Trecerea purificatoare și așteptarea celor cerești

0
175
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
slujba si moarteaLiniştea morţilor îi apasă pe cei vii.

Pe de altă parte, după Hristos, moartea se încreştinează; ea nu mai este o intrusă, ci marea iniţiatoare. „Stăpână a spaimelor”, cum zice Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbindu-ne ca un eveniment ireversibil. Ea nu există prin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioară afirmaţiei, moartea este un fenomen secundar, prin definiţie parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul „natural” al „muritorilor” (cu toate că se împotriveşte naturii) provocând de aceea angoasa celor ce mor.

Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului.

Rana e aşa de adâncă şi răul atât de virulent încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască. Se antreneaza tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii, întrupurea Cuvântului anunţă deja Învierea. Cuvântul se împreunează cu natura „moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. „El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El „s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neânsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El „a distrus puterea mortalităţii”.

Biblia nu vorbeşte niciodată despre o mortalitate firească. Învierea pomenită în Evanghelii nu este deloc supravieţuirea sufletului, şi pătrunderea energiilor vitale ale Duhului divin în cuprinsul fiinţei umane. Crezul mărturiseşte: „Aştept învierea morţilor” şi cred în „viaţa veacului ce va să fie”. Sfinţii trăiesc moartea cu bucurie, veselindu-se la gândul naşterii în lumea lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov împărtăşea arta de a „muri fericit”. De aceea, el adresa tuturor acest salut pascal: „Bucuria mea, Hristos a înviat”: sub domnia vieţii, moartea este inexistentă. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, moartea este un lucru bun, ca şi în această surprinzătoare viziune a Sfântului Pavel: „fie viaţa, fie moartea… toate sunt ale voastre” (I Corinteni 3, 22), căci ambele sunt în egală măsură darurile lui Dumnezeu către om.

Arta de a muri si moartea intru Inviere

Atunci când o asumă pe deplin, omul este preotul propriei morţi, fiind egal cu ceea ce face din moartea sa. Taina Maslului introduce acest sacerdoţiu final, dăruieşte „ungerea voioşiei”, suscită înălţarea inimii deasupra trupului aflat în agonie. Diadoh notează că bolile ţin locul martiriului. Atunci când, aflându-se în faţa călăului care întruchipează moartea, omul o poate chema pe „sora noastră moartea”. Spunând Crezul, el trăieşte anticipat certitudinea de a fi trecut de la moarte la viaţă. Marii oameni duhovniceşti dormeau în sicriu ca într-un pat de nuntă şi dovedeau o fraternă intimitate cu moartea care nu era pentru ei decât o ultimă trecere pascală.

Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere. Într-adevăr, moartea intervine în timp, situându-se aşadar în spatele nostru; înaintea noastră se află ceea ce am trăit deja prin Botez: „mica înviere” şi prin Euharistie: viaţa veşnică. „Cel ce ascultă cuvântul Meu […] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (loan 5, 25 şi Coloseni 2, 12).

În termeni liturgici moartea este numită „adormire”: o parte a fiinţei umane adoarme – e vorba de facultăţile psihice legate de trup – iar o altă parte (facultăţile psihice legate de spirit) rămâne conştientă. Destule pasaje din Noul Testament arată limpede că morţii posedă o conştiinţă deplină. Trecând prin moarte, viaţa continuă şi justifică astfel rugăciunea liturgică pentru cei morţi. Dacă existenţa dintre moarte şi Judecata de Apoi se poate numi „purgatoriu”, acesta nu este un loc, ci o stare intermediară.

Cuvîntul „veşnicie” vine de la verbul alam, „a ascunde”.

Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale. Datorită receptivităţii ei, aşteptarea trăită de „adunarea” celor dispăruţi este creatoare. Când au loc, rugăciunile celor vii, slujbele Bisericii şi lucrarea mijlocitoare a îngerilor continuă lucrarea mântuitoare a Domnului. Nu atât greşeala este îndreptată, cât natura este cea care se restaurează, regăsindu-şi integritatea şi „sănătatea” avute în sânul Împărăţiei. Aşa se explică imaginea obişnuită a trecerii morţilor prin „vămile cereşti”, trecere în urma căreia demonii primesc ce le aparţine, iar sufletul eliberat ajunge la Hristos. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.

În ebraică, cuvîntul „veşnicie” vine de la verbul alam, „a ascunde”. Dumnezeu a învăluit în beznă destinul de dincolo de mormânt şi nimeni nu poate viola secretul divin. Totuşi, gândirea patristică afirmă clar că timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi nu este gol, pentru că în acel interval, aşa cum spune Sfântul Irineu, sufletele „se coc”. Sfântul Ambrozie vorbeşte despre „locul ceresc” unde se adună sufletele. Conform tradiţiei, acesta ar fi „al treilea cer” de care vorbeşte Sfântul Pavel, cerul „cuvintelor de nespus” (II Corinteni 12, 2-4).

Raiul – sanul lui Avraam

Evident, nu e vorba de nişte noţiuni spaţiale. Avem de a face cu un limbaj simbolic, deci prin excelenţă misterios. Împrejurimile Împărăţiei nu sunt nişte locuri, ci nişte stări, adică nişte lumi spirituale. După Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletele ajung în lumea inteligibilă, în cetatea ierarhiilor îngereşti de deasupra cerului, deci dincolo de dimensiunile cunoscute. Acesta este Raiul devenit pardoseală a Împărăţiei şi numit de asemenea „sânul lui Avraam” sau „loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă”. Acest urcuş eliberează de povara răului.  Sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului. Ca la început, sufletele şi îngerii se împărtăşesc şi, cântând „Sanctus”, urcă împreună treptele „Casei Celui Veşnic”.

„Eu dorm, dar inima mea priveghează”

Acolo este sanctuarul în care pătrunde Domnul (Evrei 9, 24), unde „prietenii răniţi ai Mirelui” – martirii şi sfinţii – se reunesc în Communio sanctorum, în jurul inimii iubitoare a Dumnezeului făcut Om. Şi tot acolo, duhurile dezbrăcate de carne se îmbracă cu mantia prezenţei lui Hristos, al cărui trup preaslăvit şi prealuminos protejează goliciunea sufletelor. Acolo simţurile înduhovnicite primesc cele cereşti.

Împreună-rugătoare cu Biserica, această veghe activă se îmbracă în „visonul curat” închipuind faptele cele drepte ale sfinţilor (Apocalipsa 14, 13; 19, 8). Cuvântul: „Eu dorm, dar inima mea priveghează” desemnează somnul vigilent al „învierii mici”. Deşi străbat vămile, sufletele aşteaptă încă „Ziua Domnului”. Acesta este misterul Trupului întreg, al „snopului de grâu secerat”, căci „un singur trup aşteaptă fericirea deplină”, iar sânul Tatălui nu se deschide decât pentru asemenea fericire. Privirea tuturor se îndreaptă spre constituirea acelui Totus Christus, veghe eshatologică finalizată prin destinul unic al Omului restaurat în Hristos.

Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Paul Evdokimov

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here