Grotele au fascinat dintotdeauna oamenii. Dar, dacă pe vremuri, gândul la lumile ascunse provoca teamă, în zilele noastre, cercetători si aventurieri coboară de bunăvoie în subteran, pentru a dezvălui tainele grotelor.
Ceea ce unii dintre contemporanii noştri consideri a fi o activitate foarte periculoasă, având în vedere riscurile legate de cercetarea peşterilor, altora le provoacă adevărate explozii sentimentale, cum ar fi cazul americanului Bill Stone, care spune: „Există o răsplată care le poate fi cu greu explicată celor care încă n-au fost în acele locuri. Este sentimentul de a fi cercetat un teritoriu pe care pană acum nu l-a mai văzut nici un om. Este abilitatea de a putea zbura printr-un spaţiu aparent nesfârşit, vid”.
Temerile originare ale omenirii
Este ceva cu atât mai remarcabil, cu cât, cu numai 100 de ani în urmă, nici un om de pe faţa Pământului n-ar fi cutezat să se avânte în lumea subterană. Cu fantezia sa efervescentă, scriitorul francez Jules Verne a născocit primele relatări despre cercetătorii peşterilor şi a scris acel bestseller intitulat Călătorie spre centrul Pământului, în care profesorul Lidenbrock, din Hamburg, împreună cu nepotul său şi cu un asistent, au făcut faţă celor mai incredibile aventuri, descoperind lumi absolut noi.
Unele dintre cele mai coplesitoare peisaje, dintre care unele au fost, până in zilele noastre, doar într-o mică proporţie descoperite. Într-adevăr, în Alpii calcaroși ai Franţei şi Spaniei, în peisajul carstic al Balcanilor, în Mallorca şi Lanzarote, ca şi în sute de alte locuri din lume, peşteri, fluvii,care dispar brusc în neant și reapar la lumina zilei, la mulţi kilometri depărtare, sau gropi aparent nesfârşit de adânci sunt considerate ca ceva monstruos.
Catedrala de sub pământ
Peşteri ca aceasta din Antelope Canyon în Arizona (SUA) pot atinge dimensiuni enorme. Unele sunt atât de mari, încât bazilica Sf. Petru din Roma ar încăpea de mai multe ori în interiorul lor.
Chiar şi la sfârşitul secolului XIX, legendele cu zmei, locuri din iad şi un demon care înghiţea totul, lipseau oamenii de curajul de a pătrunde în lumile subterane. Asemenea reprezentări iraţionale, impregnate de temeri originare, au fost şi mai sunt şi astăzi întreţinute de faptul că în regiunile carstice, ca şi în unele zone din Alpi, pământul se cască mereu: se astupă cu un tunet înfricoşător, iar brazda de iarbă, chiar şi pomii se afundă în pământ. Ori de câte ori se petrece acest fenomen, se prăbuşeşte acoperişul unei peşteri subterane.
De la fisură la peșteră
Dar cum se ajunge aici? Cauza rezidă în compoziţia chimică a rocii în care au apărut peşterile. Ea se compune din diferite forme de calcar, depuse de-a lungul multor milioane de ani pe fundul mărilor primordiale, şi care s-au comprimat sub presiunea apei.
Calcarul este sfărâmicios şi, de aceea, neînsemnatele ridicări şi coborâri ale subteranului provoacă în el fisuri, prin care apa caută să-şi croiască un drum. În plus, acidul carbonic adesea conţinut într-o asemenea apă scoate la suprafaţă tot mai mult calcar, pe care îl cară cu sine.
Fisurile devin crăpături, crăpăturile, galerii şi, în cele din urmă, din roca poroasă vor apărea, prin acţiunea neîntreruptă a apei, peşteri, care vor putea fi atât de mari, încât în ele ar încăpea de câteva ori chiar şi uriaşe construcţii cum ar fi bazilica Sf. Petru din Roma.
Comori din adâncuri
Cercetătorii peşterilor înfruntă primejdii, dar scot la lumină comori, ca aceste coaste de cal gravate cu motive cabaline, găsite în peştera Pekarna, lângă Bmo, în Cehia, datând de acum 10.000 de ani.
Îndemnul de a porni în căutarea acestor lumi subterane l-a dat romanul lui Jules Verne, printre ai cărui cititori s-a numărat şi Alfred Martel (1859-1938) fiul unui avocat din Paris. Elev fiind el a devorat această carte şi a studiat fascinat toate cărţile de geografie şi geologie pe care le putea procura. După ani de zile, a devenit cel mai renumit speolog al vremii şi a intrat în istorie ca fondatorii acestei ştiinţe.
După ce a încheiat perioada şcolară, a studiat mai intăi dreptul şi a practicat un timp avocatura. Dar era fascinat de lumea peşterilor. La numai 30 de ani, el profita de fiecare zi liberă pentru a pătrunde în vreuna din peşterile Franţei. În iunie 1888, a cercetat o peşteră din Cevennen care străbate platoul de la Canipricu. Acolo, la poalele Muntelui Aigoual, râul Bonheur a ros în solul calcaros un uriaş sistem de peşteri Brainabiau.
Singur, la intrarea în iad
Echipat cu o cască de piele, cu o manta de ploaie, cizme solide şi o mulţime de frânghii, scări de funie, lumânări şi lămpi cu carbid, Martel voia să dea de urma râului. A avut nevoie de două zile pentu a traversa această intrare, în care râul dispărea bubuitul, înainte de a reapărea într-o impresionantă cascadă – acesta a fost ceasul naşterii speologiei. Vizitatorii de astăzi ai peşterii se luptă vreo 3 ore cu porţiunea bine amenajată în enormul labirint, din care până acum au fost cercetaţi doar 13 km.
Martel n-a fost însă primul care a cutezat să se avânte în această lume neprimitoare. Încă din preistorie, peşterile au servit ca refugiu şi lăcaş de cult pentru vânători şi culegători.
Un cer plin de culori şi forme
E posibil ca si maiaşii să fi admirat splendoarea acoperişului peşterii Cenote Xkeken, situată lângă Dzinup, În peninsula Yukatan.
Cercetătorii descoperă mereu noi elemente ne care dovedesc că peşterile au fost folosite de oameni. Astfel, de pildă, în decembrie 1994, Jean-Marie Chauvet, Etienne Brunel-Deschamps şi Christian Hillaire au dat în Ardèche, în sudul Franţei, de o peşteră care încă nu fusese descoperită şi căreia ulterior i-au dat numele de Chauvet.
Urmând un curent de aer, ei au descoperit intrarea şi, înarmaţi cu nişte lămpi fixate pe frunte, au coborât printr-un loc îngust, înainte de a ajunge la plafonul unei mari săli subterane. Odată ajunşi jos, ei au găsit două linii vopsite în ocru şi au ştiut imediat: nu ei sunt primii oameni care au cutezat să se aventureze în această peşteră.
Pe pereţii peşterii, speologii au descoperit mai bine de 300 de picturi executate cu grijă în culori de pământ negru, roşu şi galben. Acestea reprezintă o întreagă menajerie de animale, din vremuri de mult apuse: mamuţi şi rinoceri, lei şi urşi, cai şi bizoni. Suni prezentate chiar şi mici istorioare: rinoceri luptându-se, cai galopând prin peisaj şi lei ghemuindu-se, gata să-şi atace prada.
La început, speologii au fost nevoiţi să-şi ţină secrete în fata publicului senzaţionalele lor descoperiri. Ei au informat doar autorităţile şi oamenii de ştiinţă, pentru a pune la adăpost comoara şi a o proteja de evenlualele deteriorări provocate de vizitatori. Antropologii au studiat picturile şi le-au stabilit o vechime de aproximativ 30.000 de ani.
Descoperit din întâmplare
Gheparzi și bizoni pe pereţii pesterii de la Combe d’Arc, descoperiţi întâmplător, în 1994, datorită unui curent de aer, de Jean-Marie Chauvet si prietenii săi.
Uneori, cunoştinţele speologilor pot fi folosite în domenii absolut surprinzătoare. Astfel, în anul 1905, în Franţa, Besançon, a izbucnit o epidemie de tifos, de pe urma căreia mai bine de 100 de oameni şi-au pierdut viaţa. Căutându-se cauza, foarte curând s-a ajuns la suspectarea apei potabile pe care uzina oraşului o colecta dintr-un bogat izvor carstic, Source de l’Acier.
Se dădeau asigurări de felul: „Este absolut imposibil ca această apă să fie infestată cu agenţi patogeni. Pe parcursul ei subteran, apa este filtrată în modul cel mai sigur”.
Dar Emile Fournier, profesor de liceu, nu putea fi convins. El a studiat apele din preajma izvorului şi a constat că la numai câţiva kilometri depărtare se strecura brusc un pârâiș pe care oraşul, ca şi numeroşi săteni, îl foloseau drept canal de scurgere a reziduurilor. Fournier a introdus coloranţi în zeama aceea tulbure, iar aceştia au reapărut prompt după numai un kilometru: chiar în apa potabilă. În felul acesta, s-a stabilit fară echivoc că, în scurta ei cale subterană, apa nu se putea filtra perfect.
Lumi subterane de dimensiuni copleşitoare
Cea mai lungă peşteră descoperită până acum este Mammoth Cave din statul federal american Kentucky, din care până în prezent au fost cercetaţi aproape 600 km de galerii. Când experţii vor găsi comunicarea cu alte peşteri învecinate, vor fi, probabil, 1000 km.
Comparativ, cea mai mare peşteră din Europa, aflată în Ucraina, pare minusculă. Este peştera din ghips Optimisticeskaia, care nu are „decât” 183 km.
Cea mai lungă peşteră din România – Peştera Vântului din Suncuiuş -măsoară 40 km.
Diferenţele de înălţime din cadrul unei peşteri pot fi considerabile. Astfel, Reseau Jean-Bernard scade, din regiunea de deasupra limitei vegetaţiei arborescente în Alpii Savoiei, la 1.600 m, până la nivelul văii.
Cel mai mare spaţiu descoperit până acum se află pe insula Borneo. Sarawak Chamber are o lungime de câteva sute de metri şi o înălţime de 100 m.
Peştera Nia se află în regiunea Sarawak din Borneo şi este cunoscută pentru galeriile ei imense.
Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest
