Mihai Eminescu – Chemarea spre totdeauna și spre primordial a poporului român

0
215

Mihai EminescuMihai Eminescu – Cel mai real moment al literaturii române – Chemarea spre totdeauna și spre primordial a românului – Despre Eminescu – Poezii

LA STEAUA

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noaptea-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

UNDA SPUMĂ

Unda spumă, vântul trece
Cu suflarea-i rece
Peste marea ce suspină
Tristă, dar senină.

Cum nu-s vântul ce aleargă
Pe oglinda largă,
Luciul apei de-l încruntă
Cu unda măruntă?

Căci aș trece suvenire
Blândă de iubire,
Peste-o mare de misteruri
Ce coprinde ceruri,

Printre visele amare
A copilei care
O ador, o cânt cum cântă
Harfa pe o sântă.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu – Cel mai adevărat moment al literaturii române

Eminescu are o vocație modelatoare de neam. Ca orice poet romantic, el cunoaște depășirea suferinței prin suferință. A creat, prin opera sa, spațiul spiritual al unei patrii superioare. A știut ce înseamnă a visa patria și a proiectat profilul spiritual românesc în istorie. Eminescu este chemarea spre totdeauna și spre primordial a românului. Într-o iubire de neam mare și sfâșietoare, el înțelege că un popor mare există printr-o mare poezie, semnul vital al culturilor.

Pentru literatura română, Eminescu este un adevărat moment. Vorbind despre neputința acceptării sale în epocă, Mircea Eliade nota: „Geniul este strivit de marșul mediocrității”. Ca poet, Mihai Eminescu își recunoaște descendența latină și știe că moștenește de la Roma instrumentele gândirii și creației: limba, credința, cultura, demnitatea omenească. El a îmbogățit lumea latină cu o noutate geografică, Dacia, și cu noi mituri. El a transformat în valori spirituale experiențe considerate până la dânsul lipsite de semnificație.

Opera sa reprezintă o lume nouă, o dulce resemnare față de devenirea universală, o melancolică dorință de reintegrare în Univers. Spațiul spiritual latin cunoaște, prin poetul român, expresia sentimentului de singurătate metafizică și inefabilul dor românesc. Pesimismul eminescian își are originea într-o viziune tragică a existenței, dar este o viziune sobră, plină de forță și se recunoaște într-însa resemnarea calmă a dacilor și vitejia lor în fața morții.

Geniul este strivit de marșul mediocrității (Mircea Eliade)

Pentru Eminescu, realitatea devine sinonimă cu izolarea omului în cosmos. Singurătatea umană apare populată de vise, himere, iluzii. Singurătatea cosmică devine o stranie magie care oprește viața, gândirea, istoria chiar, născând sentimentul de melancolie. Eminescu a încercat să surprindă în toată opera sa geniul autentic al poporului român. Au curs râuri de cerneală și mulți au încercat să definească ceea ce are el aparte, originalitatea operei și omul care a fost Mihai Eminescu. Și mulți vor tasta de-acum încolo, pe îndelete sau în grabă, impresii, articole, manuscrise despre ce a însemnat el pentru literatură, în special pentru poezie. Acceptat de mulți contemporani, blamat de alții, Eminescu rămâne „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul.” (George Călinescu)

DE VORBIȚI MĂ FAC CĂ N-AUD…

De vorbiți mă fac că n-aud,
Nu zic ba și nu vă laud:
Dănțuiți precum vă vine,
Nici vă șuier, nici v-aplaud:
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

Te invit să citești și articolul Sub stele – Excelsior – Alexandru Macedonski – „Geniul ignorat” și respins de lumea literară a timpului său.
Sau poate te-ar interesa Nu există lumină pură – Pablo Neruda.

Mihaela Mușetescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here