Margareta de Navarra (1492- 1549), sora regelui francez Francisc I, iar de la 1527 căsătorită cu regele de Navarra, era o femeie pe cât de tolerantă, pe atât şi de înzestrată.
A renunţat la religia ei catolică datorită legăturilor sale cu cercurile protestante, cărora le oferea deseori adăpost la curtea sa, era de asemenea punctul central a cercurilor de poeţi şi artişti, din care faceau parte şi capete renumite, cum ar fi Rabelais şi Marrot.
Lucrarea de bază a Margaretei se numeşte „Heptameron”, o colecţie de nuvele tipic franţuzeşti caracterizate de spirit liber şi libertinaj, care face parte dintre operele nepieritoare ale literaturii mondiale.
„Heptameronul” este alcătuit din 72 de nuvele, a căror construcţie şi conţinut seamănă bine cu stilul lui Boccaccio. O ceată de femei şi de bărbaţi, care din cauza vremii proaste se refugiază într-o mănăstire, încep să-şi povestească istorioare, şi anume numai din domeniul dragostei. Cea mai înaltă judecătoare de arbitraj, fiind o văduvă, care nu poate fi alta decât Margareta însăşi, dă o morală cugetată povestirilor frivole relatate.
Nuvelele nu au fost menite pentru public, ci numai pentru un cerc retrâns de prieteni, însă sunt publicate în 1558 sub titlul: „Histoire des amants fortunés”, la nouă ani de la moartea Margaretei, iar în anul următor apar la comanda fiicei sale sub titlul de „Heptameron des Nouvelles”, însă mult atenuate. Doar ediţiile următoare conţin din nou textul în întregime.
„1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
