Există sau nu moarte cerebrală?

0
2880
moartea cerebralăProblema majoră a transplantului de organe este că organele funcționale nu pot fi recoltate decât de la un om viu.

Întrucât organele recoltate de la oameni decedați reprezentau grefe inadecvate și nefuncționale, iar prelevarea de organe umane înainte de constatarea morții este condamnată prin lege, era nevoie de un compromis, o soluție legală care să permită omului să fie viu și mort în același timp. Apare astfel conceptul de „moarte cerebrală”.  

Din punct de vedere medical, putem vorbi despre moarte atunci când apare întreruperea ireversibilă a funcțiilor respiratorie și circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcțiile sistemului nervos central, inclusiv ale trunchiului cerebral. Însă dr. J. L. Bernat (în lucrarea sa „Despre definiția și criteriul morții”) prezintă moartea ca încheiere permanentă a funcționării organismului ca întreg.

Definiția morții cerebrale datează din anul 1968. Atunci, o comisie formată din medici, teologi și avocați de la Harvard Medical School a alcătuit o lucrare pentru a redefini conceptul de moarte. Coma ireversibilă a fost definită ca un nou criteriu al morții. Mulți afirma că acesta ar facilita impunerea eutanasiei mascate. Moartea era redefinită și accelerată, în timp ce marea industrie a transplantului de organe luase naștere.

Moartea cerebrală este sinonimă cu moartea biologică?

Comisia Prezidențială de Bioetică din SUA a înlocuit în anul 2008 termenul de „moarte cerebrală” cu cel de „insuficiență funcțională totală a creierului” („total brain failure”). Cercetătorul în neurologie Gerhard Roth susține că moartea cerebrală este un concept empiric și logic fals. Fundația Germană pentru Transplant de Organe admite că și după intrarea în moarte cerebrală, pot fi constatate mișcări ale extremităților la peste 75% dintre pacienți.

Medicul internist Linus Geisler sfirmă că un „mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcții ale creierului și că, în procesul morții, sistemul medical își permite să tragă linia de separare între viață și moarte după criterii arbitrare.

Cu privire la metoda de diagnosticare a morții cerebrale, prof. Cicero Coimbra declară că „prin testele de diagnosticare a morții cerebrale ucidem pacienții pentru a verifica dacă sunt morți”. Criteriile de diagnosticare a morții cerebrale includ starea de comă, etiologia cunoscută a comei; excluderea cauzelor reversibile de comă; absența reflexelor de trunchi cerebral; absența răspunsului motor și apnee. Evaluarea pacientului trebuie repetată la 6 ore, cu menținerea diagnosticului. Testele ulterioare paraclinice sunt necesare doar când examinarea clinică nu este pe deplin concludentă.

Neurologul Konstantinos Pallis din Marea Britanie, afirma într-unul din studiile sale, că donatorilor de organe trebuie să li se facă anestezie exact în același mod în care li se face bolnavilor care se află în deplinătatea simțurilor.

Cu alte cuvinte, pe durata prelevării de organe participă și anestezistul, care menține stabilă funcționarea inimii, circulația sîngelui și diureza, până la prelevarea inimii, ultimul organ al acestui proces. Așadar, „mortul cerebral” nu este un cadavru și nici nu are caracteristicile unei persoane abia decedate, ci este un om grav bolnav, care se îndreaptă spre moarte. După cum s-a spus de multe ori, „mortul cerebral” este suficient de mort ca să fie îngropat și suficient de viu ca să fie donator de organe.

În goana aceasta cauzată de criza de organe, criteriile de diferențiere a morții au devenit tot mai laxe. Sunt întâlnite informații contradictorii în multe cazuri. În România există 40 de astfel de centre de prelevare a organelor. In prima jumătate a anului au fost consemnați 47 de donatori în moarte cerebrală. Până astăzi nu există însă consensul comunității științifice cu privire la echivalarea morții cerebrale cu moartea propriu-zisă.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here