Misterele Terrei. Marile provocări ale ştiinţei – Forţa vântului | GALERIE FOTO

Vântul face parte din acele forte ale naturii care n-au fost suficient studiate, lăsându-le meteorologilor din întreaga lume o sumă de enigme de dezlegat.

Vântul se numără printre cele mai violente fenomene meteorologice şi dispune de un enorm potenţial de distrugere. În timp ce pe latitudinea noastră, furtunile şi uraganele provoacă tot mai des mari pagube, în alte regiuni ale lumii, vântul, uraganele, taifunurile şi tornadele pustiesc pământul.

Din cei 54 de miliarde de dolari cheltuiţi anual la nivel mondial pentru acoperirea pagubelor de pe urma marilor catastrofe naturale, cea mai mare parte se datorează uraganelor şi tornadelor, ca şi mareelor şi inundaţiilor provocate de furtunile puternice. Dar aici sunt incluse doar catastrofele al căror bilanţ de daune depăşeşte 1 miliard de dolari. La cât se ridică cu exactitate pagubele pe care le provoaca vântul, nu ştie însă nimeni.

Oamenii de ştiinţă se gândesc, evi­dent, la cauzele care declanşează furtuni extreme şi la modul în care pol fi limitate pagubele. Dar nu s-a ajuns prea departe. Căci nici până în ziua de astăzi nu se poate prognoza cu precizie unde va sufla vântul devasta­tor, şi aceasta în ciuda reţelei dense de staţii de observare meteorologică, a litografiilor prin satelit şi a radarelor meteorologice: factorii care tre­buie să conlucreze într-un mod exetrem de complicat pentru a dezlănţui viteze ale vântului de peste 90 km/h sunt prea numeroşi.

Aerul cald se înalță

În principiu, vântul apare acolo unde aerul din două zone învecinate se în­călzeşte diferit, ducând la diferenţe de presiune atmosferică. Pentru nive­larea acestor diferenţe, aerul din zo­nele de presiune înaltă curge spre cele de presiuni joase.

În funcţie de culoarea şi compoziţia suprafeţei pă­mântului şi de intensitatea şi unghiul de incidenţă al razelor solare, straturi­le de aer de deasupra se încălzesc în grade foarte diferite. Din această cau­ză, aerul cald se acumulează de prefe­rinţă în regiunea Ecuatorului, în timp ce, în regiunile polare, rămâne destul de rece.

Aerul cald este mai uşor decât cel rece, pentru că este mai dilatat. De aceea se înaltă şi, în apropierea solu­lui, se aspiră din toate părţile aer mai rece. Aşa se produce vântul.

Datorită rotaţiei  Pământului, care în zona Ecuatorului atinge o viteză de circa 1.700 km/h, curenţii de aer globali sunt orientaţi într-o direcţie predilec­tă, care la noi, în Europa, produce mai ales vânturile de vest şi sud-vest.

Direcţia spre Islanda

Dacă între două zone învecinate este o diferenţă mare de presiune atmo­sferică şi temperatură, se formează ci­clonul, în emisfera nordică, cicloane­le se dezvoltă deosebit de des iarna, deasupra Atlanticului, îndreptându-se apoi spre Islanda.

La marginile lor apar adesea cicloane secundare, foar­te puternice şi ele, cărora li se dato­rează furtunile de iarnă şi care bântu­ie cu furie deasupra Irlandei şi Marii Britanii, dezlăntuindu-se în furtuni violente şi masive căderi de zăpadă, după care se retrag spre nordul Euro­pei. Din această cauză, nordul Germa­niei înregistrează mai multe zile de furtuni şi uragane decât sudul ţării.

Deasupra uscatului, cicloanele se risipesc mai rapid decât în largul mă­rii, deoarece munţii și colinele, clădirile si pădurile opun vântului o mare rezistentă la frecare, domolindu-i ast­fel forţa. Dar această rezistentă consti­tuie totodată si cauza unor pagube deseori imense.

Înspăimântătorul Lothar

Cele mai mari viteze ale uraganelor înregistrate până acum în Europa au fost atinse la 26 decembrie 1999. de uraganul Lothar: pe Feldberg, cel mai înalt vârf din Munţii Pădurea Neagră, meteorologii au înregistrat o viteză a vântului de 215 km/h, ceea ce cores­punde gradului 17 pe scala Beaufort! Asemenea valori sunt cunoscute doar de japonezi şi americani, bântuiţi în mod frecvent de violente furtuni tro­picale si de cicloane.

Bilanţul lui Lothar: cel puţin 50 de oameni şi-au pierdut viata, pagubele materiale s-au ridicat la miliarde. Numai în Pădurea Neagră, versanţi în­tregi acoperiţi cu preţioase conifere au fost, pur si simplu, devastaţi, 40.000 ha de pădure au fost distruse.

Abia în în­vecinată Bavarie şi, în mai mare măsu­ră, în Saxonia, furia lui Lothar a fost stăvilită: frecarea extremă în munţii de înălţime medie l-a slăbit, aşa încât la est de Pădurea Neagră, pagubele produse au fost cu mult mai reduse.

Perfidia lui Lothar a constat în fap­tul că meteorologii nu l-au putut pre­vedea, deoarece toate modelele de calcul au dat greş.

Iar de atunci nu s-a produs nici o modificare esenţială în acest domeniu. În afară de următorul fapt: după furtunile violente din pri­măvara lui 2002, care s-au soldat cu pagube de milioane şi mai multe vieţi omeneşti, în condiţii de vânt pericu­los, serviciile meteorologice avertizea­ză împotriva furtunilor şi uraganelor.

În ciuda miilor de staţii meteorologice de pe glob şi a celor mal moderne instrumente, producerea unei furtuni nu poate fi prevăzută cu exactitate nici astăzi.

De la meteorologi provine zicala conform căreia bătaia din aripi a unui fluture poate duce la apariţia unui uragan pustiitor în cealaltă parte a lumii. Aceasta, deoarece, valorificând datele măsurate deasupra Atlanticului şi a uscatului european, a reieşit că în decurs de doar 36 de ore, în largul mării – la mai bine de 4.000 km depărtare de Pădurea Neagră – un ciclon relativ plat şi slab s-a intensificat,  transformându-se în uraganul Lothar. Problema prognozei: tot atât de bine s-ar fi putut ca Lothar să evolueze doar spre o inofensivă suflare de vânt.

Viteză ameţitoare

În comparaţie cu uraganele şi tornadele, furtunile din zonele noastre, furtunile din zonele noastre operate se prezintă totuşi ca o adiere delicată. Numai în SUA se înregistrează anual 700-1.150 de tornade, care ating o viteză de 500 km/h şi chiar mai mult.

Tornadă, taifun şi uragan sunt trei noţiuni pentru acelaşi fenomen, anu­me distrugătoarele cicloane din Caraibe (uragane) şi din Pacific (taifu­nuri).

Ele se formează deasupra mări­lor calde şi apoi bântuie cu furie şi cu viteze enorme deasupra uscatului. Un ciclon devastator din ultima vreme a fost uraganul Andrevv, din 1993, care a provocat pustiiri seculare în Florida. Tornadele sunt cicloane de întinderi mai mici, care apar în principal în sta­tele din vestul SUA.

Faptul că uraganele şi alte furtuni sunt însoţite deseori de fenomene vio­lente poate fi explicat simplu: aerul mai rece care năvăleşte spre centrul unui ciclon este, de cele mai multe ori, masiv saturat cu vapori de apă. Ri­dicată la mare înălţime, apa conden­sează, formând munţi de nori care de­păşesc 10 km înălţime şi produc ploi torenţiale. Datorită enormei frecări dintre particulele de aer şi de praf îm­pinse cu o viteză ameţitoare, apar sar­cini cu tensiuni de milioane de volţi care se descarcă sub forma fulgerelor.

Scala Beaufort pentru forta vântului

Forţa vântului deasupra solului sau pe apă este măsurată în funcţie de efecte. La bază se află tabelul amiralului britanic Sir Francis Beaufort (1774-1857).

Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest