(Harta lumii realizată de Jodocus Hondius (1563-1611). Persoanele reprezintă cele patru continente. Australia nu a existat)
Hărţile constituie un material preferat în scopuri de manipulare: din timpul babilonienilor, toate popoarele s-au înghesuit spre centrul lumii, împingându-i pe alţii la margine. Ulterior, din raţiuni militare, pe hărţi au fost mutate străzi, munţi, păduri şi mări sau au fost şterse cartografic metropole întregi.
Joi, 9 noiembrie, 1989: căderea Zidu lui Berlinului a intrat în istorie nu doar ca „ziua destinului germanilor”, ci ca ziua revelaţiei pentru breasla internaţională a cartografilor. Occidentalii care s-au grăbit să viziteze landurile Estice au fost nevoiţi să constate că hărțile puse în circulaţie de RDG erau adesea inexacte sau falsificate.
Petele albe, ghidajele false, interdicţiile inexistente sau, pur si simplu, haşurarea curbelor de nivel în direcţia opusă n-au fost întâmplătoare. Cei care comandau executarea hărţilor au vrut să-i inducă în mod deliberat în eroare, pe de o parte, pe propriii concetăţeni, pe ele alta, desigur, pe vizitatori. Aşa, de pildă, în noua de graniţă cu RFG, drumurile au fost trasate inexact pentru a face cât mai dificilă orientarea, iar în manualele şcolare din RDG, Berlinul de Vest exista doar ca o pată albă.
Cauza acestor manevre mistificatoare era evidentă: serviciile cartografice aveau sarcina de stat de a masca obiectivele militare, de a induce în eroare potenţialii spioni şi de a face să dispară de pe hărţi garnizoane întregi, cu zonele lor de manevre cu tot.
Prezentarea lumii înconjurătoare
Acest caz de spectaculoasă manipulare cartografică nu este ieşit din comun. Falsificările sunt tot atât de vechi ca şi istoria omenirii. Până şi popoarele preistorice s-au preocupat de prezentarea lumii lor înconjurătoare. Motivul este evident. Problema vechilor popoare nu consta în descrierea timpului, ci a spaţiului.
Parcurgerea regulată a firmamentului de către corpurile cereşti marca timpul cu certitudine. Cu spaţiul, lucrurile au stat altfel: pentru ochiul omenesc, lumea vie era certă doar până la orizont. Dincolo de această graniţă, totul rămânea necunoscut. În acelaşi timp însă, în special populaţiile de vânători, care urmăreau uriaşe turme migratoare, erau nevoite să străbată deseori distanţe de peste 1 000 km pentru a ajunge la ţintă.
Oamenii de ştiinţă admiră şi astăzi performanţele de orientare ale vechilor populaţii nord-americane din Missouri. Cu aceeaşi siguranţă, cu mii de ani în urmă, marii navigatori din Pacific străbăteau mii de leghe marine pentru a ajunge la ţinta călătoriei lor.
Din insulă în insulă prin Pacific
Pe lângă tradiţia orală, ei au beneficiat de un întreg arsenal de elemente ajutătoare: cerul înstelat, schimbarea anotimpurilor, călătoriile, zvonurile şi, desigur, hărţile sau instrumentele de orientare asemănătoare hărţilor.
Pentru navigarea între insulele Pacificului, până nu de mult s-a folosit şi o împletitură complicată din nervuri şi fibre de palmier. Cu ajutorul acestui instrument şi al observării crestelor valurilor, a temperaturii apei, a curenţilor, a soarelui şi a stelelor s-au efectuat incredibile călătorii de explorări, din Tahiti şi până în Hawaii.
Vechii locuitori ai Australiei au exploatat şi, în parte, mai exploatează şi astăzi această extraordinară apropiere de natură: „cărările din vis” – cărări invizibile, dar sigure pentru cei iniţiaţi, cărări prin neospitaliera „terra australis incognita”, descifrabile doar cu ajutorul imaginaţiei şi al tradiţiei. Realizarea şi descifrarea picturilor rupestre cartografice, asemănătoare unor covoare şi amplasate în locuri sacre, fac parte din marile performanţe culturale ale acestor oameni.
Modele miniaturale
În schimb, cultura inuită din nordul Canadei şi estul Siberiei era orientată raţional, spre o ţintă precisă. După primul contact avut cu ei în 1826 la Kotzebue Sund, căpitanul F. W. Beechey relata că inuiţii care trăiau acolo, numiţi încă eschimoşi pe atunci, realizau cu mare exactitate pe plajă modele în relief ale ţărmului.
Grămezi de nisip şi pietre imitau lanţuri de coline şi formaţiuni stâncoase, ţărmul era trasat cu un băţ, cu care inuiţii însemnau şi distan ţele unei călătorii de o zi în caiac. Chiar şi insulele din împrejurimi erau reprezentate cu precizie, aşa încât alcătuiau o adevărată hartă topografică tridimensională.
Un cartof în Cosmos
Încă din secolul IV î.Hr., Aristotel a emis părerea că Pământul seamănă cu o sferă. Această teză s-a impus până pe la începutul epocii moderne. Dar nici această reprezentare a Pământului ca o sferă nu este pe deplin corectă.
Datorită rotaţiei, „sfera” este uşor turtită la poli, în schimb, la Ecuator este puţin bombată. La aceasta se mai adaugă faptul că forţa de atracţie a Lunii şi Soarelui este aşa de mare, încât Europa este ridicată şi coborâtă cu 1 cm în ritmul mareelor.
În sfârşit, inegala distribuire a masei Pământului determină ea însăşi o deformare considerabilă – ca urmare, forma reală a Pământului seamănă mai degrabă cu cea a unui cartof.
(Fotografia din satelit arată că, în realitate, forma Pământului se aseamănă cu cea a unui cartof)
Hărţi la comandă
Asemenea majorităţii hărţilor apărute în epoca preistorică, prima hartă care ne-a fost transmisă era scrijelită în piatră. Este vorba de o tăbliţă din Babilon, datând din secolul VI î.Hr., care prezintă lumea ca pe o insulă de forma unui disc ce pluteşte în oceanul mondial. În centrul lumii cunoscute atunci: Babilonul însuşi.
Babilonienii au procedat la fel ca toate popoarele: s-au considerat buricul lumii. Tot ceea ce era în afara orizontului lor şi a sferei lor de influenţă era lipsit de interes, la marginea lumii locuiau barbarii. Deseori, hărţile lumii erau ajustate astfel încât să corespundă propriei imagini despre lume – practică întâlnită şi în zilele noastre.
Cât de periculos era acest lucru pentru străini avea să afle preotul iezuit italian Matteo Ricci, în 1601. Când a ajuns la Beijing, purta cu el în bagaje o hartă care prezenta China drept zona de margine a lumii civilizate – ceea ce echivala cu o ofensă fatală. Pentru a-şi salva viaţa, Ricci a recurs la un truc simplu. A împărţit în două harta lumii, separând-o de sus în jos, şi a reconstituit-o, aducând spre interior părţile exterioare, cu China în centru.
Busola vine din China
Încă de acum 3.000 de ani, navigatorii chinezii puteau străbate mările cu ajutorul unor instrumente.
Omul care a inventat atlasul
Mercator (1512-1594) era olandez şi a trăit timp de decenii la Duisburg. Conformându-se spiritului vremii, el şi-a latinizat numele de Kremer în Mercator.
El a inventat proiecţia care-i poartă numele, cu longitudini şi latitudini, cu ajutorul cărora se poate reprezenta pe hârtie curbura Pământului. Colecţia hărţilor sale a denumit-o atlas, iar de atunci, această noţiune s-a încetăţenit.
Proiecţia Mercator
În timpul Renaşterii, s-a încercat înlocuirea lucrărilor plastice alegorice de până atunci cu hărţi ale lumii cât mai precise. În secolul XVI, la Duisburg, olandezul Gerhard Kremer, care a devenit cunoscut sub numele de Mercator, s-a străduit să găsească modalitatea de a reprezenta Pământul rotund pe o bucată de hârtie plată.
În 1569, el a prezentat soluţia, harta lumii elaborată de el cu gradarea utilizată şi astăzi. Dar nici proiecţia denumită după el Mercator nu este fidelă, pentru că modifică dimensiunile – astfel, Groenlanda apare mai mare decât în realitate. Cu toate acestea, locul geografic putea fi determinat, aşa încât se putea naviga cu precizie.
Dispar oraşe
Dată fiind marea lor importanţă, hărţile au început să-i intereseze tot mai mult pe militari. Armata foloseşte deja pe scară largă fotografiile din satelit, în locul hărţilor. Ele nu pot minţi şi sunt exacte.
Falsificarea hărţilor a preocupat instituţii de proporţii, care – ca în cazul URSS – au făcut să dispară întregi oraşe secrete sau au indus în eroare alte armate. Astfel, se pare că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, englezii i-au pasat hărţi măsluite feldmareşalului german, generalul Erwin Rommel.
Acolo unde era marcat un deşert stâncos, în realitate se afla doar nisip până la mare adâncime, drept care, tancurile germane au rămas blocate acolo.
Există totuşi cazuri de măsluire a hărţilor care au la bază un aspect pozitiv. Astfel, pentru a proteja natura, cartografii au renunţat să indice descoperirile arheologice din parcurile naţionale americane, din cauza vânătorilor de suveniruri lipsiţi de scrupule, care au provocat daune considerabile şi ireversibile acestor locuri.
Hărţi plutitoare
Inuiţii din Groenlanda gravează conturul litoralului cu munţi, fiorduri şi insule, pe bucăţi de lemn, care pot fi folosite şi ca unelte, de pildă pentru săpat. „Hărţile” lor pot chiar şi pluti.
Afară de aceasta, pe multe hărţi, centrul oraşului este prezentat mai mare decât împrejurimile. Motivul este evident: întrucât, în general, interesul pentru centrul oraşului este mai mare decât pentru împrejurimile sale, aici totul trebuie să apară mai clar şi mai pregnant. În plus, în unele planuri ale oraşelor, obiectivele turistice sunt reprezentate în dimensiuni mărite, pentru ca turiştii care consultă hărţile să se poată descurca mai bine la faţa locului.
