La 1568, când contele Egmont era condamnat public la moarte în piaţa din Bruxelles, lupta Spaniei pentru dobândirea Olandei se afla la apogeu.
Din punctul de vedere al olandezilor, aceasta era o luptă pentru dobândirea libertăţii de credinţă şi a celei a individului. Spania nu lupta însă numai împotriva mult detestatei erezii, ci şi pentru atingerea unor scopuri politice.
Pe atunci Olanda era una dintre cele mai bogate ţări din Europa, iar veniturile coroanei spaniole din această provincie aduceau o parte importantă la bugetul spaniol de stat.
Odată cu strădania crescândă după o independenţă spirituală, regele Filip al II-lea se temea să nu se stârnească dorinţa şi pentru o independenţă atât din punct de vedere economic, cât şi politic.
Iniţial, opoziţia olandeză nu s-a opus nemijlocit împotriva Spaniei. Aristocraţia s-a unit pentru a cere îndepărtarea cancelarului Granvelle.
În fruntea grupării care protesta, se aflau prinţul de Orania şi contele Egmont. Pe când Spania ceda şi-l revoca pe cancelar, Egmont era unul dintre cei trimişi la Madrid pentru a cere o atenuare a regimului de ocupaţie din Olanda.
Însă Egmont nu era politician. Era destul de naiv, ca să se lase trimis acasă cu un set de cuvinte frumoase, după care a trebuit să constate că regimul nu numai că nu s-a atenuat, dar că, dimpotrivă, acesta se înăsprise.
Speriat, s-a lepădat de revolta conaţionalilor săi. El spera însă obţinerea unui compromis, chiar şi când ducele de Alba a intrat în ţară şi l-au năpădit frica şi groaza.
În ciuda tuturor avertismentelor, acesta a rămas la Bruxelles, unde a fost încarcerat timp de nouă luni, sub acuzaţia de înaltă trădare faţă de Coroana spaniolă. Executarea sa a fost publică, iar angajamentul său l-a făcut-o figură a literaturii şi a istoriei.
„1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
