Mihai Viteazul între realitatea istorică și mitul necesar

Mihai Viteazul între realitatea istorică și mitul necesar

Bine ați venit, voinicilor, vitejilor!
Mihai Viteazul, la 19 august 1601, întâmpinându-i pe oamenii generalului Basta trimişi să-l asasineze, potrivit Letopiseţului cantacuzinesc.
Dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat (…) pentru că avem nevoie de el!
Marius Diaconescu, istoric, 2017

Verdictul istoricului clujean Ioan-Aurel Pop este categoric:

„Este clar că Mihai Viteazul nu a făurit o Românie la 1600, că nu a avut intenția explicită să-i reunească într-un stat naţional pe toţi românii, că nu exprimă, cum poetic spune Nicolae Bălcescu, «visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor». Este clar că, de la un timp, a fost supralicitată personalitatea voievodului, că i s-au atribuit numai calități și i s-au atenuat ori eliminat defectele, că a fost transformat într-un simbol al unirii cu «sabia ridicată spre cerul dreptăţii», cum pune lorga (…)

Mihai Viteazul a devenit un simbol naţional modern al românilor, un fel de părinte fondator, cam în genul în care este George Washington pentru americani”.

Aceste evaluări pot constitui un punct de plecare pentru evocarea uneia dintre cele mai venerate și mai des invocate personalităţi româneşti, care, fără voia sa, de la mijlocul secolului al XlX-lea încoace, a fost adesea exploatată propagandistic în scop politic, aşa cum a arătat profesorul Lucian Boia în studiul său Istorie şi mit în conştiinţa românească. La rândul său, Istoricul Constantin Rezachievici a demonstrat că rândurile scrise de Mihai pe dosul unui document în limba maghiară – „Şi hotarul Ardealului / Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Ţara Românească” – nu reprezintă programul unionist al voievodului, ci însemnări spaţiate ale acestuia, în negocierile cu comisarii imperiali.

În epoca lui Mihai Viteazul, cele trei ţări româneşti aveau împreună aproximativ două milioane de locuitori, din care peste 800 000 trăiau în Transilvania, cam 600 000 în Ţara Românească şi circa 500 000 în Moldova.

Îndeosebi muntenii şi moldovenii erau supuşi unei aspre dominaţii otomane şi unei fiscalităţi apăsătoare. În aceste condiţii, Mihai Viteazul, un strălucit comandant de oşti, a fost nevoit să suporte, aşa cum a arătat istoricul Florin Constantiniu, „drama marii schimbări survenite în organizarea armatelor ca urmare a răspândirii armelor de foc, care a produs o adevărată revoluţie în domeniul militar. Pe de o parte, statele au trebuit să-şi înnoiască arsenalele (arme de foc pentru pedestraşi şi artilerie), pe de alta, au trebuit să facă apel la profesioniştii războiului (mercenarii), a căror angajare necesita mari fonduri băneşti.

Veniturile suveranilor/statelor au fost supuse unor puternice presiuni, cărora nu li s-a putut face faţă totdeauna.

Mihai s-a aflat mai tot timpul în criză de mijloace pecuniare pentru plata trupelor sale. Confruntat cu un larg spectru de adversari şi adversităţi, el nu a dispus de forţa ce i-ar fi permis să conserve ceea ce cucerise”. Considerând mereu prioritară asigurarea resurselor financiare necesare armatei sale, Mihai a adoptat o serie de hotărâri în favoarea boierimii (el însuşi fiind un mare boier şi proprietar al unor vaste moşii), care-i susţinea campaniile militare şi în defavoarea ţărănimii libere sau a şerbilor.

Pe de altă parte, aşa cum remarca Nicolae Iorga în Istoria Armatei Româneşti, în oștile lui Mihai, sub steag românesc au luptat nu doar „români de-ai lui” („roşii de ţară”, după postavul roşu pe care-l primeau pentru haine de Crăciun şi Paşte), ci şi moldoveni, cazaci, „călăreţi poloni cu platoşe”, husari, unguri din Ardeal (trabanţi), haiduci, germani, silezieni, sârbi, bulgari şi chiar „beşlii sârbo-turci”, toţi aceştia fiind „legaţi prin credinţă faţă de el, prin iubire faţă de persoana lui”.

Armata permanentă a lui Mihai Viteazul era formată din garda domnească, curteni, precum şi slujitori. Armata neregulată avea o parte pedestră formată din gloatele ţărănimii locale aduse de boieri (predominante la Călugăreni), lefegii străini (predominanţi după Călugăreni), la care se adăugau unităţile de cavalerie mixtă (autohtonă şi străină), precum şi unităţile de artilerie (cu un rol din ce în ce mul important) sau cele de trupe „în dobândă” (ţărani voluntari ce sperau să obţină o pradă cât mai mare de la duşman).

Remarcabilă pentru practicile occidentale din acele vremuri a fost participarea directă a domnitorului la lupte în mijlocul trupelor (spre exemplu, la cea de la Şelimbăr).

Majoritatea capetelor încoronate ale Apusului, cu unele mici excepţii, conduceau luptele dintr-un loc adăpostit, de unde puteau urmări întreg câmpul de bătaie. Mihai a ştiut să lupte atât după tacticile căzăceşti (cazacii fiind consideraţi adevăraţi învăţători de război”), cât şi după noile metode apusene, mai ales pe terenurile de bătaie din Transilvania.

Diverse reprezentări de epocă ale lui Mihai Viteazu


Pretins fiu natural al voievodului Pătraşcu cel Bun (adică „os de domn”), devenit mare ban al Craiovei, Mihai a urcat pe tronul Ţării Româneşti cu preţul unor uriaşe peşcheşuri plătite sultanului şi dregătorilor otomani, care i-au asigurat indispensabilul sprijin politic şi militar (2000 de ieniceri). Cu toate acestea, la scurt timp, având asigurat sprijinul boierilor olteni (fraţii Buzeşti, Radu Calomfirescu, banul Manta), Mihai a adoptat o politică făţiş antiotomană, aderând la Liga Sfântă, iniţiată de papa Clement al VIII-lea şi formată din Statul Papal, Spania, Austria habsburgică, Mantova, Ferrara, Toscana, Transilvania şi Moldova. Toate acţiunile antiotomane ale lui Mihai nu trebuie privite drept eroice iniţiative personale, ci drept rezultatul unor decizii politice, în acord cu marii boieri, de înscriere a Ţării Româneşti în coaliţia europeană numită Liga Sfântă.

Primul gest antiotoman al lui Mihai l-a constituit uciderea la Bucureşti a creditorilor (în majoritate turci) şi a detaşamentului turcesc la 13 noiembrie 1594, acţiune urmată de atacarea cetăţilor de la Dunăre, Brăila fiind ocupată.

Totuşi, istoricul Marius Diaconescu a propus o altă motivaţie a uciderii creditorilor otomani şi arderii documentelor de datorie: Ţara Românească se afla în imposibilitate de plată a uriaşelor datorii acumulate mai ales de predecesorii săi (5.8 milioane de galbeni) pentru mituirea sultanului şi a dregătorilor de la Istanbul spre a obţine tronul ţării. Mihai a recurs la această neaşteptată şi dramatică soluţie de salvare a ţării de povara uriaşei datorii, pe fondul Războiului de 15 Ani (1593-1606) declanşat de Liga Sfântă împotriva turcilor, la care se raliase şi el.

O primă campanie otomano-tătară de pedepsire a răzvrătirii lui Mihai a fost înfrântă de acesta în bătăliile de la Putineiu (la 14 ianuarie 1595, cu tătarii) şi de la Şerpăteşti (la 23 ianuarie 1595, cu otomanii).

Simţind pericolul mortal al atacului otoman căruia nu-i putea face faţă singur, Mihai a fost nevoit să încheie în mai 1595 un umilitor tratat de vasalitate cu nehotărâtul principe al Transilvaniei, Sigismund Bâthory, care era şi suzeranul Moldovei lui Ştefan Răzvan-Vodă. Cum era de aşteptat, în vara lui 1595, a urmat o reacţie militară otomană şi mai puternică, decisă de noul sultan Mehmed al IlI-lea, care i-a încredinţat lui Sinan Paşa misiunea transformării Moldovei şi Ţării Româneşti în paşalâc.

Indiferent de disputele istoricilor privind evaluarea forţelor celor două tabere, este cert că otomanii se aflau în masivă superioritate numerică faţă de munteni, în schimbul umilitoarei vasalităţi faţă de Sigismund, Mihai a primit drept ajutor militar doar un corp de 7000 de ostaşi secui, conduşi de Albert Király.

Celebra şi crâncena bătălie de la Călugăreni, pe Neajlov, din 23 august 1595, s-a soldat, potrivit istoricului militar Petre Otu, doar cu o victorie militară de etapă a lui Mihai, care nu a reuşit să-l înfrângă decisiv pe Sinan Paşa şi a trebuit să se retragă spre munţi, abandonând Bucureştiul otomanilor. Practic, Mihai s-a confruntat la Călugăreni doar cu o parte a uriaşei armate otomane. Asemenea situaţiei lui Mihai Viteazul după Călugăreni fuseseră şi Mircea cel Bătrân după Rovine, în 1395, sau Vlad Ţepeş după atacul de noapte din 1462.

În aceste bătălii, voievozii munteni au obţinut succese militare, dar numai parţiale, împotriva puternicelor armate otomane, deoarece nu au avut forţa necesară pentru nimicirea şi alungarea din ţară a duşmanului, ei fiind nevoiţi să se retragă de pe câmpul de luptă.

Or, în vremea aceea, victorios era considerat cel care, după luptă, rămânea stăpân pe câmpul de bătaie. O victorie adevărată, totală a obţinut Ştefan cel Mare în 1475, atunci când oastea moldovenească a nimicit şi a urmărit vreme de trei zile marea armată a lui Suleiman Paşa.
Abia după sosirea şi joncţiunea cu forţele lui Mihai a puternicelor corpuri de oaste transilvănean (al lui Sigismund Báthory), moldovean (al lui Ştefan Răzvan), toscan (generalul Silvio Piccolomini), acestea au atacat, pe 27-30 octombrie 1595, la Giurgiu, trupele lui Sinan Paşa, în timp ce traversau Dunărea pe un pod de vase.

O bună parte a forţelor otomane a fost nimicită. După un puternic bombardament de artilerie, tot atunci a fost cucerită şi cetatea Giugiu, ce reprezenta un important cap de pod otoman la Dunăre.

Victoria aliată de la Giurgiu a fost mult superioară celei de la Călugăreni. Aceste succese militare i-au permis lui Mihai trecerea la o contraofensivă strategică împotriva poziţiilor otomane de la sud de Dunăre, căpitanul Baba Novac înaintând, în octombrie 1596, până la Sofia. Un tratat de pace cu Poarta, semnat de Mihai în decembrie 1596, i-a asigurat confirmarea domniei şi înjumătăţirea haraciului. Doi ani mai târziu, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu Imperiul Habsburgic, prin care el, recunoscându-şi vasalitatea faţă de împăratul Rudolf al II-lea, primea subsidii pentru continuarea luptei antiotomane.

Următoarea mare campanie a lui Mihai a avut loc în Transilvania, împotriva cardinalului-voievod Andrei Báthory, înfeudat intereselor Poloniei, la fel ca şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, cele două ţări fiind scoase de Báthory şi Movilă din Liga Sfântă antiotomană.

De fapt, urmând interesele Poloniei (aflată în bune relaţii cu Poarta Otomană), Andrei Báthory şi Ieremia Movilă ceruseră sultanului chiar înlocuirea lui Mihai cu Simion Movilă. Preîntâmpinând atacul, oastea lui Mihai a trecut surprinzător de repede Carpaţii şi a înfruntat- o pe cea a lui Andrei Báthory în bătălia de la Şelimbăr, lângă Sibiu (Hermannstadt) pe 28 octombrie 1599, unde a obţinut o strălucită victorie. De partea lui Mihai au trecut mai ales secuii, nemulţumiţi de pierderea unor privilegii, chiar ei ucigându-l pe Andrei Báthory, atunci când acesta, înfrânt, încerca să fugă în Moldova.

Pe 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, fiind recunoscut ca principe de Dieta Transilvaniei.

Imediat după trecerea iernii, Mihai a început campania în Moldova, Ieremia Movilă fugind în Polonia fără luptă, astfel încât, într-un hrisov din 27 mai 1600, Mihai s-a putut intitula „din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Marius Diaconescu afirmă fără echivoc că raţiunea unirii celor trei principate de către Mihai Viteazul a fost una pur politică, de realizare a unui pol de putere suficient de puternic militar ca să poată rezista presiunii otomane.

Performanţa politico-militară obţinută de Mihai Viteazul nu a fost acceptată nici de nobilimea maghiară din Transilvană şi nici de boierimea Moldovei, care-l percepeau ca pe un cuceritor străin, un aventurier ambiţios.

Unirea era rău văzută şi de cele trei mari puteri regionale, Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul Habsburgic, ce urmăreau fiecare în parte extinderea dominaţiei lor asupra celor trei ţări române.

Mihai Viteazul, Domn al Ţării-Româneşti, al Moldovei şi ai Ardealului, (1508-1601).

Carte poştală editată în 1926 de Liga Culturală a Tuturor Românilor de Elena Brătescu după un tablou de Lapati: Răzbunător al vechilor suferinţi supt Turci, cuceritor al Ardealului împotriva nemeşilor unguri şi prinţului lor izgonitor al lui Ieremia Movilă, vasalul polon din Moldova. Omorât din invidia generalului imperial Gheorghe Basta în câmpia Turdei, unde i-a fost îngropat trupul, la mănăstirea Dealului aducându-i-se spre odihnă capul.

Astfel, împotriva lui Mihai s-a ridicat o oaste a nobilimii maghiare, condusă de generalul imperial Gheorghe Basta, care l-a înfrânt pe Mihai în bătălia de la Mirăslău pe 18 septembrie 1600, în urma căreia oscilantul Sigismund Báthory a revenit pe tronul Transilvaniei.

În acest timp, cancelarul polon Jan Zamojski a pătruns cu o oaste în Moldova, reinstalându-l pe Ieremia Movilă; apoi l-a învins pe Mihai în luptele de la Bucov şi Curtea de Argeş în noiembrie 1600, punându-l pe tronul Ţării Româneşti pe Simion Movilă. În doar câteva luni, Mihai Viteazul a pierdut toate cele trei ţări, fiind nevoit să se retragă la Viena şi apoi la Praga, pentru a cere ajutorul împăratului Rudolf al II-lea.

Împăratul Rudolf al II-lea i-a oferit lui Mihai 100 000 de taleri pentru finanţarea unei armate spre a-l alunga, împreună cu forţele generalului Basta, pe Sigismund de pe tronul Transilvaniei şi a readuce principatul în frontul antiotoman.

Mihai a obţinut pe 13 august 1601 o ultimă victorie în bătălia de la Gurăslău, recucerind Transilvania, în timp ce fraţii Buzeşti îl alungaseră pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Mihai Viteazul nu a mai apucat să se bucure de aceste reuşite, fiind ucis din ordinul invidiosului general Gheorghe Basta (care ar fi vrut să conducă el Transilvania) şi al imperialilor (care ar fi preferat să stăpânească direct Transilvania, nu prin vasalitatea lui Mihai) în tabăra sa din Câmpia Turzii, pe 19 august 1601.

Poziţia de suveran cutezător şi întreprinzător era destul de riscantă în epocă: în 1610, însuşi regele Henric al IV-lea, temerarul semnatar al Edictului de la Nantes, prin care fusese legalizată credinţa protestantă în Franţa, a fost asasinat în stradă de fanaticul catolic Ravaillac.

Forţa simbolică transmisă de acest voievod, unic în istoria românilor, a fost şi a rămas copleşitoare. Mihai Viteazul a reprezentat acea neaşteptată sclipire eroică apărută într-o epocă ternă şi cenuşie a istoriei naţionale. Realizările şi gândurile reale avute în scurta sa domnie aproape că pălesc în faţa mitului şi energiilor pe care le-a generat şi de care românii au avut şi au în continuare mare nevoie.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here