Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sinodul Episcopilor despre Familie, abia celebrat, a fost prima etapă a unui drum care se va încheia în octombrie anul viitor cu celebrarea unei alte Adunări despre tema „Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lume”. Rugăciunea şi reflecţia care trebuie să însoţească acest drum implică întregul popor al lui Dumnezeu. Aş vrea ca şi aceste meditaţii obişnuite din audienţele de miercuri să se insereze în acest drum comun. De aceea am decis să reflectez cu voi, în acest an, chiar despre familie, despre acest mare dar pe care Domnul l-a oferit lumii încă de la început, când a conferit lui Adam şi Eva misiunea de a se înmulţi şi de a umple pământul (cf. Gen 1,28). Acel dar pe care Isus l-a confirmat şi l-a pecetluit în evanghelia Sa.
Apropierea Crăciunului aprinde asupra acestui mister o mare lumină. Întruparea Fiului lui Dumnezeu deschide un nou început în istoria universală a bărbatului şi a femeii. Şi acest nou început are loc în sânul unei familii, la Nazaret. Isus s-a născut într-o familie. El putea să vină în mod spectaculos, sau ca un războinic, un împărat… Nu, nu: vine ca un copil de familie, într-o familie. Acest lucru este important: a privi în iesle această scenă atât de frumoasă.
Dumnezeu a ales să se nască într-o familie umană, pe care a format-o El însuşi. El a format-o într-un sat rătăcit din periferia Imperiului Roman. Nu la Roma, care era capitala Imperiului, nu într-o mare cetate, ci într-o periferie aproape invizibilă, mai mult, destul de rău famată. Amintesc asta şi Evangheliile, aproape ca un mod de a spune: „Poate veni ceva bun din Nazaret?” (In 1,46). Probabil, în multe părţi ale lumii, noi înşine mai vorbim aşa, când auzim numele vreunui loc periferic al unui mare oraş. Ei bine, chiar de acolo, din acea periferie a marelui Imperiu, a început istoria cea mai sfântă şi cea mai bună, aceea a lui Isus între oameni! Şi acolo se afla această familie.
Isus a rămas în acea periferie timp de treizeci de ani. Evanghelistul Luca rezumă această perioadă astfel: Isus „era supus lor [adică lui Maria şi lui Iosif]”. Şi cineva ar putea spune: „Dar acest Dumnezeu care vine să ne mântuiască, a pierdut treizeci de ani acolo, în acea periferie răufamată?” A pierdut treizeci de ani! El a voit aceasta. Drumul lui Isus era în acea familie. „Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (2,51-52). Nu se vorbeşte despre minuni sau vindecări, despre predici – nu a făcut nici una în acel timp – despre mulţimi care aleargă la El; la Nazaret totul pare să se petreacă „normal”, conform obiceiurilor unei familii israelite evlavioase şi harnice: se lucra, mama gătea, făcea toate treburile din casă, cămăşile le călca… toate treburi de mamă. Tata, tâmplar, lucra, îl învăţa pe fiu să lucreze. Treizeci de ani. „Dar ce risipă, părinte!” Căile lui Dumnezeu sunt misterioase. Dar ceea ce era important acolo era familia! Şi ea nu era o risipă! Erau mari sfinţi: Maria, femeia cea mai sfântă, neprihănită, şi Iosif, omul cel mai drept… Familia.
Cu siguranţă am fi înduioşaţi de relatarea despre modul în care Isus adolescent înfrunta întâlnirile comunităţii religioase şi obligaţiile vieţii sociale; dacă am cunoaşte cum, ca muncitor tânăr, lucra cu Iosif; şi apoi modul său de a participa la ascultarea Scripturilor, la rugăciunea psalmilor şi în atâtea alte obiceiuri din viaţa zilnică. Evangheliile, în sobrietatea lor, nu prezintă nimic cu privire la adolescenţa lui Isus şi lasă această misiune meditaţiei noastre afectuoase. Arta, literatura, muzica au parcurs această cale a imaginaţiei. Cu siguranţă, nu ne este greu să ne imaginăm cât ar putea să înveţe mamele din grijile Mariei faţă de Fiul ei! Şi cât ar putea să scoată taţii din exemplul lui Iosif, bărbat drept, care şi-a dedicat viaţa ca să susţină şi să apere pruncul şi soţia – familia sa – în momentele dificile! Ca să nu spunem cât ar putea copiii să fie încurajaţi de Isus adolescent ca să înţeleagă necesitatea şi frumuseţea de a cultiva vocaţia lor cea mai profundă şi de a visa la lucruri măreţe! Şi Isus a cultivat în acei treizeci de ani vocaţia sa pentru care Tatăl l-a trimis. Şi Isus niciodată, în acel timp, nu s-a descurajat, ci a crescut în curaj pentru a merge înainte cu misiunea Sa.
Fiecare familie creştină – aşa cum au făcut Maria şi Iosif – poate înainte de toate să îl primească pe Isus, să îl asculte, să vorbească cu El, să îl păzească, să îl ocrotească, să crească împreună cu El; şi astfel să îmbunătăţească lumea. Să facem spaţiu Domnului în inima noastră şi în zilele noastre. Aşa au făcut şi Maria şi Iosif şi nu a fost uşor: câte dificultăţi au trebuit să depăşească! Nu era o familie prefăcută, nu era o familie ireală. Familia din Nazaret ne angajează să redescoperim vocaţia şi misiunea familiei, a fiecărei familii. Şi, aşa cum s-a întâmplat în acei treizeci de ani la Nazaret, tot aşa se poate întâmpla şi pentru noi: să facem să devină normală iubirea şi nu ura, să facem să devină obişnuit ajutorul reciproc, nu indiferenţa sau duşmănia. Aşadar nu este o întâmplare că „Nazaret” înseamnă „Cea care păstrează”, ca Maria, care – spune Evanghelia – „păstra toate acestea în inima ei” (cf. Lc 2,19.51). De atunci, de fiecare dată când există o familie care păstrează acest mister, fie ea şi la periferia lumii, misterul Fiului lui Dumnezeu, misterul lui Isus care vine să ne mântuiască, este în acţiune. Şi vine pentru a mântui lumea. Şi aceasta este marea misiune a familiei: să îi facă loc lui Isus care vine, să îl primească pe Isus în familie, în persoana copiilor, a soţului, a soţiei, a bunicilor… Isus este acolo. A-l primi acolo, pentru ca să crească spiritual în acea familie. Fie ca Domnul să ne dea acest har în aceste ultime zile înainte de Crăciun. Mulţumesc!
Sursa: www.magisteriu.ro
Alexandra Gîrbea
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
