Moartea drepţilor si moartea păcătoşilor

0
202
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

moartea dreptilr În însăşi Sfânta Evanghelie vedem arătat că împrejurările care însoţesc sfârsirea omului din viaţă sunt întocmai aşa cum ni se înfăţişează în suscitatele ziceri ale Sfinţilor Părinţi. Domnul mărturiseşte că îngerii au adus sufletul lui Lazăr în sânul lui Avraam. Bogatul zgârcit care visa cu ocazia unei recolte îmbelşugate să-şi construiască hambare mai încăpătoare întru desfătare trupească, a auzit de la Dumnezeu: „Nebune! în noaptea aceasta chiar îti vor scoate sufletul tău din tine şi cui va rămânea tot ce ai pregătit ?”. Vor scoate, -zice Domnul, conform tălmăcirii acestor cuvinte evanghelice de către fericitul Teofilact – pentru că nemiloşii vameşi, vameşii-îngeri, smulg cu de-a sila, cu străşnicie, sufletul păcătosului. Sufletul dreptului nu se smulge din el; el îşi dă duhul său Dumnezeului şi Tatălui său bucurându-se si veselindu-se”.

Măcar că moartea drepţilor şi a păcătoşilor pe deplin pocăiţi se deosebeşte cu totul, sau în orice caz în mare măsură, de moartea păcătoşilor lepădaţi şi a păcătoşilor ce nu s-au pocăit îndeajuns; totuşi frica şi apăsarea sunt simţite de orice om la moarte. Aşa şi trebuie să fie: moartea este o pedeapsă. Măcar că pedeapsa aceasta se uşurează pentru drepţi, totuşi pedeapsa rămâne pedeapsă. însuşi Dumnezeul înomenit, pregătindu-se de primirea morţii de bunăvoie, pentru mântuirea neamului omenesc, s-a găsit în nevoinţă, suferea şi tânjea; picăturile sudorii Lui cădeau pe pământ amestecate cu sânge: Sufletul Meu s-a amărât de moarte, a spus El Apostolilor care adormiseră de mâhnire şi nu simţeau apropierea năpastei. Tată al Meu, dacă e cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum voieşti Tu – aşa se ruga El Tatălui. Chiar si Preasfânta Fecioară Maica Domnului, a simţit frica de dinaintea morţii, înaintea fericitei sale adormiri, măcar că ea a fost înştiinţată din timp, de către Arhanghelul Gavriil, de mutarea ei în lăcaşurile de sus şi de slava ce o aşteaptă acolo; şi măcar că Duhul Sfânt ce locuia din belşug întrînsa îi răpise toate dorinţele şi toată cugetarea în cer s-a temut şi ea.

Cu frică şi plâns s-au pregătit de ceasul fatal al morţii toti Sfinţii: ei înţelegeau însemnătatea acestui ceas pentru om. Când a venit vremea săvârşirii din viaţă a preacuviosului Agaton, el a petrecut trei zile în adâncă priveghere asupra sa însăşi, neprimind pe nimeni la sfat. Fraţii l-au întrebat: „Avva Agaton, unde eşti ?” „Sunt la judecata lui Hristos” zise el. Fraţii i-au zis: „nu cumva te temi şi tu, părinte ?” El zise: „M-am străduit să păzesc poruncile lui Hristos după puterile mele, dar sunt om si de unde să stiu dacă au fost cumva faptele mele pe placul lui Dumnezeu ?” Fraţii l-au întrebat: „Oare tu nu nădăjduieşti în vieţuirea ta, care a fost întocmai cu voia lui Dumnezeu” „Nu pot să nădăjduiesc, răspunse el, pentru că una e judecata omenească şi alta judecata lui Dumnezeu”. Ei au mai vrut să continue dar el le-a spus: „omeniţi-mă cu dragostea voastră şi nu mă mai ţineţi de vorbă, căci nu sunt liber”. Şi s-a săvârşit din viaţă cu bucurie. „L-am văzut veselindu-se – mărturiseau ucenicii lui – de parcă întâmpina şi saluta prieteni dragi”. Acest sfânt al lui Dumnezeu veghea permanent cu asprime asupra sa şi spunea că fără supravegherea sinelui omul nu poate atinge îmbunătăţirea.

Aşa e drumul către mântuire. Sfinţii lui Dumnezeu, cercetându-se neîncetat, găseau necontenit în ei noi beteşuguri şi, găsindu-le, se coborau din ce în ce mai mult, se cufundau în pocăinţa care îi curăţa şi îi desă-vârşea pentru cer. Dimpotrivă, cumplita împrăştiere şi grija de multe sunt neapărat unite cu o adâncă necunoaştere de sine; iar o asemenea necunoaştere e întotdeauna foarte mulţumită si mândră de sine. „Mulţi se amăgesc – zice fericitul Teofilact – cu nădejdea deşartă că primesc împărăţia Cerurilor, şi se alătură singuri cinului celor ce petrec la înălţimea virtuţilor visându-se sus de tot în inima lor … Sunt mulţi chemaţi, pentru că Dumnezeu cheamă pe mulţi, sau mai bine zis pe toţi, dar puţini aleşi, puţini din cei vrednici de alegerea lui Dumnezeu. Chemarea e fapta lui Dumnezeu, în timp ce alegerea sau nealegerea depind de noi: iudeii au fost chemaţi dar nu s-au dovedit aleşi, arătându-se neascultători Chemătorului.

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here