Moarte şi înviere în duh (II)

0
77
Translate in

88672_inviere_pasteAcest adevăr al morţii şi învierii anticipate a sufletului nu-l găsim exprimat şi în textele litur­gice?

Observaţi că în slujba noastră bisericească sunt câteva locuri care ne atrag atenţia la acelaşi gând. în Canonul Sfântului Andrei Criteanul găsim cuvinte care întăresc, luminează această chemare dumnezeiască. Spre exemplu: „Cu lut mi-am amestecat gândul, eu, ticălosul; spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ţie, albă făcând haina duhului, ca zăpada”, în altă parte spune: „Mintea cu totul ţărână mi-am făcut-o”, iar în alt loc: „Iartă-mă mai înainte de sfârşit, prin fapte bune şi prin pocăinţă”. Iertarea în înţelesul duhovnicesc al Scripturii înseamnă vindecare. Deci „vindecă-mă mai înainte de sfârşit”. De asemenea, un cuvânt la antifoane spune: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Şi încă un alt cuvânt în prima rugăciune de la Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Rusaliilor: „Doamne, mai înainte de a mă întoarce în pământ, întoarce-mă la Tine”. Aceste chemări ne spun, ne descoperă taina înfrângerii mor­ţii. Noi trebuie să vedem moartea în duhul Scripturii, aşa cum am stăruit până acum, începută în suflet, şi ca un act al sufletului, al duhului; cea a trupului nu este esenţială.

 Vă rugăm să ne spuneţi în ce măsură viaţa asceti­că, mai ales în monahism, este o cale spre înviere.

S-a spus că ascetul, monahul recunoaşte, ex­perimentează aşa-numita mucenicie a adevărului. Deci, cu adevărat, viaţa ascetică înseamnă moarte şi înviere. De altfel, precum se ştie, în rânduiala tunderii în monahism este acel moment de-a dreptul crucial pentru cel care a păşit pe această cale a învierii. Acesta e întins pe pământ în chipul crucii, iar Crucea în Sfânta noastră Ortodoxie în nici un chip nu se poate desface de înviere. Intre Cruce şi înviere este o unitate sacră, divină. Şi atunci în lumea noastră monahul este această mărturie a Crucii şi a învierii, înţeleasă duhovniceşte şi propriu-zis, adânc, adânc, adânc. Crucea şi învierea, esenţial şi fundamental, în duh trebuie să se săvârşească. Înţelegând jertfa, răspundem la întrebarea care s-a pus în sensul considerării vieţii ascetice ca o cale spre înviere; ea înseamnă moarte faţă de păcat, care are loc aici şi acum. Ascetul, şi orice credincios, aceasta trebuie s-o ştie şi s-o trăiască aici.

În lupta ascetică, Sfinţii Părinţi recomandă cu insistenţă să ne gândim cât mai des la moarte. Ce este „gândul morţii” din punct de vedere al Revela­ţiei? Care este importanţa prezenţei acestui gând şi cum se împlineşte el în viaţa creştină?

Acest gând la moarte trebuie să aibă două în­ţelesuri: atât înţelesul că vine moartea proprie, cât şi acela al legăturii ei cu sfârşitul lumii. Or creştinul adevărat nu are în vedere sfârşitul lumii, ci sfârşitul lui în primul rând, de care eşti sigur că e foarte aproape de fiecare. Despre acest gând al morţii, Părinţii spun: „Gândul la moarte, viaţă este”.

Şi aici cred că ar trebui făcută o legătură cu spaima Apostolilor când Mântuitorul le-a vestit Patimile şi Moartea Sa. Mântuitorul a vrut sâ-i pregătească pen­tru asta. Mai întâi, la izvoarele Iordanului, când era numai cu ucenicii, i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Şi ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ilie sau unul dintre profeţi”. „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Şi Petru a răspuns în numele lor, dar inspirat de Dumnezeu: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Şi a răspuns Mântuitorul zicând: „Ferice de tine, Simone. Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl. Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” – adică pe credinţa, pe mărturia aceasta; adică pe Hristos – pe Piatră. Petru a dat mărturia aceasta, prin descoperirea Tatălui ceresc, şi deci Mântuitorul mai mult S-a descoperit acum, î nainte de jertfa Sa. Coborând jos pe malul Iordanului, le vorbea: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care îl vor prinde, batjocori, scuipa, judeca, osândi, omorî, dar a treia zi va învia”. După ce le-a vestit că va trece prin pătimire spre moarte, le-a mai dat acel cuvânt pe care noi în mod obişnuit îl citim în Duminica a treia din Post: „Dacă voieşte să vină cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va voi sâ-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui”. Fiindcă Apostolii intraseră în panică, Mântuitorul hotărăşte sâ-i ia cu El pe-cei trei pe Muntele Taborului, unde Se va schimba la Faţă, nu înainte însă de a le vesti cuvântul: „Cu adevărat vă spun vouă, sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu”. La ce se referea? Unii din Sfinţii Părinţi au văzut aici însuşi momentul Schimbării la Faţă care s-a oferit ucenicilor. Nu vor vedea moartea – adică moartea trupească, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Şi într-adevăr, ca la opt zile după aceste cuvinte – potrivit mărturiei Sfântului Apostol Luca-, luând cu Sine pe Petru, Iacob şi Ioan, S-a suit în munte ca să Se roage. „Pe când Se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care arătându-se în slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-1 împlinească în Ierusalim”, adică Crucea şi învierea. Deci Mântuitorul atunci a anticipat Crucea şi învierea pe Tabor – o pregustare a învierii la care luau parte şi Apostolii Petru, Iacob şi Ioan; mai târziu, poate şi ceilalţi ucenici vor fi avut o asemenea revelaţie. Şi atunci Petru a zis către Iisus: „învăţătorule, bine ne este să fim aici. Să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie”, neştiind ce spune. Petru, prin cuvintele acestea, vrea să înveşnicească această clipă acolo, pe Tabor. Mântuitorul le dezvăluie aici taina veacului viitor, a învierii şi a nemuririi, şi pentru că în ei intrase acea spaimă, i-a învrednicit, înainte de a vedea moartea, să vadă împărăţia lui Dumnezeu.

Şi în Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat o asemenea anticipare, când primind legea, a coborât din munte şi faţa Lui strălucea de nu puteau israe-litii să-1 privească şi îşi acopereau faţa cu mahrama. Sfântul Ilie a fost ridicat la cer, tot ca o anticipare a învierii, a zilei celei de-a opta. Şi de aceea, aceştia doi, Moise şi Ilie, apar pe Tabor.

Dar noi vom asocia aici un alt moment, mărturisit tot de Sfântul Apostol Luca, şi anume e vorba de dreptul Simeón şi întâmpinarea Domnului. Cum citim? „Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeón, şi omul acesta era drept şi temător de Dum­nezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hris-tosul Domnului”. Deci o anticipare a veacului viitor, a învierii încă de aici. Noi suntem mânaţi, îndemnaţi să credem că aceasta este mila Proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: pentru a birui spaima morţii – cum spune Sfântul Pavel, vrăjmaşul cel din urmă care va fi biruit este moartea -, oricărui credincios i se dă de aici o pregustare. Aţi văzut că s-a dăruit aceasta celor trei Apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, şi altor Apostoli poate, dreptului Simeón şi, cred eu, tuturor martirilor. Nu putem altfel înţelege cum înfruntau ei moartea cu atâta tărie. Tuturor li se dădea pregustarea aceasta pe care Mântuitorul, prin Schimbarea la Faţă, ne-a dăruit-o nouă.

De aceea, pentru asceţi, pentru călugări, Schim­barea la Faţă este sărbătoarea capitală; toate schiturile celor ce se retrag pe înălţimi şi în chip deosebit în marea schimă, mai toate sunt închinate Schimbării la Faţă. în Sfânta Ortodoxie, aceasta înseamnă împărtăşirea de lumina cerească, aşa cum preamărim această lumină: lumină mai înainte de toţi vecii, lu­mină pururea fiitoare, lumina cea fără de ani, lumina cea neînserată. Această lumină dumnezeiască este împărtăşită omului de aici. în definitiv, începând cu Botezul, noi ne rugăm: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Hris-toase Dumnezeule, şi mă mântuieşte”. Şi creştinii în veacurile primare, când se botezau, toată Săptămâna luminată erau îmbrăcaţi în haine albe, prin veşmântul acesta anticipând învierea. Sfântul Ioan Scărarul spune că lumina divină este zâmbetul feţei lui Dum­nezeu. Aşa arată faţa întru strălucire.

Dialoguri duhovniceşti, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here