Mintea omenească

0
255

carte_lumanare3_0Curăţia minţii

Toate sunt curate pentru cei curaţi

Lipsită de starea ei firească de sănătate, bolnavă şi slăbită, mintea biruită de patimi se apropie de moarte. Drept aceea ea are trebuinţă de tămăduire. Metodele ascetice ortodoxe de tămăduire înfăţişează felul în care se poate tămădui mintea – o astfel de tămăduire fiind absolut necesară, întrucât numai în acest fel putem dobândi cunoştinţa duhovnicească despre Dumnezeu, singura cunoştinţă care duce la mântuire.

Mintea este partea cea mai înaltă a firii omeneşti, este facultatea contemplativă, prin care omul tinde către Dumnezeu. Ea este partea cea mai personală a omului, principiul conştiinţei şi al libertăţii sale. Mintea este iconomul sufletului, căruia îi dă hrana pe care omul i-o oferă. Iar când are pace şi i se dă ce are nevoie, ea le va da, la rândul ei, inimii.

Mintea a fost zidită de Dumnezeu după chipul Său, este cel mai bun lucru din noi, este ochiul sufletului, scaun al lul Dumnezeu, tron al Duhului Sfânt şi Sion – vârf văzător al Ierusalimului – inima care, la rândul ei, este şi „chip al locului lui Dumnezeu”.
De aceea creştinul trebuie să trăiască după Duh, toată alcătuirea omenească trebuie să devină duhovnicească, să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

Duhul Sfânt este cel care intră în unire cu Harul de la Botez şi tot el este acela care introduce Harul în inimă – centrul firii omeneşti, care trebuie să fie îndumnezeite.
Fără inimă, care este centrul tuturor lucrărilor, duhul este neputincios. Fără duh, mintea rămâne oarbă, lipsită de direcţie. Trebuie deci găsită legătura armonioasă între minte şi inimă, pentru a organiza, pentru a zidi persoana în Har, căci îndumnezeirea este un proces conştient. Îndumnezeirea presupune o veghe neîncetată a minţii, o strădanie continuă a voinţei.

Asceza creştin-ortodoxă este un drum raţional şi, în general tot ceea ce premerge experienţa unirii mistice cu Dumnezeu presupune folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor raţiunii.

Din scrierile Sfinţilor Părinţi aflăm că teologia rugăciunii neîncetate pune accentul pe restaurarea minţii şi aducerea ei la puritatea adamică şi la funcţia originală de facultate intuitivă orientată către «coincidentia oppositorum» şi către contemplaţia intuitivă şi îndumnezeitoare. Pentru această facultate a sufletului se foloseşte cuvântul grecesc nous-minte, în opoziţie cu raţiunea propriu-zisă, care este facultatea discursivă întemeiată pe principiul contradicţiei. Aceasta este mintea care se uneşte cu inima în actul rugăciunii, trăind o viaţă unică şi depăşind teologia raţională şi speculaţiile filozofice. Mintea nu mai este acum singură, ci este restaurată în funcţia ei integrală alături de inimă.

Astfel mintea va cunoaşte prin inimă. Raţiunea alege în funcţie de simţirea inimii execuţia, imboldul, voinţa spre fire (dragoste firească), spre Dumnezeu (Harul Dumnezeiesc), sau spre păcat (imboldurile diavolilor şi pofta păcatelor).

„De aceea inima în tradiţia Răsăritului nu este exclusiv sediul vieţii afective, cum a devenit în Occident, ci este sediul înţelegerii, al unei înţelegeri care presupune şi simţire, ea este centrul omului integral, e locul spiritului şi, prin urmare, rădăcina voinţei, a simţirii şi a cunoştinţei.
Astfel concepţia gnosiologică a Răsăritului este hotărât integralistă. Inima este punctul de incidenţă a prezenţei divine şi ea transcede atât viaţa afectivă, cât şi gândirea discursivă, situată în creier. Sfântul Evagrie Ponticul spune că: «înţelegerea după cuvântul lui Solomon rezidă în inimă, iar cugetarea în creier». Acesta este motivul care face ca părinţii duhovniceşti să aibă sentimentul nu numai că pătrund, că trăiesc, ci chiar că înţeleg tainele.

Înţelegerea este un aspect al lucrării minţii în inimă, ceea ce e cu totul altceva decât speculaţia raţională propriu-zisă. De aceea despre cunoaşterea aceasta se vorbeşte în termeni paradoxali: ea este cunoaştere, dar şi ignoranţă infinită. Inteligenţa singură, rămasă la dimensiunile ei, nu va găsi niciodată în sine acea suficienţă care să-i îngăduie să ajungă la rezultate depline, în afară de participarea la Fiinţa Supremă, ne spune în cartea Contemplaţie asupra vieţii lui Moise, Sfântul Grigorie de Nyssa.

Participarea se înţelege prin lucrarea rugăciunii şi a Darului Dumnezeiesc, îi conferă inteligenţei valoare, îi valorifică funcţia cognitivă”.
„Unirea minţii cu inima, constă în unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii”.

După cuvântul Sfântului Antonie cel Mare, mintea este „binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc”. Şi iarăşi, după cum spune Calist Catafygiotul, mintea este iubitoare de frumos prin fire, pentru că este zidită „iubitoare la culme de frumuseţe şi de bunătate, şi în baza acestui dor al ei, ea este mişcată de dorinţa de a înţelege pururi cele înalte”.

Mintea este „chip suprafrumos al frumuseţii necuprinse a Unuia Celui mai presus de înţelegere şi de aceea caută să se întoarcă cu dragoste la cauza ei – Dumnezeu. Mintea este un mare adânc ce caută Adâncul Dumnezeiesc.
Dar întorcându-se spre Dumnezeu ca spre cauza şi modelul tuturor, în care se află şi ea, mintea se întoarce de fapt spre sine însăşi. Şi tinzând spre Dumnezeu, cauza ei, mintea tinde spre izvorul tuturor bunătăţilor”.

Cuviosul Nichita Stithatul spune că mintea este unul dintre elementele „chipului lui Dumnezeu din noi, alături de sufletul mintal sau înţelegător şi de raţiune. Iar atunci când lucrează potrivit firii, ea nu face altceva decât să exprime această înrudire cu Dumnezeu”. De aceea, “mintea iubeşte să petreacă în cele din jurul lui Dumnezeu şi caută să se unească cu El, de la Care îşi are începutul şi prin Care se mişcă şi spre Care aleargă prin însuşirile sale fireşti şi doreşte să-I urmeze în simplitate şi iubirea de feameni”.

Fiind chip al lui Dumnezeu, mintea este simplă prin fire şi în starea firească ea lucrează în mod simplu, fiind, aşadar, unitară şi simplă.
Dar când este supusă şi robită simţurilor, ea devine felurită şi scindată. însă îşi poate redobândi unitatea sa şi unitatea cu Mintea dumnezeiască numai prin restabilirea raţiunii în adevărata ei funcţie, de barieră între cele sensibile şi cele inteligibile, adică între minte şi simţuri.

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here