Mesajele ierarhilor români cu prilejul Sărbătorii Nașterii Domnului 2014 (II)  

0
88

nastereaPS Macarie, Episcop al românilor Ortodocși din Europa de Nord – „Potirul Vieții”

Înainte de a vă pune la inimă cuvântul meu pastoral despre Potirul Vieții din care ne cuminecăm și astăzi la această prăznuire euharistică, în Betleemul Bisericii, doresc să vă deschid poarta sufletului, împărtășindu-vă câteva strofe din poemul Sfintele Taine, zămislit de Zorica Lațcu (Maica Teodosia), în toată puritatea trăirii duhovnicești:

Din Potirul binecuvântat,
Și din trupul cel însulițat,
Curge scumpul sânge har mântuitor,
Viață dăruind întregului popor.
Voi, cei care sunteți însetați,
Și izvor de apă nu aflați,
Haideți toți și setea voastră-o potoliți,
Scumpul sânge-al jertfei, astăzi îl primiți.
Voi, cei care mult ați flămânzit,
Cei ce-n lume hrană n-ați găsit,
Pentru voi azi se jertfește Mielul Sfânt,
Pâinea vieții astăzi pentru voi s-a frânt.
Din potirul sfânt și luminos,
Când primim în taină pe Hristos,
Înșiși sf inții cei din slavă jinduiesc,
Fericirea celor ce se-mpărtășesc.

Din acest Potir al Liturghiei Îl primim și acum pe Mântuitorul Hristos cu frică, credință și iubire, pe Cel care se întrupează pe altarul Bisericii pentru a-Și face sălaș în ieslea inimii noastre. Ne-am primenit sufletește în acest răstimp premergător prăznuirii, prin postire și rugăciune, ne-am curățit lăuntric prin Taina Spovedaniei, iar acum primim din Potirul nemuririi, adevăratul și sfântul Lui Trup și adevăratul și scumpul Lui Sânge, rugându-L să se unească cu noi, petrecând întru noi împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt.

Așa precum din înălțime S-a plecat smerit pentru noi, binevoind a se culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, cu umilință îi cerem și acum, să se plece în peștera întunecoasă a neputinciosului nostru suflet și în ieslea de lut a întinatului nostru trup. Cât de bine ne este să devenim purtători de Hristos! El ne poartă pe noi, iar noi îl purtăm pe El, încălzind și luminând acest tărâm scandinav care are atâta nevoie de desfătarea Luminii neapuse. Cuminecându-ne cu El, Lumina Lumii, devenim noi înșine potire lămurite în focul dumnezeirii, străluminând neamul și glia străbună, cum adânc se exprimă poetul-teolog Nichifor Crainic, în ultima strofă din Cântecul Potirului:

Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâne,
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, viața de-a pururi a neamului meu.

Arhiepiscopul Timotei al Eparhiei Aradului – „Moștenirea Împărăției Cerești”

Zilele sărbătorești în care ne aflăm, trăim o realitate îndeobște socotită ca moștenire sfântă, fiind cea mai bogată în mănunchiul altor praznice creștine, evidențiind faptul că fiecare ființă venită pe lume poartă o zestre străveche pe care are datoria să o înmulțească pentru a o lăsa cu prisosință urmașilor. Și aceasta nu este doar pământească, lăsând să se întrevadă limpede partea sufletească. De fapt înțelegem prin moștenire dobândirea de bunuri materiale, morale sau spirituale de la înaintași, cele din urmă totuși având întâietate. Se conchide că ceea ce cuprinde termenul a constituit în cursul vremii obiect de cercetare și definire atât în domeniul laic, cât și  în cel religios. Obișnuit în sensul ultim se referă la tradiții, datini, obiceiuri sau alte lăsăminte cultivate după preferința comună sau atașamentul față de trecut.

Cu privire la sfera înțelegerii bisericești se poate spune că este mult cuprinzătoare, dar în miez privește lucrarea mântuirii. Sunt edificatoare citirile sfinte ale însăși zilei praznicului, apostolul referindu-se la adopțiunea sau înfierea oamenilor de către Dumnezeu, prin înnomenirea sau întruparea Fiului Său, pentru ca Acesta făcându-se asemenea lor să-i apropie cu iubire până la jertfă; iar Evanghelia, dând ca pilde de conștiința apartenenței la altă realitate pe magii scrutători ai destinului lumii și soli de seamă ai pământenilor ce aduc Pruncului nou născut daruri purtătoare de simboluri spirituale.

Mesia nu se arată ca un stăpânitor pământesc, ci drept împlinitorul idealurilor nobile de totdeauna și de pretutindeni ale omenirii. Istoria biblică, confirmată într-un fel și de conștiința popoarelor, concretizată în moșteniri din vremi imemoriale, arată că dintru început, omul a fost înzestrat bogat de către Creatorul său spre a se desăvârși. În locul împlinirii misiunii în libertate deplină de alegere, a sărăcit în a voi binele, devenind rob al răutății. O întoarcere era cerută, dar pe altă cale, ca și aceea urmată de cei amintiți și care începe cu Însuși Cel ce zice despre Sine ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut”.

Episcopul Sebastian al Slatinei și Romanaților – „Hristos și păstorii”

Prezenţa păstorilor la naşterea Domnului este semnalată doar în Evanghelia după Luca, atitudinea lor fiind una de închinare în faţa Pruncului Preasfânt şi de mărturisire a celor vestite lor de către înger. Păstorirea turmelor, o îndeletnicire pe cât de răspândită pe atât de comună oamenilor în vechime, s-a bucurat în istoria şi în viaţa Bisericii de o importanţă şi o conotaţie cu totul speciale. Astfel, păzitor de turme a fost Abel, fiul protopărinţilor Adam şi Eva (Fc. 4, 2), păstor la oi a fost şi Iosif, fiul patriarhului Iacob (Fc. 37, 2) şi tot aceeaşi îndeletnicire a avut şi David al lui Iesei (1 Reg. 16, 11). Fiecare dintre aceştia, însă, au fost receptaţi în istorie ca preînchipuiri ale Domnului Hristos, căci şi-au plătit, fiecare în felul său, alegerea şi vocaţia: Abel a fost ucis de către Cain (Fc. 4, 8), Iosif a fost vândut de fraţii săi (Fc. 37, 28), iar David a fost prigonit vreme îndelungată de către Saul pentru a-i lua viaţa (Fc. cap. 20-27).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos nu ezită a Se prezenta El însuşi drept Păstor al oilor celor cuvântătoare şi, la acelaşi statut, îi cheamă şi pe ucenici, când îi cere lui Petru: „paşte oile Mele!” (In. 21, 17). Chemarea Domnului, deci, adresată Apostolilor şi, prin ei şi nouă, păstorilor sufleteşti de peste vremuri, ne obligă la urmarea şi asemănarea cu El, modelul şi păstorul prin excelenţă, căci, dacă El, Învăţătorul şi Păstorul nostru a fost bun, potrivit cuvintelor Sale − „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10, 11) − este de la sine înţeles că şi păstorirea noastră trebuie să fie una pe măsură.

Buna păstorire, însă, presupune, deopotrivă, rugăciune şi mărturisire sfântă, prin cuvânt şi faptă, potrivit păstorilor de la Naşterea Domnului, dar şi jertfă şi responsabilitate, potrivit celorlalte personaje evocate mai sus, dintre care cel mai de urmat exemplu este, fără îndoială, cel al Domnului Însuşi. Acestea sunt cheile bunei păstoriri şi ale unei misiuni rodnice în „via Domnului” Hristos şi, cu privire la ele, nu o dată atrage Domnul atenţia ucenicilor Săi, Apostolii şi păstorii turmei celei cuvântătoare de mai târziu, că „în lume necazuri veţi avea” (In 16, 33). Aceasta, după ce le spusese mai întâi că: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (In 15, 20), vrând să îi conştientizeze astfel de faptul că, deşi „jugul” Său este bun, iar „povara” Sa uşoară (Mt. 11, 30), totuşi nu vor fi scutiţi de ostilitate, prigoană şi chiar moarte: „îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu” (Lc. 21, 12); „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Mt. 24, 9).

Cât de departe sau cât de aproape de răspunsul la chemarea Domnului ne aflăm noi, păstorii de astăzi, numai Dumnezeu ştie şi numai al Lui este a judeca. Fiecare se străduieşte după putere − unul mai mult, altul mai puţin − şi mila Domnului va răsplăti fiecăruia după a Sa bunătate, dar a lua la ţintă pe toţi slujitorii Domnului, pentru slăbiciunile unuia sau altuia dintre ei, sau a denigra întreg trupul Bisericii pentru „boala” unuia dintre mădulareleei, mi se pare un lucru cu totul nedrept. Generalizarea aceasta, prin care se aruncă în derizoriu întreaga Biserică, din cauza unor căderi izolate, nu denotă decât fie superficialitate şi scuză ieftină pentru propria neurmare a căii Domnului, fie dorinţă expresă de maculare a unei instituţii care nu a făcut, în istorie, decât numai bine acestui neam.

PS Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor – „Dumnezeiescul Prunc și Mama Sa”

Plecând de la cele relatate de Sfântul Evanghelist Matei, se poate spune că cinstirea deosebită a Bisericii faţă de Fecioara Maria, Maica Domnului, s-a dezvoltat, pornind de la purtarea ei de grijă pentru dumnezeiescul Prunc, încă de lângă ieslea de la Betleem. În vechime, când încă nu se dezvoltase calendarul Bisericii, singura sărbătoare închinată Fecioarei Maria era în a doua zi a praznicului Naşterii Domnului, în 26 decembrie, cunoscută cu vechiul său nume de „Soborul în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”.

În acea noapte unică pentru creştini, când Iisus S-a născut, chipul Mamei cu Pruncul a devenit şi rămâne pentru totdeauna cea mai importantă, mai profundă şi mai fericită icoană a credinţei noastre. Astăzi, principala icoană a Fecioarei Maria este cea a Maicii cu Pruncul – care, pentru Biserica Ortodoxă, este, în primul rând, o icoană a Întrupării.

În icoana Naşterii Domnului vedem, pe de o parte, expusă credinţa noastră în dumnezeirea şi natura umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar pe de alta, icoana ne sugerează care sunt consecinţele venirii Sale în lume. După cum ne învaţă Sfântul Grigorie Teologul, Naşterea lui Hristos este „sărbătoarea re-creării lumii”, a unei înnoiri, care sfinţeşte întreaga lume. El a venit să sfinţească lumea, iar prin întruparea Sa întreaga creaţie dobândeşte un sens nou, legat de scopul final al existenţei ei – transfigurarea ei ultimă.

Într-una din cântările Bisericii de la Crăciun ne întrebăm: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ, om pentru noi…”. Şi îndată urmează răspunsul: „Fiecare dintre făpturile cele făcute de Tine, mulţumire aduc Ţie. Îngerii lauda, cerurile steaua, magii darurile, păstorii uimirea, pământul peştera, pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioară!” (Stihiră la Vecernia Naşterii Domnului). Reiese din această cântare că Naşterea Domnului a fost întâmpinată de întreaga creaţie: îngerii au cântat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria.

Toată creaţia ia parte la eveniment, iar în jurul Pruncului nou-născut vedem reprezentanţi ai întregii lumi create, fiecare aducându-şi prinosul lui sau, cum spune Biserica, fiecare mulţumind în felul său. Însemnătatea profundă a acestei cântări remarcabile din Slujba de Crăciun este aceea că lumea şi întreaga creaţie participă la planul lui Dumnezeu de mântuire, tânjind după unirea cu El, nu doar aşteptând venirea Lui, ci pregătindu-se pentru această întâlnire dintre Dumnezeu şi om în deplină libertate şi iubire.

IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

Cu inimile pline de bucurie, în armonia frumoaselor colinde, întâmpinăm Naşterea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acesta este evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc, „unicul nou sub soare”. Tatăl ceresc „n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (In. 3, 17). Mesia a venit în sânul istoriei stigmatizate de păcat şi de moarte, ca să realizeze înălţarea noastră duhovnicească, spre a ajunge „la starea de bărbat desăvârşit” (Efes. 4, 13).

Ceea ce s-a petrecut odată, la Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Lui Maică, se repetă duhovniceşte şi în persoana credinciosului. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Aşadar, Îl zămislim nu trupeşte, cum L-a zămislit Fecioara şi de-Dumnezeu-Născătoarea, ci duhovniceşte, însă fiinţial”. Cât de important este să trăim în Hristos şi Hristos să trăiască în noi, ne-o arată El Însuşi când zice: „Eu sunt Viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Când viaţa Viţei (a lui Hristos) este în ramuri (în noi), suntem capabili să trăim cu adevărat şi să fim roditori. Acum, realmente, Hristos „Se sălăşluieşte, prin credinţă, în inimile noastre” (cf. Efes. 3, 17).

Adevărata criză de energie din lumea noastră este în tine, în mine şi în fiecare dintre noi, întrucât încercăm să trăim viaţa creştină fără prezenţa lui Hristos Care locuieşte în noi. Esenţa Evangheliei constă în naşterea lui Hristos în noi, pentru ca viaţa Lui cuceritoare să biruie moartea noastră interioară. Un Hristos Care nu este în noi nu este al nostru. Aceasta se aseamănă mult cu doi oameni care au o boală mortală, pentru care numai penicilina este tratamentul. Amândoi spun că ei cred în puterea penicilinei. Totuşi, unul o ia; celălalt nu o ia. Unul supravieţuieşte, iar celălalt nu. Tot aşa, un Hristos în exteriorul nostru nu ne face bine. Hristos Care sălăşluieşte în noi ne mântuieşte, ne dă putere, ne ajută să dobândim asemănarea cu Dumnezeu şi să devenim dumnezei după har, precum afirmă Clement Alexandrinul.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here