Mortua est!

0
32

Mortua est!

În studiul Curentul eminescian (din volumul Scriitori şi curente, 1909), G. Ibrăileanu a remarcat falsitatea poemului Mortua est! (G. Ibrăileanu fiind unul dintre admiratorii lui Eminescu): „Mortua est! şi Epigonii sunt trecerea lui Eminescu însuşi de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism”. Una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, aş hazarda, o poezie din cap, o compoziţie aproape nesinceră, aminteşte O fată tânără pe patul morţii, cu care samănă în subiect, în măsură şi ritm… Nu e eminesciană, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafăcut. Iar în Epigonii e vorba de patruzecioptism”.

Criticul de la Viaţa Românească nu poate fi contrazis, dar poate fi completat.

În Mortua est! (text publicat în nr. din 1 martie 1871 al revistei Convorbiri literare) găsim fulguraţii de poezie bună, chiar dacă predomină versurile scrise în limba de lemn a retoricii romantice.

Merită recitite, de exemplu, următoarele două versuri:

„Când norii cei negri par sombre palate./ De luna regină pe rând vizitate.

Dincolo de grandilocvenţa frazelor, tabloul nocturn are o măreţie reală, evocând inspirat arhitectura misterioasă a norilor şi solemnitatea trecerii lente a lunii printre ei.

Iată şi alt vers cu o remarcabilă forţă de sugestie:

„Argint e pe ape şi aur în aer”.

În repetate rânduri Eminescu va mai menţiona în poeziile sale strălucirea apei şi aerului, fiind un expert în descrierea a ceea ce este fluid, diafan, transparent, alunecător. Jocul de lumini de pe suprafaţa apelor l-au înregistrat şi alţi poeţi, dar fluorescenţa văzduhului rămâne, în plan poetic, exclusivitatea lui Eminescu:

„Un aer/ Blând argintiu îţi va îmfla tot părul,/ Vei răsufla miroase dulci de crin” (Odin şi poetul);

„Unde în loc de aer e un aur,/ Topit şi transparent, mirositor/ Şi cald.“ (Demonism);

„Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură (Scrisoarea III).

Ideea de Aer cu diamante se va regăsi, după se ştie, în titlul volumului de debut, apărut în 1982, a patru poeţi din generaţia ’80, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan.

Reflectând, ca Shakespeare în Hamlet, asupra morţii, Eminescu se întreabă la un moment dat dacă nu cumva nimicul este esenţa însăşi a Universului, ceea ce ar însemna că nu are rost să regretăm moartea unei fiinţe dragi. Pentru a ne face să întrevedem, fie şi pentru o clipă, nimicul, poetul ne oferă viziunea căderii în neant a tot ceea ce există.

„Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumi le-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

O încercare de a reprezenta o prăbuşire a Universului făcuse şi Ion Heliade-Rădulescu, dar numai în scopul de a avea un termen de comparaţie pentru căderea apocaliptică a diavolilor, azvârliţi din cer de Dumnezeu într-un moment de furie devastatoare. Versurile se găsesc în primul capitol, Empireu! şi Tohu-Bohu, din amplul poem Anatolida sau Forţele omului.

„Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ţinea,/ S-ar precipita-n spaţiu spre-eterna lor pierzare/ Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea./ Ăst uiet ce ar face totala-anomalie/ Amestecul, ciocnirea, zgomotul material,/ În ceartă elementele, cutremur în tărie,/ N-ar face-atâta uiet ca-ăst zvon spiritual// Ca soarele de mare, mai mare între stele/ Şi stinşi d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Aşa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.“

Ceva din această grandoare a prăbuşirii regăsim în poemul tânărului Eminescu, care, după cum ştim, îl citise încă din anii adolescenţei pe Ion Heliade-Rădulescu.

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here