Mesajele ierarhilor români cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului (I)

0
105
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

lumanareIPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului – „Veniți de luați lumină!”

Învierea Domnului, pe care o retrăim în fiecare an ca eveniment unic, a fost asociată întotdeauna cu lumina. De aceea Paştele este sărbătoarea luminii, iar în perioada ce urmează, până la Înălţare, se vorbeşte tot mai mult despre lumina necreată ce izvorăşte din mormântul lui Hristos. Suntem chemaţi să primim lumină şi suntem îndemnaţi să prăznuim această sărbătoare a luminii, făcându-ne în acelaşi timp purtători de lumină. De aceea, în această noapte transformată în zi, veşmântul luminii pascale îmbracă întreg Universul, ca semn al biruinţei vieţii asupra morţii, aşa cum se cântă la slujba din noaptea Învierii şi în toată perioada care urmează până la Înălţare: ”Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt”.

În noaptea de Paşti, credincioşii ortodocşi, potrivit tradiţiei statornicite de veacuri, se adună în lăcaşurile de închinare, purtând în mâini felurite lumânări şi aşteaptă tăcuţi ca ceasornicul care măsoară timpul curgător spre veşnicie să marcheze miezul nopţii.
Momentul cel mai aşteptat este cel în care preotul slujitor, după ce aprinde lumânarea sa din candela nestinsă ce se află pe Sfânta Masă – simbol al mormântului lui Hristos –, iese în faţa Sfântului Altar şi străpunge întunericul din biserica înţesată de credincioşi zicând: Veniţi de luaţi lumină! Credincioşii, rând pe rând, aprind făcliile lor din cea a preotului, apoi unii de la alţii, încât, după câteva minute, o mare de lumină inundă întreg sfântul lăcaş, risipind întunericul, iar feţele tuturor se scaldă în lumina suavă a lumânării pascale. În melosul cântării Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim, clerul şi credincioşii ies din biserică până la locul unde trebuie să proclame Învierea Domnului. De fapt, din punct de vedere liturgic, se începe slujba Utreniei cu o binecuvântare doxologică specială: Slavă sfintei Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Apoi, mulţimea credincioşilor intonează cântarea cea mai simplă şi arhicunoscută, dar în acelaşi timp cea mai plină de densitate duhovnicească: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Reverberaţiile cântului pascal, împreună cu lumina lină a făcliilor aprinse, se împletesc şi se propagă în universul infinit, pentru a face joncţiune cu acel sunet primordial al creaţiei când, în întunericul vidului non-existenţial, s-a auzit vocea Unicului Dumnezeu, Celui necauzat şi veşnic: Să fie lumină! (Facerea, 1.3). Aşadar, slujba învierii se săvârşeşte în afara spaţiului cultic, arătând prin aceasta că întreaga comunitate ecleziastică este integrată în universul lui Dumnezeu şi este acoperită de mantia luminii care s-a propagat dintru început în nonexistenţă, când Cuvântul, adică Verbul creator, a fost auzit şi s-au făcut toate după felul lor (cf. Ioan, 1, 3). Lumina aceasta necreată, apoi împărtăşită creaturilor, cu Duhul lui Dumnezeu ce Se purta odinioară pe deasupra oceanului infinit, s-a odihnit în Cuvântul lui Dumnezeu, care, la plinirea vremii, S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1,14). Acest Cuvânt s-a prezentat lumii ca fiind Lumina tuturor celor care vin în lume ca fiinţe psiho-somatice, conştiente: Eu sunt lumina lumii; Cel care Îmi urmează Mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12).

IPS Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului – „Hristos, Paștele nostru, Pâinea din Cer care Se dă pentru viața lumii”

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu ca şi anul acesta să ajungem în această „sfântă cu adevărat şi mult prăznuită noapte de mântuire”, în care cu bucurie ne salutăm unul pe altul prin mărturisirea cea mai scurtă şi profundă a adevărului credinţei noastre: „Hristos a înviat!” Răspunzând: „Adevărat a înviat!”, fiecare din noi exprimăm faptul că nu doar credem cu toată fiinţa noastră în această mare taină a creştinismului, ci o şi experiem şi o trăim cu o bucurie negrăită. În această sfântă zi a Învierii, „Una a Sâmbetelor, Împărăteasă şi Doamnă”, la acest „praznic al praznicelor, şi sărbătoare a sărbătorilor”, suntem cu toţii purtători de lumină şi toţi, într-un glas, cântăm cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

De fiecare dată, în fiecare an, când ajungem să cântăm pentru prima oară acest tropar al Paştilor, ne copleşeşte o stare sufletească de bucurie ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trecem, ca oameni, în decursul vieţii noastre. În ea simţim că fericirea pe care o trăim în aceste clipe este de Sus, că ea nu este de la noi, ci este din Cer, fiind bucuria pe care ne-o dăruieşte Hristos, Însuşi. În ea şi prin ea simţim că toţi suntem vii şi nu vom muri niciodată, că suntem vii pentru că El Îşi revarsă în noi viaţa Lui dumnezeiască, care va învia şi trupurile noastre în ziua de apoi! Suntem vii şi nemuritori pentru că El a vrut să ne scoată din tirania diavolului şi din legăturile morţii şi să ne aşeze cu Sine înaintea Tatălui, la Cina cea veşnică a Împărăţiei Sale.
Suntem bucuroşi pentru că pe toţi Hristos ne cheamă să intrăm la masa Lui bogată, la „ospăţul credinţei”, la care „Viţelul este mult”, „Hrana este vie şi dătătoare de viaţă”[1].„Acum nimeni să nu se plângă de sărăcie, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi. Acum nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Acum nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului.”Astăzi suntem bucuroşi pentru că putem şi noi, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, să strigăm: „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa?” (I Cor. 15, 55). Astăzi suntem bucuroşi că, înviind Hristos, iadul a fost nimicit, demonii au căzut, moartea a fost biruită, şi nouă ne-a dăruit viaţa cea veşnică. Suntem bucuroşi pentru că astăzi Mântuitorul sărbătoreşte împreună cu noi şi, aşa cum a dorit cu dor să mănânce Paştile cu ucenicii Săi, tot la fel, cu acelaşi dor şi aceeaşi dragoste negrăită, iată, astăzi ne pregăteşte şi nouă masă şi ospăţ bogat, la care ne cheamă pentru a ni Se dărui pe Sine cu întreaga Sa iubire curată şi jertfelnică, pentru a ne vorbi despre Sine, despre pătimirile Sale şi despre bucuria nespusă a Învierii Sale.

IPS Andrei, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului – „Înviat-a Hristos și viața stăpânește”

În cimitirul central din Cluj aşteaptă învierea din morţi marele nostru romancier Ion Agârbiceanu. Cu puţin înainte de a se muta la Domnul a scris o carte cu un profund caracter nostalgic: „Din pragul marii treceri”. Şi zice el, meditând, că viaţa nici măcar nu e scurtă, ci-i numai o părere, aşa trece de repede. Nici nu ştii ce-i viaţa asta! Atâta ştii, că te bucuri şi te desfătezi de minunile din jurul tău, de firea întreagă. Căci oricât le-ai cunoaşte, ele tot minuni rămân, minuni de frumuseţe.

Iar Lucian Blaga, în motto-ul pe care îl alege pentru volumul „În marea trecere”, se adresează lui Dumnezeu şi Îl roagă: Doamne, opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, – şi totuşi, Te rog: opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.
Poetul creştin Traian Dorz compară viaţa cu un tren: Un lung tren ne pare viaţa, ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama, unde ne-am urcat şi când./ Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;/Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut …/ Iar durerile sunt staţii lungi, ce nu se mai sfârşesc,/ Şi în ciuda noastră, parcă, tot mai multe se ivesc./ Arzători de nerăbdare înainte tot privim,/Să ajungem mai degrabă la vreo ţintă ce-o dorim./ Ne trec zilele şi anii, clipe scumpe şi dureri,/ Noi trăim hrăniţi de visuri şi-nsetaţi după plăceri./ Mulţi copii voioşi se urcă, câţi în drum n-am întâlnit!…/ Iar câte-un bătrân coboară trist şi frânt şi istovit./Vine-odată, însă, vremea să ne coborâm şi noi;/ Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi?/Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,/ Sună-n Gara Veşniciei; am trăit şi n-am ştiut!…

O cântare din slujba înmormântării subliniază şi ea efemeritatea vieţii: Toţi mergem în acelaşi locaş şi peste puţin timp vom fi pulbere, căci viaţa noastră, fraţilor, este ca o jucărie; ceea ce n-am fost ne facem şi din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă.
Cine ne scoate din această stare de tristeţe iremediabilă? Ne scoate Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Biserica noastră îl aniversează în chip deosebit în acest an, şi care, în Cuvântul de Învăţătură de la Paşti, zice: Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut[5]. Iar în Slujba Învierii cântăm: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here