După înviere, în cele patruzeci de zile cât a mai stat cu ucenicii până la înălţare, Mântuitorul va fi recapitulat cu intenţii testamentare, pentru dânşii, întreaga Sa învăţătură şi le-a fixat îndatoririle care le reveneau după ce El nu va mai fi cu ei. „Mergeţi în toată lumea — le-a spus la urmă – şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Apostolii au transmis această misiune urmaşilor lor, ierarhiei bisericeşti, iar Biserica a reglementat continuarea ei, succesiunea apostolică garantând transmiterea adevăratei credinţe. Propovăduirea Evangheliei este, precum se vede din cuvintele de mai sus, sarcină fixată direct de Mântuitorul, Episcopii, preoţii şi diaconii ca ajutători ai celor dintâi, având toţi instituire apostolică, din poruncă dumnezeiască, pe lângă celelalte îndatoriri ce li s-au fixat, precum aceea de iconomi ai Tainelor prin care sfinţesc toate evenimentele vieţii creştine, au şi îndatorirea expresă de a preda învăţătura Mântuitorului şi de a o explica, în aşa fel încât să clarifice, să lumineze şi prin cuvânt calea care duce la mântuire.
Mântuitorul s-a întrupat ca să aducă de Sus, „lumina cunoştinţei” despre toate cele de pe pământ şi din cer, privitoare la mântuire. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie cuprind întreaga Sa învăţătură. Din cele mai vechi timpuri cărţile scrise despre cele spuse de El şi despre faptele Lui, au fost citite în biserici, iar cele nescrise au fost transmise tot prin Biserică, din om în om, din generaţie în generaţie, statornicindu-se astfel, şi acestea, în practici şi învăţături care au completat pe cele scrise. Acestea toate îşi au izvorul în învăţătura scrisă. N-o adaugă şi n-o contrazic. O explică şi o clarifică.
De explicaţii şi de clarificări s-a simţit nevoia dintotdeauna.
Mântuitorul şi apostolii au sintetizat şi au condensat în cuvinte puţine ceea ce conţinea multă substanţă. Dacă s-ar fi reţinut absolut totul, cu toate explicaţiile, Sfânta Scriptură ar fi fost o carte greoaie, prea mare, care ar fi cerut timp prea mult pentru a scoate din ea ceea ce îi trebuie unui om pentru orientare în viaţa creştină. Cei care au făcut însemnările — sub inspiraţia Sfântului Duh — au ştiut să reducă totul la minimum-ul necesar, să ne dea o carte acce-sibilă, scurtă şi totuşi completă. Scurtimea cere însă anumite abilităţi în depistarea tuturor explicaţiilor, în sesizarea adâncimii lor şi în legarea învăţăturilor între ele, în aşa fel încât să nu se lase loc unor goluri, şi nici unor contradicţii datorate faptului că nu întotdeauna scriitorii au urmărit o anumită cursivitate în expunerea învăţăturilor. Iată de ce, de la început s-a simţit nevoia „tâlcuirilor“. Dacă evangheliştii au expus faptele şi învăţăturile Domnului mai întâi verbal şi apoi în scris, autorii epistolelor au fost de fapt primii tâlcuitori, uneori chiar înaintea apariţiei textelor scrise ale Evangheliilor, cum au fost epistolele pauline. Şi după ei, Sfinţii Părinţi şi toţi cei care au continuat propovăduirea, au făcut tot operă de comentatori. Un Sfântul Ioan Gură de Aur a ridicat tâlcuirea la rang de necesitate absolută, cu atât mai mult cu cât Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie trebuiau să devină şi îndreptare morale în viaţa oamenilor şi a societăţii. Din învăţătura primară, condensată, trebuiau să se degajeze reguli morale, bine argumentate şi precis definite.
Din cele mai vechi timpuri până azi, învăţăturile Mântuitorului au fost citite în bisericile noastre şi preoţii le-au tâlcuit, fiecare după priceperea lui. Pentru a sta în ajutorul preoţilor, în această privinţă, de timpuriu oamenii mai învăţaţi şi episcopi cu răspundere pastorală mai pronunţată au căutat să-şi facă publice modurile lor de interpretare a Sfintei Scripturi. Printre cei dintâi şi mai importanţi, în limba română, trebuie numit învăţatul diacon Coresi care a tipărit la Braşov „Tâlcul Evangheliilor“ în mai multe rânduri (1564, 1567). Se va putea uşor observa că titlul nostru e inspirat direct din acest titlu al diaconului Coresi, dorindu-se pe o linie tradiţională de continuitate: Dacă şi în cartea noastră, măcar în parte, s-ar putea găsi ceea ce spera Coresi că vor găsi cititorii în cartea sa, bucuria noastră ar fi asemănătoare cu a lui.
Iată ce scria Coresi: „Deac-am citit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tălcuiesc şi mie toate plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor, romăniloru, să fie preânvăţătură şi vă rog fraţii mei să citiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă, cum că e mărgăritarul şi comoară ascunsă într-ânsele“.
Predicile incluse în acest volum au fost iniţial, cele mai multe, rostite în catedrala din Sibiu şi înregistrate. Vorbirea liberă nu poate întotdeauna urma canoanele retoricii, atâtâ sub raportul succesiunii ideilor, cât şi sub raportul modului lor de prezentare. Unele au trebuit revăzute stilistic, dar structura lor a rămas cea iniţială, elaborată, uneori improvizată, în timpul rostirii. Cum transilvănenilor nu le place să-l vadă pe predicator citindu-şi predica, şi nici cu notiţe ajutătoare în mână, am intrat în tradiţia locală, deşi am ştiut că riscam lacune în sistematizarea ideilor. Publicându-le acum, risc încă o dată ca aceste lacune să se vadă şi ştiu că cititorii nu le vor ierta uşor. Dar ei vor trebui să-şi aducă aminte că într-o predică nu se poate spune totul şi că, despre aceeaşi temă, se poate vorbi în atâtea feluri câţi predicatori o tratează. Eu îi rog pe cititori să vadă în predicile mele doar felul meu de a le trata.
Predicile vin dintr-o experienţă personală de predicator. N-au fost scrise, prin urmare nici învăţate pe de rost. N-au fost nici măcar schiţate, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică organizate anterior, după un plan clasic de predică, aşa cum se învaţă la orele de Omiletică. Sper ca această mărturisire să nu fie un exemplu rău pentru nimeni. Sau să fie, dar un exemplu bun, cu condiţia să se treacă prin fazele de meditaţie asupra temei, pe care mi le-am impus eu. Fiecare predică a fost totuşi gândită, înainte de a fi rostită. Jaloanele ei i-au fost în general fixate în mintea mea. Odată avute, jaloanele, mi-a fost uşor să şi improvizez, pe loc, din scaunul arhieresc, în funcţie de percepţia pe care o aveam, privindu-mi ascultătorii, dacă mai aveau sau nu nevoie de explicaţii suplimentare, de insistenţă asupra unui detaliu, de un exemplu, de o parabolă etc.
Dacă cineva aşteaptă însă să găsească aici predici ideale, predici-model, va fi decepţionat. Nu le-am alcătuit cu acest gând. Le-am improvizat pe loc, -după inspiraţia momentului şi a câtorva ceasuri de meditaţie în ajun, atunci cu textul Evangheliei în faţă. În faţa credincioşilor nu l-am avut nici pe acesta. Sibienilor, cum am mai spus, nu le plac vorbitorii care nu au mâinile libere, ea să-şi articuleze şi cu ele predica! Uneori am povestit credincioşilor unele călătorii ecumenice peste hotare, ştiindu-i interesaţi, şi mi-a rămas puţin timp pentru predică. Am eliminat însă aici partea informativă, „de circumstanţă”, dar predica am lăsat-o aşa cum am rostit-o.
Într-un tratat intitulat Dialog despre oratori, atribuit lui Tacit (trad. H. Mihăescu, f. loc şi an), se făcea observaţia ca „ascultă-torul îl depăşeşte pe orator. Dacă nu este atras şi ademenit de mer-sul sprinten al argumentării, de frumuseţea ideilor sau de strălucirea şi eleganţa descrierilor, el nu mai este îngăduitor faţă de cel care vorbeşte. Chiar şi ascultătorul şi auditorul trecător şi întâmplător s-a obişnuit acum să pretindă discursuri atrăgătoare şi frumoase; el nu mai îngăduie formele aspre şi necioplite de altă dată… Tinerii de aici încep chiar în timpul şcolarităţii să-i urmărească de aproape pe oratori pentru a se desăvârşi; ei vor nu numai să-i asculte, ci şi să se întoarcă acasă cu câteva frânturi strălucitoare şi vrednice de a fi ţinute în minte“ (p.62).
Ca şi atunci, şi astăzi ascultătorii sânt pretenţioşi şi e bine că e aşa; Experienţa noastră de la Sibiu ne-a confruntat cu o obşte interesată de cuvântul lui Dumnezeu, atentă şi perseverentă în urmărirea predicilor. Vorbite, le-au putut părea interesante. Stilizate pentru a fi publicate, ele îşi vor fi pierdut ceva din virtutea oralităţii dar, în substanţă, tâlcuirile au rămas neschimbate.
Nu ştiu dacă am răspuns întotdeauna recomandărilor lui Tacit, ca oratorul: „să nu întrebuinţeze vreun cuvânt copleşit de rugină, să nu construiască fraze cu structură greoaie şi lipsită de artă, în felul cronicilor; să evite glumele triviale, să-şi varieze expunerea şi să nu-şi încheie toate frazele în unul şi acelaşi ritm“ (p.68). În orice caz, am avut în vedere aceste recomandări. N-am putut totuşi evita unele repetiţii de la o predică la alta. În vorbire acest lucru nu s-a putut observa, pentru că predicile au fost rostite în decurs de mai mulţi ani, şi nu întotdeauna înaintea aceluiaşi auditoriu. Şi-apoi temele reclamau ele înşile reluarea unor idei, cerute de textul Evangheliei tâlcuite. În scris, aceste repetiţii de la o predică la alta se vor observa. Nu le-am eliminat însă, gândindu-mă că preoţii care le vor citi totuşi, şi vor citi numai predica duminicii din calendarul zilei, vor trebui să găsească despre textul respectiv cât mai multe comentarii şi interpretări.
Cartea tipărită e destinată în primul rând preoţilor. Stilul, îmbunătăţit lexicografic faţă de cel vorbit, a avut în vedere capacitatea lor de înţelegere. Cu puţin efort însă, predicile vor putea fi accesibile şi credincioşilor fără prea mare cultură teologică. Acolo unde se va părea că lucrurile nu se leagă prea bine, va fi din cauză că, având două sau trei predici asupra aceluiaşi text evanghelic, rostite în ani diferiţi, am făcut din două sau trei, una singură, cu intenţia de a nu publica mai multe predici pe aceeaşi temă, cu prea multe repetiţii. Dar cum de fiecare dată logica expunerii a avut o altă structură, încadrarea lor într-o singură structură se va resimţi. Sper în îngăduinţa cititorilor.
Am dat totuşi şi câteva variante pe aceeaşi temă, rostite la intervale de un an sau mai mulţi şi înregistrate. Ele pot, prin repetiţii, confirma primele mele intuiţii şi exegeze, sau pot adăuga câte ceva, o nouă meditaţie asupra temei. Niciodată nu mi-am citit predicile vechi şi nici nu le-am ascultat înregistrate. Am vrut anume să evit repetiţiile şi să-mi las posibilitatea unor eforturi personale noi.
Simt nevoia să-i mai adaug cititorului câteva explicaţii.
Multe din predici sunt intenţionate şi ca fragmente ale Vieţii lui Iisus, deşi o „Viaţă a lui Iisus“ ar trebui scrisă altfel.
Dacă vreun preot ar vrea să citească în biserică aceste predici, nu cred că ar face bine. Sunt prea lungi. Rostite, au fost ascultate fără oboseală. Citite, ar obosi şi şi-ar diminua din valoare. Intenţia mea, publicându-le, a fost de a da preoţilor material pentru propri-ile lor predici, material informativ de exegeză, de meditaţie şi de analiză care să stimuleze alcătuirea unor predici noi, mai scurte, integrându-le în stilul propriu al fiecăruia. Predicile fiind rostite şi închegate în faţa ascultătorilor, vorbitorul s-a orientat, pe loc, după capacitatea de receptare a celor pe care i-a avut în faţă, după semnele lor de oboseală sau de neoboseală, după interesul sau indife-renţa care li se citea pe chipuri. Aşa se explică unele lungimi. Stilul colocvial, adesea sub formă de dialog imaginat cu ascultătorii, le-a ţinut totdeauna trează toată atenţia. De aceea am teama că, citite în biserică de alte voci, cu alte intonaţii, n-ar fi aceleaşi ca acelea folosite de autor şi le-ar scădea mult din autenticitate şi interes. Ele poartă pecetea stilului celui ce le-a rostit, a timbrului vocii lui, a unei comuniuni realizate la modul personal cu ascultătorii. Uneori ele par desfăşurarea unei conversaţii, timpul trecând pe neobservate. Nu ştiu dacă la citirea lor de către altul, s-ar reuşi aceleaşi efecte. Sper însă în aceleaşi efecte, dacă vor fi citite acasă, pe îndelete, pe răgaz, meditate. Lungimea lor a fost acceptată la Sibiu. Poate că ea se justifică şi prin vorbitor şi prin ascultăţori. Predica scurtă e pe măsura scurtimii interesului pentru că, în vremea noastră, mai ales în Occident unde zece minute e tot ce se poate răbda, în felul acesta predica a devenit însă acolo, adesea, o simplă formalitate, un element obligatoriu de cult.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea mult. În zilele noastre Părintele Cleopa de la Sihăstria vorbeşte mult. Şi e ascultat. Am văzut însă şi spectacole triste: când încep unii preoţi să vorbească, lumea iese din biserică! Fie că n-au dicţiune, fie că n-au conţinut, fie că le încurcă mai rău decât dacă n-ar spune nimic!
Comparate cu textele vorbite liber, e de la sine înţeles că în textele scrise din acest volum vor apărea virgule, puncte şi alte semne de punctuaţie care vor modifica uşor muzicalitatea textului înregistrat. La dactilografiere semnele de punctuaţie au rămas în întregime pe seama urechii muzicale a dactilografei care le-a ghicit şi, trebuie să mărturisesc că, de cele mai multe ori, le-a aşezat acolo unde trebuia. Unele modificări au fost cerute, uneori, doar de prea accentuata mea exigenţă literară. Unele completări le-am socotit necesare după ce am văzut textul dactilografiat după înregistrare. Fie că în biserică le-am omis cu bună ştiinţă, ca să nu lungesc predica, fie că mi-au scăpat atunci, dar le-am considerat ulterior necesare pentru coerenţa textului şi folosul lecturii. Chiar şi acestora însă le-am păstrat stilul colocvial, uşor accesibil, ca să fie „auzit” ca în biserică.
Socotind că unii nu vor fi având acasă o Sfântă Scriptură, în multe predici am transcris textele Evangheliilor mai pe larg decât am făcut-o în vorbirea din biserică, unde credincioşii ascultaseră Evanghelia zilei. Cititorilor, nefiind în situaţia ascultătorilor din biserică, le-am reprodus deci şi textele pe care le-am comentat. Pe unele chiar foarte lungi, precum minunea vindecării orbului din naştere (Ioan 9, 1-41). Cei care cunosc aceste texte vor putea uşor sări peste ele, trecând direct la tâlcuirea lor.
Am gândit aceste predici şi ca pe un tratat teologic despre adevărurile fundamentale de credinţă, şi nu fără intenţia de a-l oferi şi ca pe un catehism care să-i ajute pe cititori, aşa cum i-au ajutat şi pe ascultători, să se înarmeze şi cu argumente pentru apărarea credinţei lor ortodoxe, în faţa celor care ar încerca să-i ademenească spre alte credinţe şi grupe sectare. E o carte de teologie pentru teologi şi pentru neteologi.
E o carte de întrebări pentru cei care îşi pun întrebări şi nu le răspunde nimeni; pentru cei care nu ştiu să-şi pună întrebări, dar le au pe suflet, dar şi o carte de răspunsuri la întrebări.
E o carte de exegeză lucrată în stilul predicilor, dar s-ar putea, în unele privinţe, să le fie de folos şi exegeţilor specialişti. Vor putea găsi în ea unele interpretări care aparţin exclusiv autorului.
De aici şi titlul: „Tâlcuri noi!“
Deoarece cartea vrea totuşi, în taină, să fie şi un mic tratat de exegeză, am renunţat la adăugirile frecvente din rostirea lor în catedrala din Sibiu: „Iubiţi credincioşi”.
Nu ştiu dacă am făcut bine. Poate că adresările le-ar fi păstrat autenticitatea şi verbalitatea care uşurează interesul şi antrenează atenţia.
Am păstrat în texte un număr destul de mare de parabole şi istorioare.
Abuzul de parabole se explică prin audienţa de care s-au bucurat la ascultători. Cu riscul de „a strica” aspectul teologic al volumului, am dat totuşi partea ce i se cuvine şi aspectului pastoral.
Istorioarele fixează mai bine învăţătura. Ele sunt fapte de viaţă, şi acestea se înţeleg mai uşor decât teoriile. Metoda a fost întotdeauna folosită şi de Mântuitorul. Am văzut la Casian Romanul texte alcătuite dintr-o suită de pilde, şi nu mi s-a părut deloc că ar îngreuia textul (vezi Filocalia I, p.130 şi urm.).
Este de la sine înţeles că parabolele şi istorioarele sunt culese din cărţi şi din povestirile altora, de pe unde le-am găsit sau auzit. De obicei le-am repovestit.
Teologii obişnuiţi cu tratatele reci şi grele de seriozitatea argumentelor, uneori subtile şi complicate, desigur întotdeauna necesare celor cărora li se adresează, vor fi uimiţi când vor găsi la mine argumente simple, istorioare, parabole. Să se liniştească domniile lor. Vor înţelege de ce e aşa, când îşi vor aminti că fiecare predică a fost rostită liber în faţa credincioşilor, dintre care mulţi sunt fără înaltă cultură teologică sau filosofică, şi care nu aşteaptă altceva, decât să înţeleagă, şi să li se facă simple lucrurile care în Sfânta Scriptură par uneori şi unora foarte complicate. Unii le ascultă din rutină, înţeleg toate cuvintele, dar luate împreună cuvintele nu le spun nimic. Netâlcuite, sunt ca nişte formule sacre, într-o limbă străină, pe care le respectă, dar pe care nu le înţeleg.
Am apelat ici şi colo şi la unii autori mai moderni şi la unii oameni de ştiinţă. Dacă aş fi intenţionat o carte exclusiv pentru intelectuali, acest apel ar fi fost mai frecvent. Povăţuiesc însă pe preoţii care se vor ajuta de predicile mele, să nu se limiteze numai la exemplele mele. Să citească mult. Să-şi lărgească mereu orizontul cultural. Să-şi îmbrace predicile cu exemple bine alese din ceea ce li se pare relevant din literatură, filosofie, istorie, ştiinţă, pentru a-şi expune cât mai clar şi mai convingător ideile şi comentariile la cuvântul Sfintei Scripturi.
Ceea ce spune Tacit despre Cicero, li se potriveşte şi preoţilor în calitatea lor de oratori:
„Vă este cunoscută desigur opera lui Cicero, intitulată Brutus; în ultima ei parte (căci prima cuprinde istoricul vechilor oratori) el ne descrie începuturile, progresele şi oarecum dezvoltarea propriei sale elocvenţe: de la Q. Mucius a învăţat dreptul civil, de la academicianul Philo şi de la stoicul Diodot a sorbit până în fund toate principiile filosofiei şi, nemulţumit cu profesorii pe care îi avea din belşug la Roma, a străbătut Grecia şi Asia pentru a îmbrăţişa toate cunoştinţele în întreaga lor varietate. Astfel din cărţile lui Cicero se poate într-adevăr desprinde că nici geometria, nici muzica, nici gramatica şi, în sfârşit, ştiinţele liberale nu i-au rămas necunoscute. El stăpânea subtilităţile dialecticii şi foloasele moralei la fel ca şi mersul şi cauzele fenomenelor naturale. Căci astfel stau lucrurile, prea bunii mei prieteni, şi numai astfel: din bogata lui erudiţie, din deosebitele lui preocupări şi cunoaşterea tuturor ştiinţelor, se revarsă ca un torent şi clocoteşte de viaţă, această admirabilă elocvenţă; înguste şi neîncăpătoare; deoarece numai acela este orator care poate vorbi despre orice chestiune în chip ales, elegant şi convingător potrivit cu demnitatea subiectului, cu cerinţele împrejurărilor şi gusturile ascultătorilor“ (Idem p.83-84).
Evident, Tacit, care a trăit între anii 55-120 d.Hr., recomanda oratorilor din vremea sa pe înţelepţii pe care îi avea el la îndemână. Iată câteva exemple: „Filosofii academici ne vor da combativitatea, Platon înălţimea de idei, Xenophon farmecul. Oratorul nu face rău să împrumute chiar unele maxime morale de ale lui Epicur şi Metrodor şi să le foloseasă în împrejurările potrivite. Căci noi nu vrem să formăm un înţelept şi nici un adept al stoicilor, ci un om care să fie stăpân pe anumite ştiinţe, dar să se priceapă puţin şi în celelalte. De aceea vechii oratori îmbrăţişau în chip temeinic ştiinţa dreptului civil, dar se iniţiau în oarecare măsură şi în studiul gramaticii, muzicii şi geometriei“ (Idem, p.87-88).
Preoţii noştri ar trebui să înveţe de aici că aşa cum oratorii laici căutau mereu să-şi îmbunătăţească mijloacele din care să-şi alcătuiască discursurile, tot aşa şi ei ar trebui să se preocupe de lărgirea continuă a ariei de îmbogăţire a argumentelor, a metodei şi stilului de întocmire a predicilor. S-a stat prea mult la nivelul Cazaniei. Aceasta şi-a avut rostul multă vreme. Îl mai are încă, dar a devenit un fel de text sacru care nu mai este pe măsura tuturor nevoilor de înţelegere a Scripturii de către credincioşii vremurilor noastre.
E adevărat că am auzit şi reflecţii ca aceasta: Părintele mai bine ar citi Cazania, decât să vorbească aşa cum vorbeşte! Dar aceasta se spune despre preoţii care nu-şi pregătesc predica şi nu sunt în stare să stârnească în ascultători nici un interes.
Preotul trebuie să fie la curent cu vremea sa, cu civilizaţia şi cultura, cu operele literare, artistice, cu poezia şi filosofia, cu ştiinţa din toate domeniile şi, numai în contextul lor, să-şi plaseze explicarea Evangheliei, fără teama că aceasta ar fi anacronică şi că el vorbeşte despre lucruri pe care nu le poate în fapt apăra. Să ştie spre ce se îndreaptă interesul credincioşilor, ca să răspundă acestui interes, nu prin predici abstracte, despre lucruri asupra cărora cre-dincioşii nu sunt informaţi şi nu au mijloacele de a le înţelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor din vremea noastră şi a capacităţii lor de înţelegere.
Aş dori ca toţi preoţii noştri să facă totul ca să menţină în popor continuitatea credinţei ortodoxe, aceea care de-a lungul se-colelor a apărat şi continuitatea noastră ca popor pe vatra strămo-şească. Să nu uităm că dincolo de slujbele pe care le facem în bi-serică, avem şi datoria de a învăţa, potrivit poruncii: Mergând, învăţaţi!
Păltiniş, 17 aprilie 1989
Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului
