Mereu nerostita istorie – Violența răscoalelor transilvane şi atrocităţile represaliilor

0
98

Violența răscoalelor transilvane şi atrocităţile represaliilor (Bobâlna, Gheorghe Doja, Horea, Cloşca şi Crişan)

Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni de moşii să-şi părăsească o dată pentru totdeauna moşiile. Şi să plătească şi ei dare, ca şi poporul de rând.
Cerinţele răsculaţilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan la 1784

Dintre luptele românilor nu pot fi uitate răscoalele medievale transilvane, chiar dacă nu sunt însoţite de victorii glorioase.

Răscoalele ţărăneşti s-au desfăşurat aproape exclusiv în mai emancipatul spaţiu transilvănean (în raport cu voievodatele române de peste Carpaţi), au fost strâns înregimentate de propaganda comunistă în clişeul ideologic al luptei de clasă: ţăranii obidiţi împotriva nobililor asupritori. Numitorul comun al acestor răscoale ţărăneşti nu este circumscris doar de spaţiul lor comun de desfăşurare (Transilvania ca parte fie a Regatului Ungar, fie a Imperiului Habsburgic) sau de cauzele sociale ale exploatării nemiloase a ţăranilor iobagi.

Caracteristic pentru răscoalele transilvane a fost sângeroasa lor coagulare într-o formă de luptă armată organizată contra oştilor nobiliar-voievodale, precum şi de cruda lor reprimare de către nobilime, îndeosebi cea maghiară, în scop de descurajare.

Adevărat este şi faptul că ţărănimea din Ţara Românească şi Moldova a fost aservită boierimii circa două secole mai târziu decât cea transilvană, ceea ce explică prezenţa masivă a răzeşilor liberi în ostile lui Ştefan cel Mare, de exemplu. În ţările române, cu toate că împovărarea şi legarea de glie a ţăranilor munteni şi moldoveni s-a agravat odată cu înăsprirea dominaţiei şi împilărilor otomane (inclusiv prin creşterea tributului), nu au avut loc niciun fel de răscoale sau revolte ţărăneşti, de oarece masa de rumâni şi vecini nu a reuşit să se organizeze într-o formă de luptă armată.

Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) şi cea condusă de Gheorghe Doja (1514) au izbucnit în Transilvania la circa un secol după mişcările similare petrecute în Europa apuseană – Jacqueria din Franţa în 1358, Răscoala ciompilor din Italia (1378), Răscoala ţărănimii engleze conduse de Wat Tyler şi preotul John Ball în 1381 – şi la scurt timp după Războaiele husite din 1420-1434.

Desfăşurată la câteva secole distanţă, în plin Iluminism european, Răscoala ţăranilor condusă în 1784 de Horea, Cloşca şi Crişan a şocat Europa prin violenţa şi atrocităţile săvârşite de ambele tabere, amintind de cele mai întunecate şi sălbatice pagini ale Evului Mediu. Propaganda protocronistă a regimului Ceauşescu din anii ’80 a încercat din răsputeri să impună, prin discursurile liderilor de partid şi acoliţilor acestora, această violentă răscoală ţărănească drept o revoluţie avant-la-lettre, înaintea celei franceze din 1789.

Nu doar sărăcia cumplită şi abuzurile de tot felul asupra şerbilor/iobagilor şi celorlalte pături sărace, indiferent de naţionalitatea lor, au reprezentat elementul comun al acestor evenimente, ci mai ales violenţa şi cruzimea generate de o furie oarbă, distructivă, manifestate atât de răsculaţii încrâncenaţi, cât şi de nobili în acţiunile lor de răzbunare şi reprimare.

Sălbăticia asasinatelor, violurile, jafurile şi incendierile săvârşite de răsculaţii din 1437, 1514 şi 1784 (la fel cum aveau să fie şi cele din 1907) au fost fenomene de masă, nicidecum cazuri izolate, iar pedepsele capitale aplicate de nobili liderilor acestora, expuse în faţa unei cât mai numeroase asistenţe, au fost cumplite şi atroce, tocmai în scop de intimidare a oricăror revolte viitoare. Spaima, oroarea şi groaza induse gloatelor de la oraşe sau sate prin aceste oribile suplicii publice au reprezentat ingredientele de bază la care au recurs autorităţile statului pentru restaurarea ordinii.

De altfel, până la începutul secolului al XlX-lea chiar şi pedepsele capitale pentru infracţiuni de drept comun erau aplicate în spaţii publice (la fel precum executarea exemplară a dezertorilor în faţa trupelor aliniate) tocmai în scop de activare a mecanismelor de inhibare a unor viitoare crime.

Răscoala de la Bobâlna a fost declanşată în zona Someşului de creşterea obligaţiilor feudale şi abuzurile episcopului catolic Gheorghe Lepeş, care a impus plata dijmei pe ultimii trei ani în monedă nouă, care era mai scumpă. Răsculaţi, ţăranii iobagi români, unguri, saşi s-au strâns pe dealul Bobâlna de lângă Cluj, unde au construit o tabără fortificată după modelul husit şi au trimis reprezentanţi în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur, pentru a cere redobândirea „vechilor libertăţi hărăzite de către sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei şi pentru a lepăda şi îndepărta apăsarea prevederilor de nesuportat”.

Voievodul Transilvaliei, Ladislau Csáki, a ordonat însă uciderea solilor răsculaţilor şi atacarea taberei de la Bobâlna în iunie 1437, dar trupele nobiliare au fost învinse, iar Csáki ucis.

Pentru a câştiga timp, noul voievod, Petru Cseh, şi nobilimea transilvană au acceptat la 6 iulie 1437 o înţelegere favorabilă răsculaţilor. Imediat apoi nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor, reuniţi pe 16 septembrie 1437 la Căpâlna, au pus bazele unei „Uniuni frăţeşti”, cunoscută sub numele de Unio trium nationum: scopul uniunii era nu doar dezbinarea şi zdrobirea răsculaţilor, dar mai ales certificarea unui sistem politic de stăpânire a Transilvaniei, rezervat de atunci înainte doar celor trei naţiuni. Au urmat o nouă confruntare armată între nobilime şi răsculaţi, la Apatiu, soldată cu un deznodământ nedecis, şi o nouă înţelegere, mai puţin favorabilă ţăranilor.

Nemulţumiţi, răsculaţii au reluat lupta având drept lideri pe Anton Magnus din Buda, Mihai Olahul din Floreşti şi Ioan Românul din Vireag, reuşind chiar, cu ajutorul localnicilor, să cucerească în noiembrie-decembrie Clujul şi Aiudul.

Contraatacul armatei nobiliare, întărită cu sprijinul saşilor şi al regelui Ungariei, a dus la recucerirea Clujului, pe 9 ianuarie 1438, şi la înfrângerea definitivă a răsculaţilor, care au fost pedepsiţi cu cruzime la Turda. Unio trium nationum între nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor, cu excluderea românilor din Transilvania, a continuat să funcţioneze secole de-a rândul, iar regimul iobagilor s-a înăsprit, îndeosebi după 1517.

În aceste condiţii, o nouă răscoală ţărănească era inevitabilă. în 1514, ea a luat forma unui adevărat război ţărănesc, ce a fost condus de nobilul secui Gheorghe Doja, secondat de fratele său, Grigore.

Carte poştală interbelică reproducând o stampă de epocă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea înfăţişându-i pe Horea, Cloşca şi Crişan.

Pentru a scăpa de iobăgie şi de împovărătoarele obligaţii feudale transilvane, circa 40 000 de ţărani iobagi, orăşeni săraci, lucrători din mine s-au strâns în primăvara anului 1514 în tabăra de la Rákos de lângă Buda, răspunzând astfel chemării la cruciada antiotomană lansată de papa Leon al X-lea şi susţinută de arhepiscopul de Strigoniu, Toma Bakocz. Nobilii, speriindu-se de eventualitatea înarmării ţăranilor şi diminuării, în consecinţă, a forţei de muncă pe moşiile lor, au obţinut anularea chemării şi dizolvarea taberei, acelaşi arhiepiscop ameninţând cu excomunicarea în caz de nesupunere.

Această decizie a produs o revoltă împotriva autorităţilor nobiliare şi clericale, la care a aderat şi conducătorul desemnat al taberei, Gheorghe Doja.

Trecând de partea răsculaţilor, Gheorghe Doja şi fratele său Grigore, alături de Laurenţiu Mezaroş, i-au organizat şi condus pe principii militare, îndrumându-i să pătrundă în Transilvania pe mai multe direcţii. Astfel răsculaţii au reuşit cucerirea în mai-iunie 1514 a mai multor localităţi importante (Cluj, Cenad, Turda, Dej, Nădlac, Siria, Arad etc.), anihilând primele forţe nobiliare trimise împotriva lor. Au fost atacate şi devastate moşiile şi castelele feudale, dar şi curţi episcopale, furia răsculaţilor revărsându-se atât asupra nobililor, cât şi asupra clerului catolic, mulţi fiind linşaţi cu sălbăticie.

În faţa revoltei generale din Transilvania, locuitorii săraci şi mica nobilime din Cluj au impus trecerea oraşului de partea răsculaţilor.

Deja era vorba despre un război ţărănesc şi nu doar de o răscoală anarhică. Voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, a reuşit până la urmă să strângă o oaste puternică, întărită şi cu ajutorul militar oferit de regele Ungariei (ameninţarea revoltei putea să se extindă), cu care a atacat forţele principale ale lui Gheorghe Doja ce asediau cetatea Timişoarei, apărată cu succes de corniţele Ştefan Báthory. Încercuită, oastea de răsculaţi a fost nimicită de cavaleria nobiliară la 15 iunie 1514, prizonierii fiind ucişi pe loc, cu excepţia lui Gheorghe Doja şi a comandanţilor săi, care, pe 20 iulie 1514, au fost executaţi public la Timişoara, în chinuri cumplite, pentru intimidarea oricărei revolte viitoare: Doja a fost pus pe un tron de fier încins cu o coroană înroşită în foc pe cap.

Supliciul public a fost asemănător celui suportat de Guillaume Caile (Jacques Bonhomme), conducătorul Jaqueriei franceze, înainte de a fi decapitat în 1358 din ordinul lui Carol de Navarra.

Această nouă barbarie a secolului al XVI-lea a îngrozit şi a revoltat întreaga Europă. Cete ale răsculaţilor au mai rezistat armatei voievodale şi celei regale ungare în diferite zone ale Transilvaniei până în 1515. În urma acestei răscoale, regimul ţăranilor iobagi din Transilvania s-a agravat, dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta fiind abolit de Dieta de la Pesta. Pe de altă parte, aşa cum Răscoala de la Bobâlna a vulnerabilizat Transilvania în faţa raidurilor de pradă ale otomanilor efectuate în anul următor (1438), tot aşa războiul purtat de răsculaţii lui Gheorghe Doja a slăbit nu doar voievodatul, ci şi întreg Regatul Ungar, care a fost înfrânt de turci câţiva ani mai târziu, la Mohacs, în 1526, centrul regatului fiind transformat în paşalâc în 1541.

Confruntarea violentă pentru emancipare socială a ţăranilor iobagi, majoritar români, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în 1784-1785, a avut loc pe când guvernatorul Transilvaniei era Samuel Bruckenthal (moştenirea sa devenind apoi un faimos muzeu în Sibiu), iar puterea militară a principatului consta în patru regimente de cavalerie şi două de infanterie, staţionate şi întreţinute în ţară, dar subordonate Consiliului aulic de război din Viena.

Izbucnită cu cinci ani înaintea Revoluţiei Franceze, în toamna anului 1784, răscoala a avut iniţial cauze sociale (traiul nenorocit al iobagilor, apăsătoarea fiscalitate habsburgică, abuzurile nobililor unguri), dar ulterior a căpătat o coloratură naţională, devenind o luptă a ţăranilor iobagi români contra nobililor unguri. Această evoluţie a răscoalei a fost posibilă datorită precedentelor şi neobositelor demersuri petiţionare pentru drepturile politice legitime ale românilor din Transilvania desfăşurate de episcopul unit greco-catolic Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768) faţă de autorităţile habsburgice, sub forma unor amănunţit documentate memorii sau petiţii, numite supplex libellus, ce au reprezentat prima formă de luptă pentru drepturi naţionale a românilor ardeleni.

Sperând să scape de iobăgie şi crezând în intenţia salutară a bunului împărat Iosif al II-lea, românii au început să se înscrie masiv în regimentele habsburgice grănicereşti ce funcţionau încă din 1778. Suspendarea înscrierilor a iniţiat revolta, aşa încât, adunaţi la Mesteacăn pe 31 octombrie 1784, sub conducerea lui Crişan (Marcu Giurgiu, iobag din Vaca, Zarand), ţăranii au fost îndrumaţi în numele lui Horea spre Alba Iulia, pentru a primi arme ca viitori soldaţi ai împăratului.

Crişan a fost cel care a lansat chemarea la nimicire a nobilimii, revendicările răsculaţilor fiind de acum îndreptate împotriva fundamentelor sistemului feudal. Aceste cerinţe radicale (pretext pentru propaganda comunistă în a interpreta „răscoala” drept o „revoluţie”) s-au conjugat cu atacul şi distrugerea pe întreg ţinutul Zarandului a reşedinţelor nobiliare, asasinate şi jafuri de moşii, constrângerea unor grofi unguri capturaţi de a se boteza ortodox, iar a fetelor acestora de a se căsători cu iobagi, în fapt violuri publice.

Figura luminoasă a lui Horea (Vasile Ursu Nicola, iobag din Arada), cel aureolat cu prestigiul omului providenţial în urma primirii sale de către împăratul Iosif al II-lea în aprilie 1784, pentru a-i prezenta jalbele iobagilor români (există speculaţii că Horea ar fi fost primit de împărat deoarece ar fi fost membru al unei loji masonice din Viena), nu a putut împiedica săvârşirea acestor orori în masă.

După ce au ocupat Câmpenii şi Abrudul, ţăranii răsculaţi au încercat, fără succes, să cucerească şi cetatea Devei, unde se concentraseră forţele nobiliare. Pus în faţa extinderii răscoalei şi a violenţei sale deosebite, împăratul Iosif al II-lea a ordonat intervenţia armatei imperiale pentru reprimare. Răsculaţii au obţinut totuşi câteva succese militare în luptele din Munţii Apuseni la Brad, Hălmagiu, Râmeţ şi Lupşa, dar au fost, în cele din urmă, înfrânţi de trupele austriece. Circa cinci sute de ţărani şi o sută de nobili au fost ucişi pe timpul confruntărilor.

Horea, Cloşca şi Crişan, refugiaţi în pădurea Şcoruşeţ din munţii Cilău, au fost capturaţi printr-un act de trădare al unor ţărani români, fiind întemniţaţi la Alba Iulia, pe 27 decembrie 1784.

În timpul procesului, Crişan s-a spânzurat în închisoare cu nojiţele de la opinci, iar Horea şi Cloşca au fost executaţi demonstrativ în faţa unei mulţimi de ţărani, prin frângere cu roata, pe 28 februarie 1785. Răscoala a avut şi ecouri internaţionale, cauza ţăranilor români fiind simpatizată de ziarul britanic The Times. Imaginile supliciului lui Horea, Cloşca şi Crişan, la fel ca şi cel al lui Gheorghe Doja, ambele de o incredibilă cruzime, au fost reproduse în mai multe gravuri de epocă.

În timp, ele au devenit o emblemă de manual pentru aceste răscoale.

Horea a intrat în panteonul marilor eroi naţionali şi în mitologia moţilor din Munţii Apuseni, fiind urmat, la mai puţin de un secol, de „Crăişorul munţilor”, Avram Iancu. Spre deosebire de precedentele răscoale din 1437 şi 1514, care au dus la înrăutăţirea stării ţărănimii, de data aceasta împăratul Iosif al II-lea a dat pe 22 august 1875 o patentă prin care a desfiinţat iobăgia în Transilvania şi a recunoscut dreptul de strămutare a ţăranilor.

Faptul că aceste trei mari răscoale s-au produs în spaţiul transilvănean nu înseamnă că mizeria şi nedreptăţile sociale şi umane ale ţăranilor români, unguri, saşi, secui au fost mai mari decât cele îndurate de rumânii şi vecinii din ţările române de peste Carpaţi.

Gradul de emancipare, coeziune şi uneori chiar de alfabetizare al maselor ţărăneşti din Ardeal a fost tot timpul mai ridicat, la fel ca şi dezvoltarea întregii societăţi feudale transilvane. Această stare de lucruri a permis coagularea şi apoi multiplicarea unor centre de revoltă, simultan cu apariţia unor indispensabili lideri autoritari, capabili să conducă adevărate operaţiuni militare sau să negocieze cu nobilimea în vremuri în care această clasă nu concepea un astfel de dialog cu ţăranii iobagi. Pe de altă parte, în Ţara Românească şi Moldova, demografia satelor fiind mai modestă, obligaţiile feudale aplicate ţăranilor au fost ceva mai blânde.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here