Bolile minţii

0
390
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Mintea „După cădere, mintea s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit, încetând de a mai fi desăvârşită. Acest lucru se repetă ori de câte ori omul cade în păcat. Prima războire a diavolului este cu mintea. Atunci când acceptăm căderea în păcat, demonii încearcă să ne subjuge”.

Toate gândurile, vorbele şi faptele unui om îi vădesc sau sănătatea minţii sau boala acesteia.

Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în această privinţă: „Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel biruitori fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului”. Interpretând şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: Deci, când veti vedea ceea se sa spus prin profetul Daniel «urâciunea pustiirii», stând în locul cel sfânt – cine citeşte, să înţeleagă (Matei 24,15), Sfântul Maxim explică: „Loc sfânt şi biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, au aşezat idolul păcatului”.

Iată în ce constă boala minţii: „ea nu este numai captivată de cel rău, dar se şi îmbolnăveşte; «idolul păcatului» rămâne adânc împlântat în ea pururea ca o rană, pricinuind noi şi noi păcate”. În aceste situaţii, când mintea este stăpânită de diavol şi de patimi, ea „cugetă cele ce nu se cuvin, iar cugetarea aceasta o fac arătată cuvintele şi faptele”. Toate gândurile, vorbele şi faptele unui om îi vădesc sau sănătatea minţii sau boala acesteia. (Cei care au darul deosebirii gândurilor pot discerne starea lăuntrică a omului după mişcările sale exterioare şi după cuvintele sale. Alipirea minţii de simţuri „o face roabă plăcerilor trupului”; „în loc să se întoarcă spre Dumnezeu şi să se unească cu El, mintea se uneşte cu simţurile, cucerindu-se lor; această robie sau captivitate este o boală care provoacă moartea mintii”.

În continuare, iată câteva texte scripturistice şi patristice care descriu unele caracteristici şi situaţii critice ale bolilor minţii.

„Bolile minţii sunt caracterizate ca o «întunecare».

Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre mintea desfrânată, trupească, şi despre oamenii „stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr” (I Timotei 6, 5); toţi cei care se împotrivesc adevărului sunt „oameni stricaţi la minte” (II Timotei 3,8). Referindu-se la un eretic din vremea sa, Sfântul Apostol Pavel afirma că acesta se semeţeşte în zadar cu mintea lui cea trupească (Coloseni 2, 18). Aceasta arată că atunci când cineva se robeşte simţurilor e lipsit de lucrarea Duhului Sfânt, având o minte trupească. În Epistola către Romani (1,28), mintea care s-a îndepărtat de Dumnezeu este numită „fără judecată [decăzută]”. Apostolul îi îndeamnă stăruitor pe creştini să nu trăiască precum păgânii, în deşertăciunea minţii lor (Efeseni 4,17). Sfinţii Părinţi – Sfântul Talasie Libianul, spre pildă – ne înfăţişează ce se întâmplă atunci când „partea pasională (afectivă) a sufletului iese din virtuţile sale: mintea se clinteşte din tărâmul cunoştinţei duhovniceşti, se întunecă şi se îmbolnăveşte”.

Prin urmare, „bolile minţii sunt caracterizate ca o «întunecare». Mintea plăsmuită după chipul lui Dumnezeu este «luminoasă»; când se îndepărtează de El îşi pierde starea sa firească şi se înnegurează”. Sfântul Isihie Sinaitul ne spune că „cele opt gânduri mai generale ale răutăţii, în care se cuprinde tot gândul rău, se suie toate în poarta inimii şi, aflând mintea nepăzită, intră unul câte unul la vremea sa”. Oricare dintre ele, „suindu-se şi intrând în inimă, aduce cu sine un roi de alte gânduri neruşinate; şi aşa, întunecând mintea, aţâţă trupul, îndemnându-l la săvârşirea de fapte ruşinoase”. Acelaşi Sfânt arată că cel ce îşi petrece viaţa în păcate şi în desfrânare „îşi întunecă mintea”. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc să ne păzim gândurile; să fugim de păcat, „ca nu cumva, întunecându-se mintea”, să vedem „unele în locul altora”.

„Acest întuneric este numit «orbire», întrucât e o adevărată rătăcire a minţii”.

O minte întunecată nu poate avea acces liber şi curat nici spre sine, nici spre semenii săi. Totul se înnegurează şi se prihăneşte. Sunt consecinţe chinuitoare pentru viaţa omului: „Precum norii acoperă soarele, tot astfel şi cugetele rele întunecă şi nimicesc mintea”. Mintea „se întunecă şi rămâne neroditoare atunci când grăieşte cuvinte lumeşti, sau când primindu-le în cuget, stă de vorbă cu ele, sau când trupul împreună cu mintea se ocupă în deşert cu niscai lucruri supuse simţurilor… Atunci îndată pierde căldura, străpungerea, îndrăznirea către Dumnezeu şi cunoştinţa [de Dumnezeu]. Căci cu cât suntem mai atenţi la minte, ne luminăm, şi cu cât suntem mai neatenţi, ne întunecăm”.

„Acest întuneric este numit «orbire», întrucât e o adevărată rătăcire a minţii”. Sfântul Marcu Ascetul observă: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere”. Cuviosul Nichita Stithatul scrie: „Neştiinţa minţii pământeşti fiind o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat, să nu poată înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeieşti sau să se bucure de bunătăţile acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2,9)”.

„Insensibilitatea inimii întunecă mintea”

Boala şi moartea minţii înseamnă „neputinţa minţii şi a sufletului de a-L contempla pe Dumnezeu şi de a se umple de lumina Lui”. Sfântul Vasile cel Mare observa că, aşa cum ochiul trupesc nu poate să vadă clar un obiect dacă se mişcă într-o parte şi în cealaltă, în sus şi în jos, tot astfel nici ochiul sufletului, adică mintea, „nu poate privi adevărul limpede” atunci când este sfâşiat de „mii de nelinişti”.

O altă stare maladivă a minţii constă în apatie, indiferenţă  sau insensibilitate: „Insensibilitatea inimii întunecă mintea”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau: „Când (demonii) au pus stăpânire pe suflet şi au stins lumina minţii, atunci nu vor mai exista în noi, ticăloşii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici ruşine, ci insensibilitate şi nesimţire şi confuzie şi orbire”.

Mintea bolnavă se aseamănă unui prizonier captiv. „Patimile de ocară sunt lanţuri ale minţii, care o ţin în lucrurile supuse simţurilor”. Sfântul Maxim Mărturisitorul face următoarea analogie: „Precum pasărea, când începe să zboare având piciorul legat, e trasă la pământ de sfoară, aşa şi mintea care n-a dobândit încă nepătimirea, dacă vrea să zboare spre cunoştinţa celor cereşti, e trasă la pământ de patimi”.

„Patimile ne îngroaşă mintea şi împiedică rugăciunea curată”

Oricât de mult ar încerca să se înalţe spre cunoştinţa dumnezeiască, ea nu va reuşi dacă nu se va elibera de patimi. Este ştiut fiind că patimile o supun pământului şi o ţin înlănţuită de el. „Patimile ne îngroaşă mintea şi împiedică rugăciunea curată”, ne avertizează Sfântul Evagrie Ponticul. Sfântul Talasie susţine aceeaşi idee: „Mintea înfumurată, purtată de duhul slavei deşarte şi al mândriei, e nour fără apă”. Mintea bolnavă de patima slavei deşarte este o minte care începe să rătăcească, căci fiind influenţată de această patimă, „încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări”.

Sfântul Isihie Sinaitul evidenţiază felul în care mintea „neîncercată în iscusinţa trezviei” devine prizoniera patimilor. Ea „îndată se amestecă în chip pătimaş cu chipul ce i s-a nălucit, oricare ar fi [acesta], şi stă de vorbă cu el, primind întrebări necuvenite şi dând răspunsuri. Şi atunci gândurile noastre se amestecă cu nălucirea drăcească, aceasta crescând şi sporind şi mai mult, ca să pară minţii, care a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă şi plăcută”.

Tot ce îndepărtează mintea de la mişcarea cea după fire îmbolnăveşte omul.

Pe lângă bolile înfăţişate mai sus, trebuie menţionată şi întinarea minţii. Sfântul Apostol Pavel remarca: Toate sunt curate pentru cei curaţi. Dar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu e curat; dimpotrivă, lor li s-au întinat şi mintea şi conştiinţa (Tit 1, 15). „De multe ori”, observă Sfântul Ioan Scărarul, „cel care a gustat din adevărata rugăciune îşi întinează mintea printr-un singur cuvânt şi astfel, stând la rugăciune, nu mai dobândeşte ca de obicei lucrul dorit”. Acelaşi Sfânt ne vorbeşte şi despre primejdia numită „subtila cugetare” a minţii, un fel de „impuls” al ei, care „dintr-odată şi fără să-i mai dea timp de gândit celui ce pătimeşte, dezlănţuie în el focul păcatului”. Astfel, împătimirea se poate cuibări în sufletul omului „printr-o simplă amintire fără chibzuinţă, fără să treacă un oarecare timp, fãră a fi cugetat”.

În concluzie, bolile minţii sunt: „stricăciunea, întunecarea, orbirea, indiferenţa, insensibilitatea, robia, captivitatea, închipuirea, întinarea şi impulsivitatea. Tot ce îndepărtează mintea de la mişcarea cea după fire îmbolnăveşte omul, întinându-l şi ducându-l spre moarte”.

Gandurile bune in viata crestinului ortodox, Viata ca o praznuire duhovniceasca, Parintele Daniel de la Rarãu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here