Mijoace de întărire şi de înmulţire a bucuriei – partea a II-a

0
117

146042_citirea-sfintei-scripturiFiecare dintre noi suntem o sinteză, suntem sinteza înaintaşilor noştri, a părinţilor noştri, a bunicilor noştri, a străbunicilor noştri. Nu ştim până unde merg rădăcinile noastre, dar în orice caz, nu există om în lumea aceasta care să nu vină şi cu înclinări rele şi cu dispoziţii bune. Şi acestea nu sunt de la el, ci sunt de la alţii în el. Şi ca să-ţi faci rânduială în viaţă, trebuie să-ţi faci rânduială în minte şi în simţire. Şi rânduială nu ţi-o faci tu, din puterea ta, ci te ajută Domnul Hristos; de aceea zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Deci trebuie să faci o lucrare de îmbunătăţire sufletească.

Sunt unii care gândesc că asta este tot, că trebuie să zică întruna şi zic cât pot ei să zică şi nu se gândesc la Domnul Hristos, ci se gândesc de câte ori au zis şi de câte ori mai trebuie să zică. Să ştiţi că nu aşa trebuie să privim lucrurile. Noi trebuie să privim lucrurile în raport cu Dumnezeu, cu mântuirea pe care ne-o dă Domnul Hristos. Ca să ne îmbunătăţim, ca să fim buni, cum a zis mama: „Tot bine ne învaţă. Ne învaţă să fim buni”. în legătură cu asta, aş putea să vă mai spun ceva şi vă spun, chiar.

A venit odată vorba despre un părinte de la noi din mănăstire, că este un părinte bun. Şi ştiţi ce au răspuns ai mei de acasă, ţărani, oameni simpli? „Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo!” M-am uimit. Şi au avut dreptate.

Nu am apucat să vă spun că mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii. Dacă vrei să cauţi în lumea aceasta un om fericit, nu ai unde să-1 cauţi mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugări care trebuie să fie buni, şi dacă nu sunt buni, seamănă cu dracii şi nu seamănă cu Dumnezeu. Şi cine face rele, cine face păcate, cine are patimi în sufletul lui, acela se depărtează de Dumnezeu şi se depărtează de bucurie. Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care este izvor de bucurie? Vrei să te apropii de Dumnezeu, Care te binecuvântează şi-ţi dă bucurie? Trebuie neapărat să fii bun, că unde nu-i bunătate, nu-i nici bucurie. Unde nu-i bunătate, nu-i nici fericire. Cineva care nu-i bun, chiar dacă este în cadrul mănăstirii, are domiciliul la mănăstire, călugăr nu este şi viitor călugăr nu este şi nu este călugăr nici dacă este făcut călugăr. Călugăria se legitimează, se arată, se manifestă în bunătate. Şi de câte ori nu eşti bun, să ştii că nu eşti ce trebuie să fii. Nu eşti nici candidat la călugărie, nu eşti nici călugăr, chiar dacă eşti călugărit, deoarece călugăria este cu bunătate. „Bun să şi fie, şi dacă nu-i bun, nu are treabă să stea acolo!”

Iubiţi credincioşi, aceasta este calea către bucurie: curăţirea de patimi şi bunătatea. A zis cuviosul Moise Arapul: „Aţi răspuns bine în ceea ce priveşte ţinta ultimă, care este împărăţia lui Dumnezeu, dar care este scopul fară de care nu poate ajunge cineva în împărăţia lui Dumnezeu?”. Care este scopul? Şi pentru că ei au zis că nu ştiu, cuviosul a zis: „Scopul este curăţirea de patimi, înlăturarea răului din suflet”.

Şi eu am început să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi s-au răscolit relele din mine şi m-a luat groaza şi m-am gândit: „Doamne, oare ce-i cu mine?”. Şi m-am mai gândit la ceva. M-am gândit că toţi oamenii păţesc aşa ceva; pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, ci viaţa se trăieşte individual, fiecare cu viaţa lui. Nu aveam de unde să ştiu dacă ceilalţi au gândurile care îmi veneau mie în minte, dar credeam că le au şi ei şi nu le spun, că nici eu nu le spuneam. Şi am început să zic, şi am mai zis, şi am mai zis, şi am mai zis, şi zic şi acum. Am zis până nu am fost călugăr, unsprezece ani, din 1942 până în 1953, când m-am făcut călugăr. Şi când m-am făcut călugăr, am fost obligat să zic cât mai des: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi am zis şi zic şi acum; şi bineînţeles că am aJuns şi la limpezire, pentru că Dumnezeu nu Se lasă dator. Şi eu cred că tot ce am realizat pozitiv în lumea aceasta se datorează faptului că m-a înconjurat mila lui Dumnezeu, pe care am chemat-o atunci când am zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi să ştiţi că am fost un om al bucuriei şi pot să mă prezint ca un om fericit. Eu zic despre mine că sunt fericit. Şi zic că sunt fericit pentru că stau în legătură cu Izvorul fericirii, cu Dumnezeu: mă rog lui Dumnezeu, îl măresc pe Dumnezeu, iau parte la sfintele slujbe, îmi place la sfintele slujbe… M-a miluit Dumnezeu cu daruri nesperate: în situaţia aceasta specială, mi-a dat Dumnezeu preoţie, împotriva tuturor împotrivirilor. Şi a vrut Dumnezeu să fie aşa şi aşa este; şi este bine că este aşa.

Aceasta este calea bucuriei. Orice ai face, dacă nu mergi pe calea aceasta, nu ajungi la bucurie, ajungi la întristare, ajungi la nemulţumire, ajungi la tulburare, ajungi la zdroabă sufletească, trăieşti în mănăstire ca şi când ai fi oriunde şi nu ştii şi nu te gândeşti şi nu vrei să ştii şi nu cauţi să ştii că mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii. Aşa că, dacă este vorba să înaintăm în viaţa duhovnicească, este de trebuinţă să fim buni. Să ne fie ruşine că nu suntem buni, să ne fie ruşine că suntem răi, să ne fie ruşine că ne asemănăm cu dracii, să ne fie ruşine că nu-I slujim lui Dumnezeu cu toată viaţa noastră, cum spunem la slujbă: „Toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Lucrurile acestea au valoare nu numai pentru cei care sunt în mănăstire, ci pentru toţi credincioşii. Nu există creştin rău. Şi dacă există totuşi răutate în creştini, înseamnă că răutatea este dominantă şi convingerile creştine sunt absente.

Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi vedeţi dacă aveţi vreo preocupare de felul acesta, să fiţi buni, mai ales buni, mai ales iertători, mai ales blânzi, mai ales iubitori, mai ales să ocoliţi gândurile de ură, gândurile de răzbunare, gândurile de desfrânare, gândurile de iubire de avere. Ocoliţi toate pricinile care duc la răutate. Nu vă uitaţi la televizor la lucruri spurcate! Nu vă uitaţi la televizor, nu vă uitaţi pe internet la necuviinţe, că vă băgaţi gunoaie în suflet şi nu puteţi avea bucurie. Nici măcar bucuriile fireşti nu le mai puteţi avea, pentru că toate acestea sunt umbrite de răutăţile care au crescut în voi.

Vrei să ai bucurie? Am zis că trebuie să intri în atmosfera slujbelor bisericeşti şi să le trăieşti nu numai aşa, că stai şi te gândeşti că sunt cam lungi. Spunea părintele Serafim, Dumnezeu să-1 odihnească, că s-a dus la Sfântul Munte. Şi când s-a dus la Sfântul Munte şi a stat acolo la slujbe lungi, i se părea mult, că el aici în ţara noastră nu a avut prilejul să vadă vreo slujbă lungă ca privegherile de la Sfântul Munte. Şi îl punea părintele Antipa Dinescu să citească şi scria acolo „de două ori”, şi el citea o dată şi mergea mai departe; şi părintele îi zicea: „Mă prostule, tu nu vezi acolo că este scris «de două ori»? Ia mai citeşte o dată!”. Şi mai citea o dată. Şi după ce se găta slujba, zicea către părintele: „Vai, dar lungă a mai fost slujba!”. Şi părintele-i zicea: „Lungă e lenea ta!”. Sunt nişte lucruri pe care e bine să le ştim şi să le avem în vedere. Acum, bineînţeles că nu le poţi cere unui copil…

Am citit odată o carte, se numea „Despre stareţii ruşi”; şi din cartea aceasta numai atât mai ştiu, că nu poţi cere unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Şi aşa este, dacă mergi cu un copil de mână, îţi laşi tu, om mare, pasul după copil. Mi-aduc aminte că odată, nu ştiu unde am fost cu părinţii mei şi am venit cu trenul; şi a trebuit să facem noi vreo nouă kilometri pe jos, de la gară, din Ocna Sibiului, şi până în satul nostru; şi tare mi-a fost greu. Parcă şi acum mă dor picioarele cum mă dureau atunci. Şi ziceam: „Mai este până acasă?”. Şi ai mei ziceau: „Mai este, dar ajungem noi, las’ că ajungem noi, hai că mai mergem o tW… şi ne-am dus. Şi am citit acolo, în carte, că nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare şi tare mi-a plăcut gândul acesta şi am străbătut cu el. Trebuia să vă spun lucrurile acestea, pentru că de fapt noi nu trebuie să fim pretenţioşi şi să pretindem de la oameni lucruri pe care ei nu le pot face. Hai să vă mai spun ceva important. De fapt, eu zic că toate sunt importante, dar acum încă ceva important.

În 1965 am fost la Bucureşti să-1 întâlnesc pe părintele Arsenie. A trecut de atunci vreme îndelungată şi trecuse şi până atunci vreme îndelungată, de când m-am întâlnit pentru prima dată cu părintele Arsenie. M-am întâlnit cu părintele Arsenie în 1942 şi mi-a pus în vedere rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; şi am început s-o zic şi am zis, şi am zis, şi am zis; cât am putut şi când mi-am adus aminte; şi nu am avut o pravilă anume. Când eram elev de liceu, atunci când s-au răscolit relele din mine, mi-am făcut un fel de pravilă, dar de fapt nu era o pravilă ca aceea pe care a pomenit-o părintele Antipa Dinescu, când a zis: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu, te îndrăceşti!”; ci o pravilă în înţelesul că, mergând de la internatul unde locuiam până la şcoală – mergeam o jumătate de oră pe drum, de multe ori singur -, ziceam întruna: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atâta bucurie am avut în suflet de pe urma acestei lucrări de îmbunătăţire sufletească, încât uneori credeam că mă ridică cineva pe sus! Bineînţeles că nu mă ridica nimeni. Şi mai gândeam ceva: că n-aş putea suporta mai multă bucurie, că mor de bucurie. Nu am avut mai multă decât atâta câtă a slobozit Dumnezeu să am; şi am avut bucurie, pentru că bucuria vine de la Dumnezeu. Şi de aceea, recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta de îmbunătăţire, prin care mi s-a limpezit sufletul de răutăţile cu care m-am pomenit în lumea aceasta.

M-am pomenit cu răutăţi aduse din străfunduri de existenţă şi mi-am dat seama de ele din tinereţe, aproape de copilărie, pentru că mi-a rânduit Dumnezeu calea aceasta, mi-a rânduit Dumnezeu să mă întâlnesc cu părintele, mi-a rânduit Dumnezeu să ştiu calea aceasta. Mi-a rânduit Dumnezeu! Da, nu am avut niciun merit!

M-am spovedit odată la părintele Arsenie, atunci când m-am întâlnit cu el prima dată şi când mi-a pus în vedere rugăciunea de toată vremea, şi mi-a pus o întrebare, iar mie atunci mi s-a părut curios că mi-a pus-o. M-a întrebat aşa: „Ţi-a venit vreodată în minte să omori un om?”. Nu-mi venise niciodată în minte să omor un om, nici până atunci, nici de atunci încoace. Alte răutăţi mi-au venit în minte, multe şi de multe feluri, dar mai ales asta, nu. Şi m-am gândit eu, după aceea, că de fapt părintele, când mi-a pus întrebarea aceasta, a vrut să răscolească, să scormone dincolo de mine şi să ştie cum s-au prezentat părinţii mei, de la care aş fi putut aduce şi răutatea aceasta, să doresc să omor un om. Poate că nu sunt mulţi aceia care se gândesc să omoare un om, şi totuşi sunt destui şi mai ales femeile care fac avorturi şi care omoară oameni, oamenii din ele. Sunt păcate şi noi nici nu ne putem da seama cât sunt de grave păcatele acestea. Şi zicem că nu le vine oamenilor în minte să omoare un om. Poate nu le vine în minte să omoare un om, ci le vine în minte să omoare mai mulţi oameni.

Am recomandat din toate puterile mele o carte scrisă de un episcop greco-catolic, pe nume Ioan Suciu, şi cartea se numeşte „Mama”. Nu are nimic confesional. Acolo sunt nişte lucruri care vor să scoată în evidenţă gravitatea avortului. De ce? Pentru că această carte, numită „Mama”, care a apărut şi acum, de curând, la Cluj, la Editura Viaţa creştină, şi pe care eu am răspândit-o din toate puterile mele, este o carte din care poate învăţa omul, în ceea ce priveşte viaţa de familie, păcatele şi virtuţile pe care le poate avea cineva în viaţa de familie. Aşa că iată, am ajuns la vorba aceasta, că sunt oameni care omoară oameni. Sunt oameni care se unesc la gândul de a omorî oameni. Şi acestea sunt mai ales femeile. Şi nu numai femeile, sunt şi bărbaţi. Bărbaţii care sfătuiesc femeile să omoare copiii din pântecele lor sunt tot aşa de vinovaţi ca femeile care fac avort.

Şi m-a întrebat părintele dacă mi-a venit în minte să omor un om. Nu mi-a venit în minte şi îmi pare bine că nu mi-a venit în minte. Au fost destule celelalte. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum v-am spus, am ajuns la o bucurie „care nu se trece, ci în veci petrece”, cum zice poeta Zorica Laţcu în poezia „Pasăre de nea”.

Deci, iubiţi credincioşi, avem în faţa noastră calea bucuriei. Calea bucuriei înseamnă, întâi şi întâi, înlăturarea relelor din viaţa noastră, din sufletul fiecăruia, şi împlinirea binelui, după putere; şi mai ales să ţinem legătura cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Evanghelia, cu slujbele Bisericii, care sunt Evanghelia trăită, cu vuietul Duhului, care sunt textele liturgice, textele de la slujbe, manifestate prin mijlocirea noastră. Să ţinem legătură cu Sfintele Taine, cu sfânta împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, care se face şi spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie. Aşa spunem: „Să mi se facă împărtăşirea aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie”. Să ţinem legătura cu Dumnezeu, pentru că de la Dumnezeu vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Să ţinem legătură cu mijloacele de îmbunătăţire, între care este şi rugăciunea şi mai ales rugăciunea, pentru că este cea mai la îndemână. Fără îndoială că trebuie să ţinem seamă şi de celelalte rânduieli, de post, de tot ce ne pune la îndemână Sfânta noastră Biserică, şi dacă facem aşa, atunci, pe măsura curăţirii de patimi, pe măsura înlăturării răutăţilor din sufletul nostru, din viaţa noastră, din gândurile noastre, ajungem la o bucurie pe care nu ţi-o poate da lumea aceasta, chiar dacă sunt şi bucurii din lumea aceasta. Pentru că sunt bucurii şi în lumea aceasta, eu v-am spus. V-am spus de bucurii fireşti, de bucurii de familie, de bucurii de succes. Toate acestea au rostul lor şi au darul lor, dar mai presus de acestea sunt bucuriile duhovniceşti, pe care nu ţi le poate da decât Dumnezeu, prin mijlocirile Maicii Domnului, prin rugăciunile sfinţilor, prin rânduielile de slujbă, care sunt prilej de întâlnire cu Dumnezeu. După fiecare slujbă, ar trebui să ne întrebăm dacă prin slujba respectivă ne-am întâlnit cu Dumnezeu.

Am zis că la Sfânta Liturghie se spune: „Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala cea părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”. Cerem aceasta de la Domnul Hristos.

La Sfântul Maslu, v-am spus că zicem: „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică”; iarăşi bucurie, iarăşi veselie. Aşa că toate acestea trebuie să se împlinească în noi.

Nu ştiu dacă vă gândiţi, cei care sunteţi în mănăstire, că cea dintâi haină pe care o primeşte cel care se face călugăr este o haină albă, o cămaşă lungă, care este numită „haina veseliei”. „Fratele nostru (sora noastră) se îmbracă cu haina veseliei”, ca să fie vesel(ă) toată viaţa, de acum şi până în veac, nu numai în viaţa aceasta, ci şi în veşnicie. Trebuie să avem conştiinţa că ne-am îmbrăcat cu „haina veseliei”. Şi dacă nu avem în conştiinţă lucrul acesta, înseamnă că de fapt nu mergem pe calea bucuriei şi că vorbim degeaba de bucurie şi cuvântul „bucurie” este vorbă frumoasă în pustie.

Vă pun în atenţie toate lucrurile acestea pentru binele vostru, pentru îmbunătăţirea voastră, pentru că unde nu este îmbunătăţire, nu este nici bucurie. Ştiţi că este o cântare populară, poate aţi auzit-o şi voi, nu ştiu dacă se mai cântă acum:

„La casa de omenie

Se pot veseli şi-o mie,

Dar la casa de oameni răi,

Nu se veselesc nici ei. “

Unde este răutate nu este bucurie, unde sunt patimi nu este bucurie, unde sunt păcate nu este bucurie, ci este zbucium. Zbuciumul pe care îl aduc păcatele, zbuciumul pe care îl aduc răutăţile. Pentru că aşa a rânduit Dumnezeu. Păcatele se plătesc şi se plătesc cu neliniştea, cu tulburarea, cu nemulţumirea, cu zdroaba sufletească, cu tot ce nu-ţi place, pentru că este rânduiala lui Dumnezeu să plăteşti păcatele. Şi Dumnezeu nu Se lasă dator nici când este vorba de virtuţi. Dacă cineva face cele bune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se alcătuieşte prin virtuţi, nu se poate să nu aibă bucurii. Bucuria vine ca un dar de la Dumnezeu pentru cei care împlinesc poruncile Lui, pentru că aceia se întâlnesc cu Domnul Hristos, şi întâlnirea cu Domnul Hristos este spre bucurie şi spre veselie.

Iubiţi credincioşi, iată ne apropiem de sfârşitul întâlnirilor noastre. Mâine dimineaţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am să spun ceva despre legătura sau nelegătura dintre întristare şi bucurie şi am să vă spun ce se opune, ce stă împotriva bucuriei. Va fi tot un fel de continuare a ceea ce v-am spus în seara aceasta şi vă rog să fiţi cu luare aminte. Toate acestea, să ştiţi, vi le-am spus nu pentru ca să împlinim o rânduială, că am venit aici, că trebuie să spun nişte cuvântări. Nu, ci toate acestea vi le-am spus pentru cealaltă vreme a vieţii voastre, în măsura în care ţineţi minte, şi pentru o lucrare de îmbunătăţire care să ţină de acum şi până în veac. Amin.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here