Mircea Diaconu: Ortodoxia pentru mine, cea românească în orice caz, înseamnă biserica din deal, cea aproape de tine

0
458

mere rosiiMircea Diaconu: Ortodoxia pentru mine, cea românească în orice caz, înseamnă biserica din deal, cea aproape de tine

În toată viaţa lui nu a făcut altceva decât să se comporte după cum a crezut de cuviinţă, să fie sincer cu el şi cu alţii, indiferent de timpuri, de mode. Mircea Diaconu poate fi numit fără greşeală „monstru sacru”. În suflet, cald precum pâinea scoasă din cuptor, a rămas acelaşi dintotdeauna. Succesul nu l-a ameţit şi politica nu l-a transformat. N-ar schimba nimic din ceea ce a fost viaţa lui. 

Parafrazându-l pe marele actor, putem spune că pe traseul vieţii trebuie să-ţi porţi de grijă, să te adăposteşti de ploaie, să te fereşti de sălbăticiuni, să faci focul, să mănânci.

Să te confrunţi cu natura, să înveţi pas cu pas cum trebuie să trăieşti, cum să te aperi, cum să înţelegi capriciile vremii. La rădăcina copacilor bătrâni nu poţi decât să te porţi normal, lângă ei nu ai nevoie de artificii, eşti tu aşa cum te-a lăsat Dumnezeu. Aşa am stat de vorbă cu Mircea Diaconu, despre viaţă, credinţă, bucurii, trecut şi prezent.

Pe Mircea Diaconu îl recunoşti după căldura pe care o emană fiecare personaj pe care l-a interpretat de-a lungul timpului.

Este suficient să revedeţi filmele lui şi veţi înţelege de ce spunem aceste lucruri. De la „Nunta de piatră”, „Filip cel bun”, la „Mere roşii”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Vacanţă tragică”, „Buletin de Bucureşti” sau „ Asphalt Tango” şi „Filantropica” a manifestat o puternică intoleranţă la minciună şi conformism social.

VImage022

Numele lui, instalat la loc de cinste pe afiş, are forţă magnetică.

Este ceea ce se numeşte un actor popular căci mereu a reuşit să stabilească acea punte dintre el şi public. Zâmbetul i-a fost mereu acela de băiat bun, iar jocul său are mereu firescul gesturilor de toată ziua.

Este omul care nu uită niciodată de unde a plecat şi va rămâne pentru noi toţi unic, inimitabil, care „se cufundă îm personaj ca într-o apă, nu pluteşte, ci învaţă febril, în sensul şi chiar împotriva curentului interior al personajului” după cum frumos spunea cândva Octavian Cotescu.

Fimul Secvente

„Credinţa este altfel la fiecare om”, spune Mircea Diaconu. „Nu poate nimeni să impună, să ceară, să dorească precepte comune, pentru că şi cei care practică sau cred în acelaşi lucru cred mai tare, mai puţin, sunt practicanţi sau nu, pasivi sau nu. Fiecare face ce vrea cu viaţa lui, cel puţin pentru mine aşa a fost. Credinţa e o chestiune de educaţie şi e vorba de început, de copilărie, când intră lucrurile adevărate în tine.

După părerea mea atunci intră ce este de intrat în tine şi rămâne sau nu rămâne.

Atunci intră lucrurile esenţiale. Or, credinţa, la mine cel puţin, a intrat de mic şi s-a transformat pas cu pas în mod de viaţă. Sunt doar principii şi nu sunt dogme de nici un fel, ele decurgând toate din învăţătura creştină, fără discuţie. Nu e nimic excepţional, este firescul zilelor pentru mine şi să cred, şi să respect, şi să nu înjur, şi să iubesc, şi să ajut. Şi toate celelalte. Sigur, în clipele speciale, de sărbători, o fac cu adevărat într-un loc. De ce spun într-un loc, pentru că nu-mi place oriunde.

Nu simt oriunde. Este iarăşi ceva cu care cred că toţi suntem de acord, fără emoţie în acest subiect nu funcţionează nimic. La mine, dacă e vorba de emoţie de tipul acesta, asta funcţionează în prima biserică din viaţa mea şi ultima, pentru că la final mă întorc tot acolo (mă refer în faţa bisericii, nu în biserică), nu oriunde. Oricât de mare catedrală s-ar construi, oricât de frumoasă catedrală s-ar construi în centrul Bucureştiului, pe mine o să mă lase rece. Nu mă interesează.

IMG_6975

Eu simt acolo unde am deschis ochii şi am cunoscut şi recunoscut pe Iisus. Nu oriunde. Spun asta pentru că am această durere, această enervare în mine, şi nemulţumire.

Ortodoxia pentru mine, cea românească în orice caz, înseamnă biserica din deal, înseamnă biserica de comunitate, cea aproape de tine.

Nu un lucru uriaş, spectaculos, bogat, costisitor, care tinde să zdrobească omul, să-l facă mic, ceea ce este principiu catolic, adevărat. Nu e ortodox.

În biserica românească se trăieşte, se mănâncă, se doarme, e ca viaţa.

Din păcate am senzaţia că prelaţi importanţi, cei mai importanţi, nu-şi înţeleg menirea. De asta spun ce spun cu curaj, pentru că bunicul meu a fost preot, străbunicul meu a fost tot preot. Un lung şir de preoţi am în spatele meu şi am primit aceste lucruri. Aşa le-am primit, aşa le dau mai departe. Ştiu sigur că am dreptate. Am observat multe pentru că am umblat foarte mult în lume.

IMG_7332

Am cunoscut destine, oameni, mai ales în vremurile comunismului, când umblam cu teatrul pe afară sau cu filmul, şi întâlneam români plecaţi, fugiţi.

Fiecare era un destin. Simţea nevoia să ţi-l spună. Aproape toţi aveau disperarea de a se întoarce la finalul vieţii exact în pământul din care au plecat. Asta spun şi asta cred.

Viaţa trebuie să fie un cerc.

Pleci dintr-un punct, asta însemnând cu pământ cu tot, cu loc cu tot, cu soarele acela, cu mirosurile acelea, cu păsările acelea, cu tot ce înseamnă locul acela şi cu oamenii. Te duci oriunde, te învârţi, şi în afara globului dacă se poate, dar în final, pentru ca lucrurile să fie normale şi naturale, trebuie să se închidă acest cerc. La mulţi nu se închide. Asta e durere.

Ultimul corupt, de Sergiu NicolaescuŞi dacă vorbesc de la mulţi nu se închide pot să vorbesc şi de Brâncuşi, care sigur a trăit ca un ţăran român, sigur nu şi-a schimbat mentalităţile, sunt sigur de lucrul acesta, şi şi-a dorit să se întoarcă în pământul de unde a plecat. Ştiu sigur asta. Din păcate nu s-a putut.

Statul român, un stat tembel şi absurd nu l-a primit, iar acest stat nici astăzi nu face nimic.

Nici un efort să-l reprimească sau să-l cheme simbolic. Am folosit acest exemplu ca să vă zic căci e foarte limpede, natural este să te întorci întotdeauna în pământul din care ai plecat”, rosteşte vădit emoţionat Mircea Diaconu, iar durerea i se simte în fiecare cuvânt.

Despre contribuţia pe care poporul nostru o poate avea la creşterea spiritualităţii europene Mircea Diaconu este ferm. „Da. Cu o condiţie. Esenţială. Să mergem spre ei aşa cum suntem. Să nu facem nici un efort, aşa cum facem din păcate, să imităm alte culturi, alte gesturi ale lor. Dacă te duci ca tine, ai toate şansele, dacă te duci ca ei, nu ai nici una. Este o pierdere de identitate infernală. Prin imitaţie, falsificare”.

Întrebările noastre curg încet, iar răspunsurile actorului Mircea Diaconu vin firesc, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întâmplat altfel, ca şi cum demult, demult un înger a trasat destinul acestei discuţii.

Filip cel bun„Mă întrebi frumos tu despre rugăciune. Nu am ce să fac, dar cea mai frumoasă rugăciune pe care o port cu mine este prima. Am spus-o mereu unei icoane fără nici o valoare pe care o aveam pe perete când eram copil. Era un brocart cum spunem noi, un fel de covor pe perete ţesut în casă de bunica mea, şi în mijlocul acestui covor era această icoană, o năframă cu Iisus. Nu era. Este. Pentru că atunci când am plecat în lume de acasă, mai bine zis când am avut prima dată casă (întâi am plecat prin lume, abia mult mai târziu am avut şi casă), tata mi-a dat icoana. De atunci stă în camera în care dorm întotdeauna.

Prima rugăciune pe care o spuneam icoanei era «Înger, îngeraşul meu!» La vremea aceea, când eram mic, spuneam «Eu sunt slab, tu fă-mă gras!» Toată familia râdea. Nu puteam să înţeleg cum dacă sunt slab să mă facă tare. Nu înţelegeam. Spuneam că dacă sunt slab trebuie să mă fac gras”, îşi aminteşte actorul.

Tanar actor in plina afirmareNu există nici un secret în prietenie, crede cu tărie Mircea Diaconu.

Este tot o formă de dragoste, este sau nu este, simţi sau nu simţi despre un om, despre o întâmplare, te leagă sau nu.

„Mi s-a întâmplat de foarte multe ori ca de la prima întâlnire cu cineva să mă simt perfect compatibil şi chiar dacă nu m-am văzut mulţi ani, când ne-am revăzut am luat-o chiar din punctul în care ne-am despărţit. E un lucru absolut firesc.

Apropo de întâlniri cu oameni. Nici nu am ştiut, am aflat mult mai târziu. Eram mici eu cu fratele meu şi când se lăsa seara nouă ne era somn. Nu aveam televizor, nu aveam radio, ne strângeam de prin pădure, că acela era locul nostru de joacă, ne culcam în dormitor şi ţin minte că aveam o pătură foarte groasă, făcută în casă din lână bătută, zdravănă şi călduroasă. Între noi şi camera cealaltă era o firidă mică. Acolo se punea o lampă pe partea celeilalte camere. Lumina în felul acesta puternic o cameră şi foarte slab dormitorul nostru. Adormeam.

Aproape întotdeauna, în camera părinţilor şi a bunicului se vorbea. Auzeam vocile lor, vorbele lor. Se întâmpla foarte des să vină alţi oameni, venea un preot, cumnatul mamei mele, ginerele bunicului meu, un alt preot din altă biserică, bunicul care era preot, tata, care era învăţător. Şi mai auzeam nişte glasuri. Foarte des era un glas despre care mama mea, mai târziu, când am crescut şi eram deja student, mi-a spus «Mamă, ştii cine venea la noi şi stătea până târziu? Constantin Noica…» Avea domiciliu forţat la Câmpulung Muscel, undeva în apropiere, unde eram noi, şi venea şi discuta teologie cu tata şi bunicul. Nopţi în şir vorbeau, povesteau şi noi aşa adormeam. În calmul vocilor lor.

Mă întrebi despre pădure, ei bine, există şi acum. Bunicul meu, când mergeam după bureţi se apleca greu din cauza spinării, de aceea avea un baston şi găsea uşor ciupercile, dădea frunzele la o parte şi eu culegeam. Mai spunea din când în când care erau vechile hotare, pentru că erau alte vremuri şi pădurea era a lor şi nu a noastră, dar pe acolo umblam. Ne ducea mai ales prin fosta noastră pădure. După 1990, exact pădurea copilăriei mele a devenit pădurea noastră”, spune Mircea Diaconu.

DESCHIDEREA ANULUI CARAGIALE

Sărbătorile sunt clipe de bilanţ intim sau familial, afirmă actorul.

„Nu regret nimic din principiu, pentru că dacă a fost să nu se întâmple ceva din ce mi-am dorit sau mi-am propus înseamnă că cineva mai important decât mine, care se numeşte soartă, a decis altfel. Nu m-am zbătut niciodată în braţele sorţii. A curs firesc.

Faptul că suntem sănătoşi şi mergem înainte e un dar. Povestea noastră, a mea şi a soţiei mele, a început la o cafea! Am văzut-o pe Diana la Costineşti, la un festival de film. Eu am remarcat-o atunci, ea mă ştia, pentru că eram un actor mai «avansat» decât ea. Am vorbit cu ea într-o seară, de una, de alta, apoi eu am luat trenul şi am venit la Bucureşti, ea s-a dus la Bacău.

Asta era vara. Iar toamna, am întrebat pe cineva dacă-i ştie numărul de telefon. Am sunat-o, şi a doua zi dimineaţa, la ora şase, eram în tren spre Bacău. Nu ştiam de ce fac asta, nu ştiu nici acum, aşa, pur şi simplu. Mă făceam că mă duc acolo, că am treabă. N-aveam nici o treabă! Era EA acolo, iar eu trebuia s-o văd! Am intrat în casă, era singură. I-am zis: «Fă şi tu o cafea!».

Ne-am mai văzut o dată, când am luat verighetele, iar după trei săptămâni, făceam nunta. Căsătoria civilă a fost la primăria din Piaţa Amzei. Era o toamnă superbă, aveam un Citroen decapotat şi toată partea din spate era plină de crizanteme. Toată lumea credea că filmăm. Mulţi dintre invitaţi erau actori. Le-am spus că ne căsătoream. De-adevăratelea. Da.

O familie fericita

Apoi am plecat la mine, la Vlădeşti, lângă Câmpulung Muscel, unde este o bisericuţă mică, monument de patrimoniu, cea de care vă vorbeam mai înainte, ca să facem căsătoria religioasă. Am plecat din Bucureşti, unde era soare, iar pe drum a început să ningă cu nişte fulgi mari, pufoşi. Ne-am înzăpezit, a doua zi n-a mai putut să plece nimeni, a fost o aventură întreagă.

Totul a fost cu peripeţii.

De la cafea a plecat deci, o bem şi acum cu plăcere, în fiecare dimineaţă, şi nu ne-am plictisit, pentru că nu e un mic dejun, doar un pretext ca să fim doar noi şi să vorbim de-ale noastre. Când e unul dintre noi plecat, eu nu beau cafea, ci aştept să fiu din nou cu ea, ca să o bem împreună”, a încheiat Mircea Diaconu, înlăuntrul căruia sălăşluieşte un amalgam de dramă şi comedie, dar şi o inteligenţă cu care-şi gândeşte amestecul de naturaleţe şi măiestrie actoricească care nu încetează să uimească.

IMG_8945

V-ar putea interesa şi următoarele articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here