Crestina Teodula
Pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, se află în cetatea Anazavriei un dregător numit Pelaghie, asupritor al creştinilor.
Într-o zi a spus slujitorilor săi:
– Mergeţi în toată stăpânirea mea, căutaţi pe creştini şi aduceţi-i la judecată.
Mergând ei, au găsit pe-o femeie creştină, Teodula, care trăia pe placul lui Dumnezeu.
Aducând-o la judecată, Pelaghie a întrebat-o:
– Care este numele tău?
– Sunt creştină şi oamenii îmi zic Teodula, a răspuns ea cu îndrăznire tiranului.
Iar el a certat-o:
– Te văd răspunzându-mi fără minte. Teodula a răspuns:
– Voi sunteţi fără minte, că aţi lăsat pe Dumnezeu şi vă închinaţi pietrelor.
Dregătorul, vrând s-o ademenească, i-a zis:
– Te sfătuiesc ca pe-o soră, jertfeşte zeilor şi vei avea mare cinste, desfătându-te în averile mele.
– Ba să te desfătezi tu cu ele, dimpreună cu tatăl tău Satana, că veţi fi împreună moştenitori pedepsei veşnice.
Atunci, tiranul a poruncit să se pornească munci grele asupra ei, dar fără s-o omoare grabnic, ci, mai vârtos, s-o chinuiască îndelungă vreme.
Aşadar au spânzurat-o de cosiţe şi au început să-i ardă pieptul cu fiare înroşite.
Răbdând şi rugându-se lui Dumnezeu, Teodula îi spunea:
– Muncile tale zadarnice sunt nu le simt, ci tu te munceşti şi le frămânţi…
Pelaghie a răspuns:
-Zeii mei s-au arătat milostivi faţă de tine. Ţi-au luat durerea, ca să te întorci la ei.
Suferind, Teodula a strigat:
-Unde sunt zeii tăi care m-au cruţat? Dregătorul s-a bucurat în sine, a poruncit să stea chinuitorii şi, dând jos pe muceniţă, a dus-o în capiştea lui Adrian, unde i-a arătat idolul, zicându-i:
-Iată pe zeul lui Adrian!
Atunci Teodula, rugându-se cu putere lui Dumnezeu, a suflat asupra idolului. S-a făcut în dată un zgomot ca de tunet, iar idolul a căzut şi s-a sfărâmat.
A zis lui Pelaghie:
-Iată idolul tău! iar Pelaghie s-a întristat la asemenea privelişte şi a jelit pe zeul său.
Aflând împăratul de aceasta, a făgăduit Teodulei că se face şi el creştin, dacă alcătuieşte la loc statuia idolească. Şi Teodula s-a rugat şi s-a făcut la loc statuia, dar împăratul nu numai că n-a trecut la creştinism, ci a poruncit că mai vârtos sfânta să fie supusă la cazne.
S-a înfăţişat atunci la Pelaghie un închinător de idoli, zis Comentarisie, care i-a zis:
-Lasă-mă pe mine s-o muncesc, şi răspund cu capul meu dacă n-o fac să se lase de credinţa ei.
Pelaghie l-a lăsat. Luând fiare înroşite în foc, Comentarisie le petrecea prin urechile muceniţei şi-i sfredelea fruntea cu ele. Dar Teodula, chemând prin rugăciune puterea lui Dumnezeu, nu avea nici o vătămare, ca şi cum nimic nu i-ar fi făcut.
Comentarisie s-a spăimintat atunci şi stând de vorbă cu sfânta, a întrebat-o de credinţa ei. Şi ea i-a vorbit cu mare Putere de duh de Domnul Christos, care le va răsplăti tuturor după faptele lor.
Iar Comentarisie i-a zis:
-Spune-mi tot adevărul, că, după cuvintele tale, mi s-a aprins inima.
Deci, Teodula i-a grăit:
— Lumea aceasta cu toate bogăţiile, şi slava ei se trec degrabă, iar veacul viitor e fără moarte. Iar de face cineva fapte bune aici, mare va fi răsplata lui în veacul ce vine; iar pe cei ce fac rele, veşnică pedeapsă îi aşteaptă. Căzând în grea părere de rău, Comentarisie i-a zis:
-Nu pomeni, Teodula, tot răul ce ţi-am făcut, ci te roagă pentru mine Dumnezeului tău, ca să fiu şi eu creştin.
A doua zi, Comentarisie a zis dregătorului Pelaghie:
-Teodula m-a întors şi pe mine la cunoaşterea adevărului. Mărturisesc şi eu pe Domnul Christos şi mă închin Lui cu smerenie.
Pelaghie, plin de mânie, a poruncit să i se taie capul şi să i-l arunce în mare, ceea ce călăii făcură de îndată. Iar pe sfânta Teodula au aruncat-o într-un cuptor încins. Dar ea nimic nu simţea, ci stătea nevătămată în dogoarea cuptorului.
Şi tot aşa s-a întâmplat cu Eladie, ajutătorul lui Pelaghie. Dându-i-o lui s-o chinuiască, s-a făcut şi el creştin. Şi i-a tăiat şi lui capul.
Însuşi Pelaghie atunci a purces la chinuirea sfintei turnând pe ea smoală fiartă. Dar pe dată vasul în care se afla smoala a crăpat, iar cei dimprejur au fost opăriţi cu ea. Căzând multă şi pe Pelaghie, l-a vătămat aşa de tare, încât, după puţină vreme, asupritorul şi-a dat duhul.
Mulţi au crezut atunci şi s-au făcut creştini.
Dar mulţimea, de spaimă şi de răutate, le-au pregătit un mare cuptor aprins şi i-au aruncat înăuntru.
Nesimţând durerile ci cântând slavă lui Dumnezeu, au trecut cu toţii în viaţa cea fără de sfârşit, ca să fie încununaţi cu cununa biruinţei, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos, căruia se cuvine mărire şi închinare, acum şi purerea şi în vecii vecilor. Amin.
Vietile Sfintilor, editura Artemis
Jurnal Spiritual
