînsemnați și lipsiți de curaj – de pe ale căror mâini picura apa sărată a mării – neînarmați și săraci, să se lupte cu Imperiul roman, înarmat până în dinți?

Și cum a reușit în cele din urmă să se mențină creștinismul și să devină mai puternic decât idolatria, în ciuda tuturor persecuțiilor, confiscărilor de bunuri, întemnițărilor, surghiunirilor și martirajelor sângeroase? Cum au putut oile să-i învingă pe lupi?

Când se sfârșea primul secol după Hristos, creștinismul se răspândise din Indii și din Persia, până în Spania și Insulele Britanice – fapt politico-religios evident. Un astfel de fenomen asemănător nu mai are să ne arate istoria.

Și să se ia în seamă că invitația la această nouă religie înseamnă lucruri nu tocmai plăcute: să recunoști că Stăpânul credinței tale a suferit moarte rușinoasă pe cruce, să pășești pe o cale strâmtă cu prescripții aspre, ca de pildă: înfrânare, iertare, îngăduință, smerită cugetare, purtarea crucii, resemnare, iubire față de dușmani și alte pretenții dificile. Și cel mai rău, îți expune primejdiei însăși viața ta.

Unele dintre dogmele creștine, precum aceea despre învierea morților sau despre crearea lumii de la începuturi, erau cu totul inacceptabile și de neînțeles pentru lumea antică romano-grecească. Și cu toate acestea, s-a prăbușit copacul falnic al idolatriei și a fost plantat în toate colțurile lumii lemnul Crucii.

Acest lucru seamănă cu cele ce urmează: „Împăratul, cu toată puterea sa militară și cu armele sale, nu i-a supus pe barbari, iar un sărac, și gol, și singur, fără să aibă măcar un arc cu săgeți, a reușit să se pună cu ei și să-i învingă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Și a ajuns Sfânta Scriptură, cartea creștinătății, să fie astăzi tradusă în circa 1700 de limbi și dialecte? Cum să justifice cineva toate acestea dacă respinge elementul supranatural pe care-l ascunde în sine credința creștină?

Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinței

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here